Biserica din Şoala, mărturie a credinţei românilor ardeleni

Credincioşii din localitatea aflată în judeţul Sibiu, în apropiere de oraşul Mediaş, au toate motivele să se mândrească atunci când vorbesc despre biserica din satul lor. Deşi nu impresionează prin dimensiuni sau arhitectură, locaşul de cult este simbolul comunităţii, legătură vie cu trecutul comunităţii şi locul de întâlnire cu înaintaşii.

Şoala face parte din localităţile foarte vechi din Ardeal, în care românii au convieţuit cu saşii timp de sute de ani şi au lăsat în urmă mărturii trainice ale vieţii lor spirituale. Localitatea pare izolată la prima vedere, pentru că accesul spre ea se face pe o şosea adiacentă drumului Sibiu - Copşa Mică, pe valea pârăului cu acelaşi nume. Într-adevăr, satul este situat la 18 kilometri de Mediaş şi la 45 de Sibiu, dar izolarea de traficul naţional şi de viaţa urbană oferă un farmec aparte acestei localităţi. Aici casele îşi păstrează arhitectura veche, gospodăriile ne amintesc de viaţa bunicilor noştri, iar traiul este tihnit şi legat de natura înconjurătoare şi viaţa spirituală a comunităţii. Acum trăiesc aici aproximativ 100 de familii, toţi români ortodocşi, păstrători ai tradiţiilor şi valorilor naţionale. Chiar dacă majoritatea locuitorilor sunt pensionari şi populaţia este îmbătrânită, fenomen întâlnit în multe dintre satele româneşti, viaţa lor spirituală este una dinamică, dovadă fiind renovarea recentă a bisericii din sat şi participarea credincioşilor la slujbele religioase. 

Mai întâi trebuie să aflăm câteva lucruri despre istoria satului. O importantă sursă de informaţii referitoare la istoria comunităţii de la Şoala, biserica din sat şi trecutul oamenilor care au vieţuit pe aceste locuri pitoreşti este monografia parohială. De aici aflăm că prima menţiune a satului Şoala datează din 1331, când Nicolaus şi Martin, fiii lui Blavch, grof din Vurpăr, au pierdut nişte proprietăţi, printre care şi satele „Saal” şi Curciu. În urma acestui fapt, cei doi fraţi au făcut o plângere către capitoliul din Weissenburg, documentele fiind păstrate în arhivele săseşti din Şoala. Din acestea aflăm că locuitorii din Şoala erau iobagi care luptau pentru libertate.
O nouă menţionare documentară a satului datează la 1516, când satul Şoala făcea parte din Scaunul Schelk şi avea 49 de locuitori, 10 văduve, un învăţător şi un ciurdar. Tot din arhiva săsească aflăm că în 1649 a avut loc un incendiu devastator care a distrus cea mai mare parte a satului. În 1773 trăiau în Şoala 50 de români, conform conscripţiei lui Klein. Documentele mai menţionează încă două incendii, la 1834 şi într-un alt an, scăpând de la distrugere doar 10 clădiri.

Biserica zidită la 1842

Actuala biserică din Şoala este închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Documentele din arhiva parohială atestă existenţa unei biserici de lemn, ridicată la 30 de metri distanţă de biserica actuală, în cimitir, dar în prezent acest locaş de cult nu mai există. Am amintit mai sus documentul din 1733 care menţiona existenţa a 50 de români la Şoala. Din acelaşi document aflăm că aceşti români erau ortodocşi, renunţând la unirea cu Biserica Catolică. Alte documente păstrate menţionează că la 1811 nu existau în Şoala greco-catolici, iar preotul românilor era Petru Popovici.
Ridicarea actualei biserici este legată de dorinţa românilor din Şoala de a avea o biserică de dimensiuni corespunzătoare. Pentru că posibilităţile materiale erau limitate, românii din Şoala au apelat la autorităţile de la Sibiu, iar apoi la Blaj, unde li s-a condiţionat primirea ajutorului cu trecerea la uniatism. Astfel se face că în 1824 românii din Şoala trec din nou la catolicism, împreună cu preotul Petru Popovici. Comunitatea a primit 1000 de coroane, iar mai apoi a organizat colecte prin mai multe sate din împrejurimi. La 1842 au reuşit să construiască biserica, sub coordonarea preotului Ioan Guta. Mai este de menţionat din trecutul comunităţii şi dezbinarea românilor produsă la 1873, când tânărul preot Ioan Neagoe, căsătorit cu o tânără din sat, a produs anumite nemulţumiri. O parte din credincioşi renunţă la uniatism şi formează o nouă parohie. Abia în 1948 cele două parohii devin o singură comunitate în sânul Bisericii Ortodoxe Române.

Reparaţii la biserica parohială

În perioada 1947-1948 a avut loc o reparaţie capitală coordonată de preotul Teodor Apostolescu şi prin stăruinţa epitropului de atunci, Ianoş Dumitru. A fost înlocuită ţigla, s-a reparat acoperişul, s-a confecţionat catapeteasma, s-a tencuit exteriorului şi s-a reparat tencuiala din interior. Lucrările au fost realizate de Daniel Koch şi Gros Martin din Şoala. În perioada 1938-1944, preotul Aurel Fleşeru a confecţionat stranele, iar în timpul preotului Ioan Barna s-a reparat turnul. Reparaţii au mai avut loc în 1954, în timpul preotului Tiberiu Baciu, când s-a vopsit catapeteasma şi mobilierul de către Daniel Koch, din Şoala, şi s-a început construcţia scărilor de la intrarea în curtea bisericii. În 1962 s-a terminat lucrarea scărilor, s-au făcut plăci până la intrarea în biserică, stâlpi de beton la poartă, şi reparaţii la turn. Tot în acea perioadă s-a făcut electrificarea bisericii şi împrejmuirea cu gard de sârma împletită. În anul 1968 s-au făcut scocurile la biserică, iar în anul 1969 s-a reparat tencuiala şi s-au mai executat şi alte lucrări atât în interiorul bisericii, cât şi la exteriorul ei.

Jertfa credincioşilor pensionari

În perioada 2013-2015, sub coordonarea actualului paroh Virgil-Nicolae Preda, s-au efectuat ultimele lucrări de reparaţie şi înfrumuseţare a locaşului de cult. Pentru că nu s-au găsit mărturii ale târnosirii bisericii de către un arhiereu, locaşul de cult a fost sfinţit de Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului pe 17 mai 2015.
„A fost cel mai frumos şi emoţionant moment din viaţa parohiei noastre. Noi am încercat să o împodobim cât mai frumos, şi această jertfă a noastră materială şi sufletească este o mărturie a credinţei faţă de Biserica lui Dumnezeu şi casa Sa cea sfântă. Ne-am dat seama de marea însemnătate a Bisericii pentru viaţa şi mântuirea credincioşilor. Credincioşii noştri s-au jertfit cu timp şi fără timp pentru înfrumuseţarea bisericii, mai ales că majoritatea sunt pensionari. Cu toate acestea au oferit din puţinul lor pentru a împodobi casa Domnului. În 2013 am reparat biserica la exterior şi în holul de la intrare, am zidit un lumânărar şi am restaurat două troiţe din sat şi din curtea bisericii. În 2014 am refăcut Sfânta Masă, am placat cu gresie holul şi scările de la intrare, am pus parchet în altar, unde am introdus şi apa potabilă. Am înfrumuseţat biserica prin icoane şi veşminte”, ne-a spus parohul Virgil-Nicolae Preda. Toate aceste lucrări au fost sprijinite de autorităţile locale şi judeţene, aducând o mare bucurie comunităţii prin împlinirea unui măreţ vis, acela de a avea un locaş de rugăciune târnosit şi înfrumuseţat.