Activitatea diaconului Coresi în Șcheii Brașovului

Diaconul Coresi şi colaboratorii săi (Călin, Mănăilă, Şerban Coresi, Toma, protopopii Iane şi Mihai ş.a.) au tipărit cele dintâi cărţi în limba română, făcând posibilă biruinţa definitivă a scrisului în limba poporului. Între anii 1556-1588 a tipărit 40 titluri de carte în sute de exemplare, care s-au răspândit în toate ţinuturile româneşti, consfinţind astfel unitatea spirituală a acestui popor.

Catalogând cărţile coresiene, „Bibliografia Românească Veche” menţionează existenţa „Psaltirii” româ­nești în baza informaţiilor date de T. Codrescu publicate în revista ieşană „Albina Românească”, unde publicase mai multe glosare pentru textele vechi româneşti, lucrate de cercetătorul G. Săulescu („Glosariul Psaltirei lui Koresi din 7076” (1568), în „Buciumul Românu” I, Iaşi, 1875). Între aceste texte se afla şi „Psaltirea” corsiană din 1568, diferită de celelalte psaltiri. La puţin timp după 1840, cartea nu mai poate fi găsită, Al. Odobescu, apreciind că ar fi pierit într-un incendiu (Opere, Bucureşti, 1967). Aprecierile sunt sumare, fără a permite cercetătorilor concluzii definitorii, cu atât mai mult cu cât textul este pierdut. După aprecierea lui Al. Mareş (în volulul „Cele mai vechi texte româneşti. Contribuţii filologice şi lingvistice”, coordonator Ion Gheţie, Bucureşti, 1982), textul Psaltirii putea fi bilingv. Comparând cuvintele din Glosarul Psaltirii din 1568 şi ale celei din 1577, Al. Mareş confirmă identitatea textelor.

„Liturghier” slav (Slujebnic) (1568-1570), (1588)

Conform „Bibliografiei române”, editate de Ion Bianu şi Nerva Hodoş în Biblioteca Academiei Române se află un „Liturghier” slavon incomplet, în format 4°, constând din 277 file, legate în trei caiete (caietele 2,3,35) a câte 7 file şi alte 32 caiete a câte 8 file, având fiecare caiet signatura chirilică pe prima şi pe ultima filă (Biblioteca Academiei Române). Tipărit în două culori, cu 17 rânduri pe pagină, iniţiale în roşu şi frontispicii color. Într-unul dintre fontispicii (reprodus de trei ori) apare inscripţia „Boj”, pus pe seama tipografului sârb Bojidar Vukovici, tipograful sârb din Veneţia care a scos la lumina tiparului mai multe cărţi în prima jumătate a veacului al XVI-lea. Pentru a dovedi că „Liturghierul” nu este opera acestui tipograf, ci doar se imită modelul tipăriturilor sale, autorii „Bibliografiei Românești Vechi” atrag atenţia că în „Evangheliarul” slavon din Belgradul Serbiei, de la 1552, se vede un ornament cu stema Ţării Româneşti, imitat după „Evangheliarul” lui Neagoe Basarab din 1512 şi pe un „Slijebnic” tipărit la Vilnius (Lituania) cu binecuvântarea lui Onisifor, mitropolitul Kievului, apare aceeaşi inscripţie. Pe această „Psaltire” slavă atribuită lui Coresi se găseşte, de altfel şi o altă inscripţie, identică cu cea de pe Liturghierul lui Şerban Coresi.

Ca urmare, autorii „Bibliografiei Românești Vechi” socotesc editarea acestei cărţi la Braşov pe la anul 1588. Ghebharg Blucher reia cercetarea asupra acestei cărţi de la Academie („Filigranele braşovene şi tipăriturile chirilice din secolul al XVI-lea”, în “Revista bibliotecilor” XX,1967, nr.7) şi stabileşte că hârtia este de origine braşoveană, având filigran de tipul coroană cu scut rotund, ale cărei variante au circulat între 1562-1569. Ferenc Hervay constată că literele corespund tipăriturilor chirilice braşovene din a doua jumătate a secolului al XVI-lea („L’imprimerie cyrillique de Transilvanie au XVI-e siècle”, în „Magyar Konyvzemle”, 1965, nr. 3), utilizate de Coresi, Lorinţ şi Şerban Coresi. Reluând cercetarea, Alexandru Mareş („O ediţie braşoveană din secolul al XVI-lea a unei cărţi veneţiene”, în „Limba română”, nr. 6/1970), acceptă ideea că locul de imprimare este Braşovul, acceptă şi datarea pentru 1569, dar pune la îndoială că diaconul Coresi ar putea fi tipograful, pe motivul că pentru această perioadă „activitatea sa tipografică este încărcată”, tipărind cele două volume ale „Sbornicului”. Pentru că nu există nici un exemplar complet din această carte, drumul supoziţiilor este lung, dar sunt prea multe argumente care vizează paternitatea lui Coresi şi asupra acestei cărţi.

„Sbornic” slav I, 1569

„Sbornicul” este cunoscut mai mult sub numirea greacă de „Minei”, cartea care conţine cântările şi citirile sărbătorilor domneşti şi ale sfinţilor pentru fiecare zi din lună. Pe întregul an sunt 12 mineie şi fiecare minei cuprinde cântările la Vecernie, Utrenie şi Liturghie şi biografia scurtă a fiecărui sfânt încadrată în slujba Utreniei. Există şi un „Minei” general sau anual, numit „Antologhion” care cuprinde cântările sărbătorilor mari şi ale sărbătorilor comune din tot anul, precum şi ale unei cete întregi de sfinţi: ale „Născătoarei”, „îngerilor”, „profeţilor”, „apostolilor”, „ierarhilor”, „martirilor” etc.

În alcătuirea „Mineiului” au intrat cântările imnografilor din diferite timpuri, începând cu secolul al V-lea şi terminând cu secolul al XV-lea. În prima jumătate a secolului al XI-lea, Ioan Mavropulos (Mitropolitul Evhaitei) face pentru „Minei” ceea ce făcuse Ioan Damaschin pentru „Octoih” şi fraţii Teodor şi Iosif Studitul pentru „Triod”.

Aplicând cântărilor un sistem de triaj şi reţinând pe cele mai frumoase, Ioan Mavropulos încheie codificarea colecţiei pentru „Minei”. Sporadic s-au mai introdus, în continuare, cântări ale sfinţilor canonizaţi ulterior. Diaconul Coresi tipăreşte cele două volume din 1569 şi volumul din 1580 sub formă de „Antologhion”. Volumul I din 1569, cunoscut de curând pe baza unui singur exemplar, graţie cercetătorului bulgar Atanasov, care îl găseşte la Mitropolia din Târnovo (Ion Gheţie, Al. Mareş), este scris în redacţia sârbească a limbii slavone şi cuprinde slujbele religioase pentru lunile septembrie-ianuarie. După aprecierea descoperitorului, exemplarul conţine 179 file (faţă de 259 sau 260 file pentru a fi complet), repartizat pe 32 de caiete a câte 8 file, ultimul caiet putând cuprinde doar 4 file, format 283x171 mm, având 31 rânduri pe pagină legat în piele din secolul al XVI-lea, pe prima filă o gravură în lemn. Cartea conţine două sorturi de hârtie fără filigran, diferenţiate prin grosime şi caracteristici interne, care ar putea proveni de la fabrica braşoveană, după aprecierea lui L. Demeny. Lipseşte epilogul volumului (poate nu exista, fiind cunoscut cel din volumul al doilea). Ion Gheţie şi Al. Mareş presupun existenţa şi a unui alt exemplar din această tipăritură la Mănăstirea Hilandar de la Athos, semnalat de D. Madacovic şi înregistrat ca „Minei vlaski” din secolul al XVI-lea (idem, p. 197). Izvorul după care s-a editat această carte este socotit „Mineiul de praznice”, tipărit la 1538 de Bojidar Vukovici, după cum afirmă Ştefan Ciobanu, fapt confirmat şi de elementele grafice comune între tipăritura coresiană şi cea veneţiană.

„Sbornic” slav II, 1569

Volumul al II-lea al „Sbornicului” a fost cunoscut în 1903, când se edita „Bibliografia Românească Veche” prin cele două exemplare, unul la Academia Română şi cel de-al doilea în Şcheii Braşovului, cuprinzând serviciul divin al sărbătorilor cu dată fixă (închinate Domnului nostru Iisus Hristos, Maicii Domnului şi sfinţii) până în luna august inclusiv. În prezent se cunosc alte două exemplare: la Arhivele Statului din Braşov, doar 2 file, aparţinând caietului 8 (Arhivele Naţionale Braşov) şi la Muzeul istoric şi arheologic bisericesc din Sofia - Bulgaria (Ion Gheţie, Al. Mareş). Exemplarul de la Academie a fost dus la Moscova în toamna anului 1916.

Exemplarul aflat în Şcheii Braşovului este un volum in-folio de 220 file, grupate în 28 caiete a câte 8 foi. Atât în exemplarul de la Academie, cât şi cel din Şchei nu se păstrează prima şi ultima filă. Este tipărit în două culori (negru pentru marea majoritate a textelor şi roşu pentru frontispicii, titluri, iniţiale), cu 31 rânduri pe pagină. Iniţialele ornate au două mărimi diferite. Frontispiciul de pe prima filă este identic cu cel din „Evangheliarul” românesc din 1561. Epilogul slavon, reprodus pe fila a 5-a a ultimului caiet, oferă date concrete privind paternitatea şi laboratorul de lucru: „Cu voia Tatălui şi cu sfinţenia Fiului şi cu ajutorul Sfântului Duh, s-au scris această carte în zilele binecredinciosului şi de Hristos iubitorului, Io Alexandru voevod, mitropolit fiind preaosfinţitul chir Evtimie. Eu păcătosul diacon Coresi am scris această carte, împreună cu 5 ucenici. S-au început a scrie această carte în luna lui Iulie 12 zile şi s-au isprăvit în luna lui Decembrie 6 zile, în anul 7077 (1568)” – „Bibliografia Românească Veche”. Exemplarul şcheian poartă mai multe însemnări ale copiştilor locali, scrise în grafie chirilică.