Viaţa religioasă în Craiova

„Oltenii nu au înclinare spre viaţa mistică [...] În religie, el [olteanul, n.n.] nu urmăreşte motive de nelinişte, care să-l ducă la întrebări asupra tragicului vieţii, dimpotrivă, el urmăreşte prin ea împăcarea sufletelor şi dreptate pentru toţi. Preoţii olteni sunt buni părinţi de familie şi, adesea, buni gospodari, niciodată propagatori şi nici chiar cititori de eresuri filosofice cu privire la menirea ortodoxismului sau la interpretarea unui simbol din cultul religios [...] Olteanul stă pe planul religiei umaniste, pe când alte neamuri stau pe planul religiei transcendente”, scria, în 1943, acad. Const. Rădulescu-Motru, definind climatul sufletesc oltean.

Cu toate acestea, aşezăminte religioase au apărut timpuriu în spaţiul oltean. În 1370, Vladislav Vlaicu Vodă înfiinţează Mitropolia Severinului (care cuprindea şi Făgăraşul şi Almaşul) la Drobeta-Turnu Severin, transferată, la 1419, la Strehaia, reînfiinţată în 2004 ca Episcopie a Severinului şi Strehaiei. În 1503, se înfiinţează, graţie lui Radu cel Mare, Episcopia Râmnicului Noului Severin. La 7 noiembrie 1939 se înfiinţează Mitropolia Olteniei, cu sediul la Craiova. „Ridicarea Episcopiei Râmnicului la o treaptă mai înaltă, de Mitropolie a Olteniei, însemna săvârşirea unei dreptăţi istorice [...], consacrarea marei vrednicii a poporului oltean [...] Şi era şi o încoronare a frunţii mândrei Oltenii, care a fost vatră de vejnic românism şi altar de curată credinţă creştină”, spunea primul Mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu.

Argumente pentru o recunoaştere naţională

Capitală a Valahiei Mici, Craiova merită să aibă o astfel de înaltă organizare bisericească, „rodire de veacuri”, cum se exprima vlădica Nestor Vornicescu, pentru că aici exista o viaţă bisericească intensă, remarcată şi de călătorii străini. Atestată documentar la 1 iunie 1475, printr-un hrisov al lui Basarab Laiotă, transformată în oraş, în 1582 (aici fiinţând sediul Băniei), Craiova n-a putut trece neobservată ochilor acestor călători veniţi pe meleagurile noastre în special în scopuri prozelitiste, nu numai datorită poziţiei geografice şi dezvoltării negustoreşti, dar şi credinţei ortodoxe susţinută prin biserici. Franco Sivori, Petru Baksici, Patriarhul Macarie al Antiohiei, Evliya Celabi, Anton Maria del Chiaro, generalul Bauer, Franz Ioseph Sulzer, Patriarhul Avram al Ierusalimului, Alexandru de Langeron, Dimitrie Bantâş-Kamenski, Ignati Iakovenko, François Recordon, căpitanul Radisits, generalul Helmuth von Moltke, Edouard Thouvenel, doamna A. de Carlowitz, Appert, Theodore Margot sunt doar câteva nume de străini care au scris despre Craiova medievală şi aşezămintele ei religioase.

Deşi Craiova n-a avut o organizare bisericească superioară, aceasta fiinţând la Râmnicu Vâlcea, Episcopia Râmnicului (şi mănăstirile afiliate acesteia) a avut în Craiova importante şi necesare metocuri, adică locaşuri sfinte pentru popas şi odihnă pentru ierarhi, călugări sau preoţi. Un astfel de metoh a existat în Casele Băniei, lângă Biserica „Sf. Dumitru”, conform hrisovului lui Grigore II Ghica Vodă din 3 mai 1750, prin care Episcopul Râmnicului, Grigore, ia în stăpânire aceste case „pentru că neavând Episcopia case în Craiova, are mare zăticnire, când îi este a merge în Craiova”, dar şi „biserica de piatră unde se cinsteşte Sf. Mucenic Dimitrie”. Toma G. Bulat consideră că de la această dată se făcea reşedinţa episcopală, „din casele Băniei, iar din Biserica «Sf. Dumitru» casă de rugăciune pentru sufletele evlavioase”.

Bisericile Craiovei

Biserica „Sf. Dumitru” a fost zidită de Matei Basarab la 1651, pe temelia altei biserici de lemn, având funcţia, iniţial, de biserică domnească. A fost refăcută din temelie în 1889, după planurile arhitectului francez Andrė Leconte de Noűy, pictată între anii 1907-1933 şi repictată în 2007. Din 1939, Biserica „Sf. Dumitru” devine Catedrală Mitropolitană, unde au slujit mitropoliţii Nifon, Firmilian, Teoctist, Nestor şi, din 2000, IPS Teofan Savu.

Alte biserici craiovene care au funcţionat ca instituţii bisericeşti de sine stătătoare sunt numeroase şi importante: Biserica Obedeanu, ctitorită în 1748 de marele pitar Const. Obedeanu şi care avea şi o şcoală cu doi dascăli şi un spital; Biserica „Sf. Ilie”, ctitorită pe la 1720 de Ilie Otetelişanu; „Sf. Gheorghe” Vechi (1730); „Sf. Gheorghe” Nou (pictată iniţial de Costin Petrescu şi apoi de Eustatiu Stoenescu, urmaş al ctitorilor); Biserica „Sf. Spiridon” (1758); Biserica „Sf. Treime” (1765); Biserica „Sf. Nicolae” în Craioviţa (1730); Biserica „Sf. Nicolae”-Dorobanţia (1760); „Sf. Nicolae”-Ungureni (1774); Biserica „Sf. Apostoli” (1635); Biserica Mântuleasa (1792); Biserica Hagi Enuş (1792), ctitorită de jupân Nicolae Ceauşescu; Biserica „Sf. Nicolae”-Brânduşa (1854); Biserica „Sf. Nicolae”-Belivacă (1794); „Sf. Ioan” Hera (1804); Biserica Harşu (1806); Biserica Oota (1804); Biserica Postelnicu Fir (1814); „Sf. Nicolae” Gănescu (1752, metoh pentru Sfântul Calinic, dărâmată în 1890 spre a se construi Tribunalul Dolj, azi Universitatea). În Cimitirul Sineasca a fost construită o capelă de către familia craioveană George şi Eliza Alexandrescu, în 1905-1911, familie care a dat Craiovei un primar (I.B. Georgescu) şi culturii un eminent brâncuşolog (V.G. Paleolog). Capela-biserică este opera arhitecţilor A. Clavel, O. Heselman-Carada, A. Vicenz, a pictorilor A. Gheorghiu, Iosif Keber şi a sculptorului Frederick Stork.

Merită evidenţiată Biserica Madona-Dudu sau Maica Domnului din Dud, devenită Catedrală Episcopală, ctitorită în 1766, pe locul unde a fost zărită icoana Maicii Domnului. În curtea acestei biserici se află mormântul poetului Vasile Cârlova. Pe lângă biserică a funcţionat o şcoală cu profesori renumiţi; Stanciu Căpăţâneanu şi Ioan Maiorescu (tatăl reputatului critic literar), precum şi renumita episcopie, care a reparat pensionul de fete Lazaro-Otetelişanu, Şcoala profesională de fete, a întreţinut aziluri pentru bolnavi, a construit biserici în Dolj, dar şi Capela română de la Paris, a acordat burse elevilor şi studenţilor săraci, dar merituoşi, între aceştia numărându-se Const. Brâncuşi.

Mitropolitul Nifon

Viaţa bisericească a Arhiepiscopiei Craiovei, şi implicit a Mitropoliei Olteniei, este legată de activitatea iluştrilor săi mitropoliţi. Mitropoliţii Olteniei erau sau sunt în primul rând cărturari, cu mari şi benefice înfăptuiri duhovniceşti, în păstrarea dreptei credinţe, a „rugului aprins” în condiţiile unui regim ateist. Cărturăria olteană, spre deosebire de cea ardeleană şi moldoveană, are în plus şi un alt element definitoriu: pragmatismul sau dinamismul, cum spune preotul Ion Popescu-Cilieni: „Poate că firea olteanului, caracterizată prin vioiciune şi faptă, va fi găsit scriitori care să lase armele cu care apărau ţara, ca să scrie în tihnă undeva întâmplările vremii. Dinamismul caracteristic olteanului îl va fi îndemnat mai mult spre fapte decât spre meditaţie şi scriere”.
Ridicarea Episcopiei Râmnicului la treapta superioară de Mitropolie a Olteniei, la 7 noiembrie 1939, însemna atât un act legitim şi mult aşteptat, dar şi o dovedire a cărturăriei şi dinamismului mitropoliţilor olteni.

Primul Mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu, îşi prezintă înfăptuirile misionare şi culturale în volumul „Pârgă din ogorul Olteniei“, trimiterea gratuită a 15.000 cărţi de rugăciuni, 10.000 de cărţi şi broşuri religioase, 29.000 de calendare de perete în Transilvania, activitate considerată de „preoţimea olteană un motiv de mare mulţumire sufletească şi un titlu de mândrie”. A fondat săptămânalul „Lumina creştină” în 28.000 de exemplare, „Revista de istorie bisericească” („singura şi cea dintâia revistă de specialitate din ţară”), „Anuarul Mitropoliei”. În colaborare cu Universitatea creştină „Solidaritatea”, Nifon organizează conferinţe şi cursuri de vară, editează cărţi de rugăciuni, „lucru rodnic de reînviorare a sentimentului religios în popor şi de readucere la dreapta credinţă a celor rătăciţi în diferite secte”.

Deşi în vremuri vitrege, urmând tradiţia, Mitropolitul Nifon a avut în vedere ca acest „grânar spiritual, care să îndestuleze foamea duhovnicească a poporului cu pâinea bogatei rodiri spirituale” să ajungă nu numai la enoriaşii săi olteni, ci şi dincolo de fruntariile ţării, în Bucovina, Basarabia şi Transnistria, dar şi pentru „fraţii noştri români din ţinutul Timocului sau din satele româneşti mărginaşe din Jugoslavia”, idee de o actualitate stringentă.

Mitropolitul Firmilian

Următorul Mitropolit al Olteniei, Firmilian Marin, fiul unor ţărani buzoieni, a fost întronizat la 20 noiembrie 1947. Crezul său: „Să arunc în sufletele ucenicilor mei puţinele împăcări între ştiinţele lumii şi ştiinţa lui Dumnezeu” şi „de a aprinde flacăra culturii în acest colţ din Oltenia marilor cărturari şi învăţaţi”. A scris „Paraclisul Prea Sfintei Stăpânei noaste Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria”, „Canon de umilinţă către Domnul nostru Iisus Hristos”, „Prohodul Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, a tipărit numeroase calendare creştin-ortodoxe, a prefaţat lucrări fundamentale, a editat numeroase reviste bisericeşti, între care se detaşează revista „Mitropolia Olteniei”, care succede din 1954, „Buletinul eparhial”, o revistă de prestigiu internaţional, în care au colaborat savanţii vremii: D. Stăniloae, I.G. Coman, Mario Ruffini, Valeriu Anania, Justinian Marina, Teoctist Arăpaşu, D. Bălaşa, C.C. Giurescu, Dan Simonescu, I.C. Chiţimia, Tit Simedrea, Paul Cernovodeanu, Al.Piru etc.

Nestor Mitropolitul

Episcop-vicar sub doi mitropoliţi (Firmilian şi Teoctist), Nestor Vornicescu vine din Codrii Lăpşnei Basarabiei (născut la 1 octombrie 1927), în Ţara-mamă, urcă toate treptele arhiereşti până la cea de Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, ales de Colegiul Electoral Bisericesc la 20 aprilie 1978. Păstor al oltenilor, Mitropolitul Nestor a desfăşurat o activitate pastoral-misionară şi cultural-ştiinţifică de excepţie. Prin agerimea minţii, înzestrat cu vocaţie literară (a scris romanul „În afara legii“, 1976), cu acribie ştiinţifică, cu o putere de muncă de invidiat, cu o credinţă dezarmantă şi o modestie pe măsură, Nestor Vornicescu a adus contribuţii inedite şi fundamentale în studii teologice şi istorie deopotrivă. O cronică a Războiului de Independenţă (1976), Învăţătura Sf. Vasile cel Mare despre muncă (1979), Descătuşarea. 1821 (1981), Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV-XVI (1983), Unde-i turma, acolo-i şi păstorul (1984), Un filosof străromân de la Histria dobrogeană: Aeticus Histricus (1986), Biruit-au gândul (1990), Sf. Voievod Ştefan cel Mare (1992), Sf. Mitropolit Petru Movilă (1996), Studii de Teologie Istorică (1998), Sf. Ambrosie în spiritualitatea şi cultura românească (2000) sunt doar câteva titluri din impresionanta sa bibliografie. A fost numit de specialişti „erudit de înaltă clasă”, „spirit enciclopedist”, „inimos iubitor de ţară şi cultură naţională”, „istoric valoros”, spirit înăvuţit cu vastă informaţie şi cultură”, a fost ales membru al Academiei Române, a fost răsplătit cu numeroase decoraţii şi premii naţionale şi internaţionale. A condus Comisia Naţională Română de Istorie Eclesiastică Comparată, precum şi Comisia Sinodală pentru Canonizarea Sfinţilor Români.