Simbolistica siriană a primelor veacuri s-a folosit de înţelesurile ei mistice pentru a descrie un tablou inedit: venirea Mirelui Ceresc în lume pentru a reaşeza pe umerii omului căzut strălucirea dumnezeirii Sale. Astfel, Sfântul Efrem Sirul, folosindu-se de un paradox voit, „identifică haina de nuntă din parabolă nu cu veşmântul de slavă baptismal (cum s-ar fi putut aştepta cititorii săi), ci cu înseşi trupurile oaspeţilor chemaţi la nuntă, care trebuie să corespundă strălu- cirii şi slavei lui Hristos, adică veşmântului pe care Însuşi Mirele divin îl îmbracă” (Sebastian Brock, Efrem Sirul, I. Ochiul luminos, Sibiu, 1999).
Fundamentându-se pe textul scripturistic, în special cel de la Ioan 3, 29, unde Sfântul Ioan Botezătorul se identifică a fi „prieten al Mirelui”, Sfântul Efrem, alături de alţi Părinţi sirieni din secolul IV, dezvoltă imaginea lui Hristos ca „Mire Ceresc” al sufletelor celor botezaţi, trupurile lor fiind „cămara cea de nuntă”: „Sufletul este mireasa Ta, trupul, cămara Ta ce de nuntă./ Oaspeţi Îţi sunt simţurile şi gândurile./ Şi dacă un singur trup este pentru tine praznic nupțial,/ cu atât mai mare este această sărbătoare pentru întreaga Biserică!” (Imnele despre credinţă 15, 5).
Botezul în apele Iordanului ca „logodire a Bisericii cu Hristos”
Prezenţa Mântuitorului Hristos în apele Iordanului la dumnezeiescul Său Botez deschide în gândirea sfântului părinte două direcţii de interpretare a simbolului nunţii. Pe de o parte, el vede Botezul ca pe actul de consacrare, ca într-o logodnă, între Hristos şi Biserică şi, pe de altă parte, transpune această legătură la nivel personal, în viaţa fiecărui creştin. „Logodirea Bisericii cu Hristos se desprinde din sacralitatea spaţială şi temporală, conturând pe de altă parte paradigma sau modelul portretizat în termenii mistici ai logodirii creştinului cu Hristos, realitate ce se desfăşoară în timpul şi spaţiul istoric ca botez. Deoarece logodirea Bisericii cu Hristos aparţine timpului sacru, ar putea fi aşezată în legătură cu mai multe momente diferite din viaţa Mântuitorului (sau, aşa cum vom vedea, se referă la moartea Sa). Două dintre ele, de mare importanţă pentru noi, sunt botezul în Iordan (bazat pe Ioan 3, 28) şi pironirea pe Cruce. Cele două elemente se regăsesc şi în teologia lui Iacob de Sarug, care le aşază în acord cu «logodirea» Bisericii. Această tendinţă o regăsim de asemenea şi în poezia liturgică anterioară lui, în tradiţia siriană de Răsărit şi de Apus, la praznicele Botezului sau Cincizecimii” (S. Brock, Some important baptismal thems in The Syriac Tradition).
Dată fiind abilitatea sa teologică, putem observa foarte uşor capacitatea Sfântului Efrem de a pendula între sensul colectiv şi cel individual, reuşind să transpună alternativ aceste imagini în majoritatea textelor sale. Aşa se face că, de la Biserică, sfântul trece imediat la subiectul individual, pentru ca mai apoi să revină la dimensiunea colectivă a comuniunii în Hristos. Comentând prezenţa Domnului la nunta cea din Cana Galileii, Sfântul Efrem vede în logodirea dintre mire şi mireasă o anticipare a adevăratei uniri dintre Hristos - Mirele Ceresc şi mireasa Sa - Sfânta Biserică: „Binecuvântată eşti Cană,/ căci pe Mirele de sus/ l-a chemat mirele tău care nu mai avea vin,/ a chemat oaspetele care El Însuşi chemase/ la o nuntă a bucuriei şi vieţii în Eden” (Imnele despre feciorie 16, 2).
Mistica legăturii nupţiale în imnografia siriană
Una dintre caracteristicile amintitei creaţii imnografice, de compoziţie anonimă, se regăseşte în numeroasele trimiteri făcute la „Cântarea Cântărilor”, lucrare vetero-testamentară de creaţie alegorică. Aici se regăsesc cele două imagini hristologico-mistice („Mirele Ceresc” şi „Cămara de nuntă”, chip tainic al „Miresei”), folosite abundent în imnografia siriană. Aşa se face că, sub influenţa textului biblic, Sfântul Efrem Sirul integrează cele două teme în alcătuirile sale, exprimând astfel dimensiunea mistică a relaţiei dintre Hristos şi Biserică. Aşezată sub semnul Împărăţiei, această „unitate nupţială” este înţeleasă, din perspectiva sfântului părinte, „fie într-o dimensiune eshatologică, fie din perspectiva realităţii pământeşti, raportându-se astfel la persoane individuale. Şi făcând trimitere la Împărăţia eshatologică, Sfântul Efrem ne oferă un alt exemplu de relaţie între evenimentele care se poziţionează hic şi nunc, în timpul istoric şi în cel eshatologic, întrucât logodna are loc în timpul istoric, în timp ce sărbătoarea căsătoriei şi taina consumării ei se descoperă la sfârşitul veacurilor”. Pe această schemă, Sfântul Efrem îşi construieşte simbolismul legat de „Mirele Ceresc” şi „Cămara de nuntă”. Urmând vechilor tradiţii scripturistice, el descrie mai întâi legătura dintre Dumnezeu şi poporul ales, împodobit şi pregătit pentru venirea lui Hristos întocmai ca o logodnică. Legământul este statornicit pe Muntele Sinai, acolo unde Moise primeşte tablele Legii. Sfântul părinte nu pierde din vedere nici legăturile tensionate dintre Logodnic şi logodnică, precum şi repetatele repudieri din cauza trădării prin închinare la idoli. Pornind de la acest fapt, dublat mai apoi de însoţirea pe care Hristos o face cu Biserica Sa, pe care o primeşte ca pe o mireasă, s-a născut dilema celor „două soaţe” - Israel şi Biserica. „Pentru a o rezolva” - spune profesorul Brock - „găsim la scriitorii sirieni două modele conceptuale fundamental diferite. Cel mai vechi este cu siguranţă acela care vede în Biserică două elemente: neamul iudeu («poporul ales») şi neamurile păgâne («naţiile»). Din punct de vedere istoric este şi cel mai corect... Cel de-al doilea socoteşte Biserica ca fiind o împreunare a popoarelor păgâne, care au luat locul lui Israel ca soţie a Domnului, acesta devenind predominant în literatura siriacă” (Ochiul luminos).
Taina îmbrăcării în „haina slavei Sfântului Botez”
Statutul celor primiţi în Trupul Tainic al Mirelui Ceresc este descris de Sfântul Efrem printr-o evidentă trimitere baptismală. Ei sunt cei îmbrăcaţi în haina slavei Sfântului Botez, iar „aceasta este în legătură cu veşmântul mântuirii şi cu haina cea strălucitoare a slavei. Şi m-a făcut” - spune părintele Efrem - „ca un mire slăvit, prin spălarea păcatelor, şi ca pe o mireasă împodobită. Mireasa este Biserica cea împodobită cu frumuseţea tuturor neamurilor. Podoabele acesteia fiind: neprihănirea, curăţia, fecioria...”
La rândul său, Iacob de Saroug aşază Botezul Domnului la începutul legăturii maritale dintre fiii Bisericii şi Mântuitorul Hristos. Această conexiune simbolistică se justifică în gândirea imnografului sirian printr-o convergenţă terminologică. În acest sens, Iacob de Sarug numeşte Taina Baptismală „maică fecioară”, „fiică a zilei”, „soţie”, „fiică a luminii” - care naşte „sorii trupeşti”, „soţie a Împăratului” - care pofteşte lumea la cina împărătească, unde toţi se împărtăşesc de apa vieţii cea dăruită de Tatăl.
