„Ca toţi să fie una!”

„Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis (Ioan 17, 21)”. Înainte de Pătimirile Sale de bunăvoie, Domnul Iisus Hristos S-a rugat ca toţi cei ce vor crede în El să fie una, ca lumea să fie convinsă că El a fost trimis de Tatăl.

Citim în Scripturi că, după moartea, învierea și înălţarea Domnului şi trimiterea Sfântului Duh, întemeindu-se Biserica, „toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte” (Faptele Apostolilor 2, 44). Între creştini era o comuniune deplină şi o dragoste puternică. Dezbinările au intervenit mai târziu. Simbolul unităţii creştine era şi este cămaşa lui Hristos. Citim în Evanghelia Sfântului Ioan că, după ce L-au răstignit pe Domnul Hristos, soldaţii I-au împărţit hainele în patru, „dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime. Deci au zis unii către alţii: Să n-o sfâşiem, ci să aruncăm sorţi pentru ea, a cui să fie” (Ioan 19, 23-24). Ce n-au îndrăznit să facă soldaţii romani, păgâni, au îndrăznit mai târziu creştinii. Sfântului Petru, Arhiepiscop al Alexandriei în veacul al IV-lea, i se arată în vedenie Domnul Hristos cu cămaşa zdrenţuită, şi acesta Îl întreabă: „Mântuitorule, cine ţi-a zdrenţuit cămaşa? Arie cel fără ruşine Mi-a rupt-o! A răspuns Mântuitorul” (Dionisie de Furna, Erminia Picturii Bizantine, Editura Sofia, Bucureşti, 2000). Din nefericire, de atunci şi până astăzi, sunt mulţi cei ce sfâşie cămaşa lui Hristos, dând naştere la sumedenie de confesiuni şi secte. Or, noi nu uităm că Domnul Hristos I-a cerut Tatălui ca „toţi să fie una” (Ioan 17, 21), ca lumea să nu fie derutată în buna ei credinţă.

Totuşi, de două mii de ani, Creştinismul, „Religia iubirii”, le oferă oamenilor cel mai frumos mod de a trăi şi de a se mântui. Cartea de temelie a lui este Evanghelia Domnului Hristos (…) În inima Evangheliei este persoana Domnului Iisus Hristos. Cine este El? „Răspundem într-un glas cu Tatăl, cu profeţii, cu apostolii, cu martirii, cu toţi sfinţii şi cu toată creştinătatea: Acesta este Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul Lumii” (Ilarion V. Felea, „Religia Iubirii”, Arad, 1946, Editura „Diecesana”) (…) Persoanei Lui, creştinismului, îi datorează Europa, şi nu numai, toată civilizaţia ei.

Dacă Domnul Hristos Cel înviat din morţi uneşte, tămăduieşte, mântuieşte, de unde toate neînțelegerile şi fracturile pe care le întâlnim în lume? „Se săvârşesc crime, sinucideri, furturi, apostazii, se jură strâmb, se doreşte bunul altuia; unii se îmbată, unii se învrăjbesc, se ceartă, se bat, se duşmănesc, soţii se despart, tinerii se corup, se înjoseşte în mulţi chipul lui Dumnezeu” (Teodor M. Popescu, „Îndrumări pentru preoţi”, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2014).

În viaţa publică, oamenii, fiind cuprinşi de iubirea de mărire şi putere, se lasă atraşi în dispute lipsite de eleganţă şi se lucrează unii pe alţii pe la spate. Cauza primă a neînțelegerilor şi dezbinărilor este diavolul. Cuvânt de origine greacă, înseamnă învrăjbitor, calomniator, ispititor. El este „spiritul rău care dezbină pe om de Dumnezeu şi care inspiră ură, perfidie şi minciună între oameni. Este cunoscut şi sub numele ebraic de «satana»” (Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981). Diavolul se împotriveşte planului lui Dumnezeu, îi ispiteşte şi îi seduce pe oameni, este principiul distructiv. De fiinţa lui ţine însuşi păcatul, ura şi minciuna: „El de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Diavolul, „deoarece urăşte pe Dumnezeu şi nu poate să se războiască cu El, se războieşte cu noi, care suntem după chipul Lui, închipuindu-şi că prin aceasta înfrânge pe Dumnezeu. Iar pe noi ne află ascultători de voia lui” (Filocalia 5, Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1976).

Noi, însă, când facem rău, nu putem da vina numai pe el, pentru că avem voie liberă şi putem apela la ajutorul lui Dumnezeu. Dar rezultatul activităţii sale distructive îl vedem peste tot. El „umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Cu toate eforturile noastre de a face lucruri bune în societatea noastră, se ivesc aşa de multe lucruri rele. Şi nu se poate să nu ne aducem aminte de pilda Mântuitorului: „Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus” (Matei 13, 24-25). Vremea distrugerii neghinei va fi la secerişul cel mare, la sfârşitul veacurilor.

Domnul Hristos S-a rugat Tatălui pentru unitatea noastră spirituală. Anul acesta însă ne aducem aminte că Dumnezeu ne-a ajutat acum un secol, la 1 Decembrie 1918, să se realizeze şi unitatea noastră naţională. Această unitate avea la temelie unitatea noastră spirituală. În rugăciunea pe care Patriarhul Miron Cristea a rostit-o la Alba Iulia erau şi frazele acestea: „Doamne, Dumnezeul nostru, Tu eşti părintele nostru, Tu ai văzut strâmtorarea părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă şi plecat spre pulbere era sufletul lor, şi trupul lor lipit de pământ. Tu ai împlinit şi cu noi ceea ce ai făgăduit de demult: «Sfărâma-voi jugul de pe tine şi voi rupe legăturile tale, lărgi-voi hotarele tale, aduna-vă-voi dintre popoare şi vă voi strânge din ţările unde sunteţi împrăştiaţi»” (Ilie Şandru, „Patriarhul Miron Cristea”, Târgu Mureş, 1998).

Acesta era visul de generaţii al românilor. Mulţi au trecut în veşnicie fără să-l vadă realizat, dar cu credinţa că momentul unirii va veni. În anul 1898, Ion Luca Caragiale scria: „Doamne, dacă mie nu mi-e dat să intru în pământul făgăduinţei, să auz trâmbiţele cântând şi să văd zidurile Ierihonului surpându-se în faţa soarelui ce s-a oprit în cale din porunca Ta, fă-mă s-adorm pe drum cu speranţa că aceea ce nu mi-a fost dat mie, fiilor mei le va fi dat” (Ion Luca Caragiale, „Nimic fără Dumnezeu”, Anastasia, 1997).
Euforia unităţii i-a marcat pe participanţii la Adunarea de la Alba Iulia pe întreaga viaţă. Tânărul învăţător Marin Mureşan, întors din primul război mondial, a participat la Marea Adunare de la 1 Decembrie la Alba Iulia. După marele eveniment hoinărea pe câmp şi dialoga cu Ţara: „Eu văd că eşti alta, eu văd că eşti fericită, eu simt bucuria şi noua ta viaţă! Te-aş mângâia ca pe un copil, de-ar fi să trăiesc veacuri. Câmpiile tale, codrii tăi, apele tale, toate-mi vorbesc de negrăita ta fericire, patria mea! Nu eşti pământ mort, nu eşti vânt, nu eşti apă; eşti suflet ce tremuri de bucuria libertăţii” (Ion Agârbiceanu, „Două iubiri”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968).

  Şi atunci, ca şi acum, nu toţi erau pătrunşi de fiorul sfânt al unităţii. Pe mulţi îi fascinau lucruri mai prozaice şi mercantile. Dascălul amintit îşi continuă dialogul cu Ţara: „Credeam că se va face o linişte de biserică de jur-împrejur, şi tu vei fi altarul. Şi, iată, în jurul tău e larmă, e alergare, oamenii se zbat după lucruri trecătoare, şi tu, veşnică frumuseţe, veşnică avuţie, ești dată uitării” (Ibidem, p. 390).

Ce să zicem de gustul amar ce ni-l lasă convulsiunile de pe arena vieţii noastre publice de astăzi? De absolutizarea banalului şi neglijarea esenţialului. Oare nu ne spune Mântuitorul: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Două valori şi atunci, ca şi acum, aveau şi au valoare absolută: credinţa în Dumnezeu şi dragostea faţă de ţară. Dacă le păstrăm, suntem oameni fericiţi, dacă le pierdem, valul vremelniciei ne înghite (…)
Religia creştină întemeiată de Domnul Hristos este „Religia Iubirii”. Iubirea este darul cel mare pe care l-a adus Mântuitorul lumii. Citim în Sfânta Scriptură că primii creştini „stăruiau într-un cuget în templu şi frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii” (Faptele Apostolilor 2, 46) (…) Sfântul Apostol Ioan, vrând să-I dea o definiție lui Dumnezeu, zice: „Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (1 Ioan 4, 16). În această „Religie a Iubirii” doreşte Domnul Hristos cel Înviat să-i atragă pe toţi. O spune textual: „Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10, 16).

Şi dacă e să încheiem în spiritul celor zise, rugându-L pe Dumnezeu să ne păstreze unitatea, ne vom folosi de o cântare din slujba Sărbătorii: „Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Dorindu-vă să vă bucurați „de acest praznic frumos și luminat”, pe toți, tineri și bătrâni, vă binecuvântăm și vă zicem: Hristos a înviat!

† Andrei,
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului