Biserica, visul împlinit al românilor din Curciu

În istoria comunităţilor transilvănene au existat generaţii de români care, veacuri la rând, şi-au dorit un locaş de închinare în satul lor, o casă a Domnului, o dovadă a credinţei lor nestrămutate. Din bisericuţe de lemn sau locuri improvizate, românii şi-au păstrat credinţa până când vremurile le-au permis să ridice biserici de zid, aşa cum s-a întâmplat şi la Curciu, un vechi şi pitoresc sat din centrul ţării.

Localitatea din judeţul Sibiu, apropiată de oraşul Mediaş, face parte din frumoasele comunităţi din centrul Podişului Transilvaniei, un loc plin de farmec, unde frumuseţile naturale, ospitalitatea localnicilor şi liniştea te îmbie şi te conving să mai revii. Înconjurat de dealurile din Podişul Târnavelor, Curciu se învecinează cu alte sate pitoreşti, Şmig, Dârlos, Băgaciu, Păucea şi Romaneşti. În Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Transilvania, istoricul Nicolae Stoicescu, menţionează că această localitate exista încă din Antichitate, când aşezarea dacică ocupa aproximativ un hectar, pe locul numit astăzi „La Fântâni”. Se pare că această localitate dacică se suprapunea unor aşezări din epoca bronzului şi a fierului timpuriu, conform unor descoperiri arheologice din această zonă, scoase la iveală în urma săpăturilor din anii 1968-1970.

Atestarea documentară a localităţii datează de la 1332, cu denumirea de Keureus. La 1337, localitatea mai apare menţionată într-un document referitor la un proces al unui sas, Petru de Keureuz. Localitatea apare menţionată în acest document ca parte a Scanului Mediaşului. Comunitatea săsească a fost una importantă aici, după colonizarea din secolul al XIII-lea, dar cea românească a continuat să existe şi sub stăpânirea rânduită.

Slujbele, oficiate în şuri

În Monografia Parohiei Curciu sunt cuprinse alte date importante despre românii de aici şi mai ales despre viaţa lor bisericească. Veacuri la rând, românii din Curciu nu au avut o biserică de piatră, încăpătoare, unde să se roage şi să participe la slujbele religioase ortodoxe. Aceste slujbe erau oficiate fie în biserica săsească, fie în mici locaşuri de lemn sau chiar în locuri improvizate, cum ar fi şurile unor familii. În secolul al XVIII-lea, comunitatea de români din Curciu a trecut, asemenea majorităţii localităţilor transilvănene, prin zbuciumul şi tulburările create de Uniaţie. Ştefan Moldovan, în „Schiţe istorice despre starea bisericească a districtului greco-catolic în cetatea Mediaşului”, menţionează că au existat conflicte între credincioşii din Curciu şi autorităţile bisericeşti sau de stat, fiind implicat şi Sfântul Sofronie de la Cioara. În urma lor, credincioşii au revenit la Ortodoxie, chiar dacă nu aveau la jumătatea secolului al XVIII-lea preot sau biserică.

Prima biserică, în cimitir

Lucrurile s-au schimbat la începutul secolului al XIX-lea, când la Curciu s-a ridicat o primă biserică de zid, împlinindu-se astfel marele vis al comunităţii. Locaşul de cult a fost ridicat în cimitirul ortodox al satului, dovadă fiind numele „Pârâul Bisericii” dat firului de apă de la marginea cimitirului şi mai multe descoperiri făcute în urma unor săpături în această zonă. Documentele menţionează numele preotului Ioan Curtianu la 1805 şi 1812, ceea ce arată că la acea vreme exista la Curciu, după veacuri, o viaţă bisericească organizată.

O biserică în centrul satului

Din păcate, acest locaş de cult nu a rezistat prea mult timp în faţa intemperiilor. Credincioşii din Curciu aveau să-şi vadă din nou visul năruit, la câteva decenii după ridicarea bisericii din cimitir. La 1872 se punea piatra de temelie pentru actuala biserică din sat, închinată Sfintei Treimi şi Sfinţilor Mărturisitori Ardeleni. Credincioşii de atunci, păstoriţi de preotul Zaharia Ioanoviciu, au avut ambiţia ca noul locaş de cult, pe lângă dimensiunile impunătoare la acea vreme, să aşeze biserica în centrul satului, alături de cea săsească şi greco-catolică. Bineînţeles că acest lucru a fost întâmpinat cu multă răceală de autorităţi. Cu toate acestea, s-a reuşit ca până în 1876 să fie înălţat acest măreţ locaş de închinare, şi visul acela să devină realitate. Locaşul de cult are forma unei hale alungite, cu o lungime de 23 de metri şi o lăţime de nouă metri. Iniţial, biserica avea un iconostas de piatră, cu trei intrări şi un amvon pentru predicare. Turnul a fost ridicat ceva mai târziu. Aici se află două clopote, unul de 80 de kilograme, donat la 1851 de epitropul Vasile Bârsan, şi unul mai vechi, de 53 de kilograme, provenit de la biserica veche.
„Biserica a oferit credincioşilor alinare în vremuri de răstrişte. În ea, credincioşii s-au botezat, cununat, spovedit, cuminecat şi au primit ultima rugăciune înainte de plecarea la cele veşnice de la preoţi credincioşi”, ne-a spus parohul bisericii, Cosmin Ioan Sîmboan.

Târnosită în 2015

Biserica „Sfânta Treime” din Curciu a fost târnosită de un arhiereu abia în 6 septembrie 2015, când Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, a venit aici şi a săvârşit rânduiala de sfinţire. Atunci se inaugurau şi amplele lucrări de renovare şi de restaurare efectuate în perioada 1997-2012, în timpul păstoririi preotului Mihai Mircea Mihăilă, şi în perioada 2012-2015, în timpul păstoririi preotului Cosmin Ioan Sîmboan. În primă fază, s-a renovat şi zugrăvit exteriorul bisericii, s-a introdus încălzire centrală, s-a montat parchetul şi s-a pictat interiorul în perioada 2005-2008, lucrarea fiind efectuată de pictorul Constantin Bîrleanu. În a doua etapă a fost rezidită Sfânta Masă şi s-au automatizat clopotele.

„Am reuşit să terminăm aceste lucrări la sfântul nostru locaş numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului. Credincioşii, autorităţile şi numeroşi binefăcători ne-au stat alături în lucrarea noastră de a reînfrumuseţa acest locaş de închinare”, ne-a mai spus parohul Cosmin Ioan Sîmboan.