Copiști și traducători de cărți bisericești din Șcheii Brașovului, precursori ai Diaconului Coresi

În cadrul „Anului omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari)” și „Anului comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești în Patriarhia Română”, are loc o valorificare a bogatului tezaur documentar din Șcheii Brașovului, aflat în cadrul Muzeului Bisericii „Sfântul Nicolae” – Prima Școală Românească.

Pentru această perioadă de existenţă a şcolii, cărţile de şcoală, în cea mai mare parte a lor, erau cărţi bisericeşti, folosite atât pentru învăţătură, cât şi pentru învăţarea scris-cititului. Ele serveau la pregătirea pentru preoţie-dăscălie sau copiere de texte (copişti, dieci, gramatici, dascăli şi preoţi), la învăţarea, în limba slavona dar şi în română, a scrierii, citirii, a cântărilor bisericeşti cât şi pentru exerciţii de grafiere a iniţialelor, monogramelor, iniţiere în cunoaşterea şi practicarea ritualului, în interpretarea textelor cu conţinut filosofic, a pravilelor bisericeşti etc. Informaţii despre conţinutul învăţământului în această perioadă avem din fondul de carte veche existentă în bogata bibliotecü documentară din Şcheii Braşovului. Însemnările marginale făcute de slujitorii şcolii ne-au condus în a stabili care dintre aceste cărţi au putut avea pe lângă întrebuinţarea lor bisericească şi pe cea şcolară.
După ce în numărul precedent am prezentat Omiliarul din veacul al XI-XII-lea copiștii și traducătorii, prezentăm în continuare pentru perioada precoresiană pe deținătorii acestor valori de carte bisericească.

Popa Costea (1474-1477)

Primul cărturar, în seria preoţilor de la Biserica „Sfântul Nicolae” din Şchei, a cărui personalitate este remarcată şi în documentele timpului. Popa Costea rămâne cunoscut prin legăturile cu domnul muntean Laiotă Basarab cel Bătrân, cât şi prin activitatea de copist. 

„Vă dau de ştire - scria voievodul muntean autorităţilor braşovene la 1447 - despre popa Costea că este omul nostru şi că mi-a slujit domniei mele, astfel doresc să-l pui la o biserica lângă domnia mea, ca să-l hrănesc şi să-l miluiesc, fiindcă este omul nostru şi mi-a slujit domniei mele multă vreme. Deci vă rog - scria în încheiere voievodul - ca pe nişte buni prieteni ai mei, să-l petreceţi frumos şi cu cinste ca pe un om bun, după voia noastră”. (Ion Bogdan, „Documente și regeste privitoare la Relațiile Țării Românești cu Brașovul și Ungaria”, p. 123). 

Parcă pentru a completa aprecierile voievodului, vornicul Dragomir al lui Manea, scria din Muntenia, în acelaşi an: „Să fie cu voi - dispune el juraţilor braşovean - şi popa din Şchei (n.n. Costea), căci vă este bun prieten şi chiar dacă ar fi chiar unul dintre ai voştri, n-ar fi pentru voi cum vă este el”, referindu-se, desigur, la calitatea de „scriitor la cetate”, pe care o aveau preoţii din Şchei (Candid Mușlea „Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului”, vol. I, 1943, p. 53).

Cu ocazia săpăturilor făcute cu mai bine de patru decenii în urmă, în biserica din Şchei, s-a aflat şi piatra de mormânt a popii Costea, cu însemnarea slavonă de pe acoperământ: „Anul 1477, luna octombrie, 2 zile, s-au pristravit robul lui Dumnezeu, popa Costea din Braşov. Veşnica pomenire”. Deci, anul morţii corespunde tocmai cu cel al dublei sale chemări în Muntenia, acesta fiind, desigur, motivul imposibilităţii preotului şcheian de a răspunde solicitării protectorilor săi. În urma investigaţiilor făcute în arhiva istorică din Şchei am pus în circulaţie o valoroasa contribuţie cărturărească a popii Costea (Vasile Oltean, „Semnificația unui manuscris slavo-român din veacul al XV-lea” în „Mitropolia Ardealului” an XXII (1977) p. 7-9). Este vorba de manuscrisul 23 din arhiva muzeului, un Minei slavon pentru lunile iunie, iulie şi august, scris în prima jumătate a secolului al XV-lea şi dăruit de copist bisericii, la anul1477. Inventariat greşit pentru anul 1604, manuscrisul nu a făcut obiectul vreunui interes din partea cercetătorilor. Cele 506 file ale manuscrisului, lipsit de început şi sfârşit, păstrează filigran de secol XV (Foarfeca), dar şi coroana Braşovului, pe filele de corectură, adăugate ulterior (f. 13 si 219), dovedind originea sa braşoveană. Însemnarea slavonă de la sfârşit, slujind drept act de danie, stabileşte cu certitudine paternitatea manuscrisului: „La anul 6985 (1477) a murit robul lui Dumnezeu, preotul Costea, Octombrie, 16 zile, veşnica lui pomenire şi el a dat acest Minei în biserica Sf. Nicolae, Dumnezeu să-l ierte pe popa Costea”. Grafia, limba şi elementele româneşti ale textului dovedesc o redacţie locală şi autor al cărţii pe popa Costea. 

Popa Dobre (preot între 1541-1572) 

Popa Dobre este nepot de soră al popii Toma (1540-1566) şi tatăl protopopului Mihai, fiind socotit pe bună dreptate în cronica Şcheiului scrisă de nepotul său, Vasile, drept „om învăţat”. Documentele oficiale ale Braşovului îi apreciază misiunea de „logofăt la cetate” şi sol al braşovenilor în cadrul legăturilor cu Muntenia şi Moldova. Încă din 20 iunie 1530, înainte de a se preoţi, poposeşte la curtea lui Petru Rareş şi Moise (fiul lui Vladislav III), în Muntenia, primind, pentru serviciile aduse cetăţii braşovene, recompensa de 1 fl. 40 aspri (Quellen zur Geschichte der Stadt Brasso, vol. II, p. 198.). În 13 iulie, acelaşi an, se găsea pentru 14 zile la curtea lui Petru Rareş în Moldova, primind frumoasa recompensă de 3 fl. 6 aspri (Ibidem, vol. II, p. 200). Mai târziu, deşi preot în Şchei, îndeplinind şi calitatea de „logofăt la cetate”, se deplasează la curtea lui Alex Lăpuşneanu, în Moldova, de două ori, în 1544 şi 1568 (Documente privitoare la istoria  Români, vol. XI, p. 192.) şi Nicolae Petraşcu în 1544 (Ibidem, vol. XI, p. 191), misiuni care se înscriu în legăturile tradiţionale cu Muntenia şi Moldova. O însemnare slavă de pe un manuscris al Molitfelnicului din sec al XV-lea, aflat în Şchei (ms. 2), dovedeşte că popa Dobre cumpăra în anul 1569, cu 55, respectiv 75 aspri, două molitfelnice de la popa Bratu din Şchei (George Mihăilă „Observații asupra manuscrisului slavo-român al popei Bratu”, în „Studii de limbă literară și filologie”, an II(1972), nr. 2). Nu putem şti dacă Bratu, amintit în documentul Sibiului, ca autor al unei scrisori româneşti la anul 1495, este unul şi acelaşi cu Bratu de la care Dobre cumpăra cele două manuscrise, pentru că distanţa în timp este mare: 1495-1560. Oricum, Bratu, care scrie româneşte în cancelaria Sibiului este originar din Şchei, iar Bratu care vinde cele două cărţi, la 1560, făcea acest lucru tot în Şchei. Înainte de a dărui bisericii aceste două manuscrise, Dobre leagă cele două cărţi împreună şi adaugă un text românesc, înscriindu-se, prin aceasta în rândul copiştilor din Şchei. Conţinutul acestui text, intitulat „învăţătură şi întrebare”, a fost popularizat cu mai multe decenii în urmă de cercetătorul braşovean Ion Prişcu, care dovedeşte calitatea de molitvă a textului, folosită necondiţionat în şcoala timpului (Ioan Prișcu, „Din două manuscrise”, în „Țara Bârsei”, an II - 1930, nr. 2).

Diacul Oprea

A fost ginerele popii Dobre (1541 – 1572) şi cumnat al protopopului Mihai (1576 – 1605). Fără a avea ambiţii de a ajunge preot, rămâne toată viaţa dascăl şi „diac” (copist), în dubla calitate de „miasteriu” şcolii şi „dascăl mai mare ucenicilor cine învaţă dăscălia”, după cum afirma el însuşi în Epilogul Octoihului său, copiat în anul 1570. Documentele oficiale ale Braşovului, pentru această perioadă, ne furnizează amănunte biografice cu privire la un alt aspect al activităţii sale şi anume, acela de diplomat în slujba autorităţilor locale, pentru relaţiile cu Muntenia şi Moldova. Îl aflăm mai întâi – probabil foarte tânăr – în calitate de gramatic, trimis la curtea voievodului Muntean, Mircea Ciobanu, în 8 Noiembrie 1536, fiind recompensat de autoritatea braşoveană cu suma de nouă aspri, misiune care se repeta în cursul aceluiaşi an prin alte trei călătorii („Quellen”. op.cit., vol. III, p. 153). 

Este posibil ca acest Oprea, slujitor al şcolii din Şchei, să fie unul şi acelaşi cu Oprea Logofătul, care, împreună cu diaconul Coresi, începe să tipărească, atât la Târgovişte, cât şi la Braşov, cărţile slavo-române cunoscute. Supoziţia noastră are ca suport şi faptul că prima carte tipărită de Oprea şi Coresi la Braşov este micul Octoih, pe care ulterior, tot Oprea îl traduce în limba româna, în anul 1570, însoţindu-l cu valorosul epilog amintit. 

Fiind conducător al şcolii, este firesc ca în conţinutul epilogului său, Oprea să ne ofere mărturii despre şcoală. Publicat de Nicolae Sulică la începutul secolului nostru (Nicolae Sulică, „Minunata cetate a Brașovului - Cărturari brașoveni din secolul al XVI-lea, ctitori ai limbii noastre literare”, Brașov, 1943), originalul epilogului a dispărut. Printr-o fericită împrejurare sunt descoperite cinci pagini ale epilogului în clişee pe sticlă, aflate azi în arhiva muzeului. Pentru deosebita sa importanţă îl reproducem, confruntându-l cu clişeele pe care le avem la îndemână: „Această d(u)mnezeiască carte ce iaste Osmoglasnic o au scris acela întru sfinţi părintele nostru Ioann Damaschin, dară nu cu ştiinţă omenească, ce cu minte de sf(i)nţii îngeri luminată, au scrisiară acmu romăneaşte, scris-am eu Oprea Diiac zeat popei Dobre, să fie de învăţătură ucenicilor cine învaţă dăscălie şi să fie mai iuşor spre înţeles oamenilor creştini, cine cântă cumu grăiaşte şi David proroc şi împărat Psalom 46, cântaţi înţelegandu: Că cu voia ţăreei şi cu ştirea Măriei lu Craiu, aşa au porancit vlădica Pavel, carmuitoriu besearecilor rumeneşti, de suptu despusul Măriei lu craiu, candu au fostu acice în cetate în Braşov, să se mulţească cuvântul lui Dumnedzău şi să se adaugă, până va veni vriame şi lesnire să scrie cu tipariul: - Aşijdere în şcoală merşterii şi dascălii să înveaţe mai vârtos rumâneaşte au porancit den cărţile ce le deaderă boiarii cinstitului Sfat de mainte şi ce va da sf(i)nţiia lui, împreună cu alalţi creştini buni, că în şcoală, cumu trebuiaşte şi în besearecă, aşa mai vârtos cuvântul lu Dumnedzeu trebuiaşte să înţeleagă feciorii. Dară cumu să înţeleagă deacă învaţă în limbă striină de nu înţeleage nimea, iară sârbeşte şi latineaşte să ştie numai cine iaste om cărturariu oare preut, oare dascăl, oare diiac, iară mişelimea n-are lipsă de ştirea: - Şi am scris de pre izvodul ce iaste în besereca Şcheailor, de lângă Cetatea Braşovului, de l-au scos, den limba sârbească pre limba rumânească, sfinţii părinţi, cine au fost mainte întru acestu loc: Iară Sfiinţiei Lui foarte plăcu, deaca ceti şi deade cartia să rămâne şcoaleei şi chelciugul au cerşut de la creştinul cela bunul şi milostivul sfiatnic dentaniu şi canţelariu Măriei lui craiu jupanul Ceac Mihaiu, den cetate den Bălgrad, derept ce că deade chelciugţ de-a se scrierea şi alaltor beseareci: - Şi încă şi alta poranci sfînţiia lui să strungă preuţii milă de la blagocestivii voevodzi şi de la cinstiţii boiari şi de la oamenii creştini, care cât se-are darea, derept să rădice şcoala de iznoavă, căce slomnul şi chiliile beseareciei s-au vechit şi au scăzut, de nu iaste ca mainte de tremetia la învăţătură den Ţara Bârseei şi den tot ţinutul Ardeiului: Celora milostivi amu tremete-va făptuitoriul şi spăşitoriul şi învăţătoriul lumiei Hs. Domnul nostru, harul cela dulcele, că cine învăţăturiei sălaşiu rădică, sieşi rădică sălaşiu în cerure, prea luminat şi întru oameni pomiană mai delungată şi mai tare, de fierul şi de aramea care furul nu va fura, nice vântul va strica, nice apa va usca, e oamenilor putiare dăruiaşte, derept ce că învăţătura putiare iaste nemincinoasă şi despuitoare spată: Napisah az Oprea diiac miarşteriu şcoaleeo rumaneşti de lângă besearec Şcheailor şi dascăl mai mare ucenicilor cine învaţă dăscălie şi beseareciei psaltu dentăniu, vă letp 7078 şi era atunce craiu Ardealului şi ţăreei ungureşti Ianăş Jicmon şi despunitoriu în toată Ţara Rumânească Io Aleandru voevod”. 

Clişeul mai deţine un desen al sfintei cruci şi o criptogramă slavonă indescifrabilă.

Din conţinutul epilogului se desprind mai multe concluzii: dubla atribuţie şcolară a diacului Oprea, de „meşter şi dascăl mai mare ucenicilor cine învăţa dăscălie”, ceea ce dovedeşte că şcoala avea două secţii: un curs primar, în care erau predate într-o formă sumară numai cunoştinţele elementare, fiind urmat mai ales de localnici din rândul cărora se recrutau comercianţii; şi un curs superior, urmat de viitorii clerici şi dascăli, care veneau la Braşov din toată Ţara Bârsei, cât şi din alte părţi ale Ardealului. Întrucât şcoala pregătea şi pe „ucenicii, cine învaţă dăscălie”, nu se poate contesta existenţa unui curs pedagogic; alături de limba română şi oficială, slavona, se folosea în şcoală şi limba latină, necesară dascălilor, diecilor şi preoţilor; cu mult înaintea diaconului Oprea exista o traducere românească a Octoihului, folosit în şcoala din Şchei pentru Cursul de muzică bisericească. Poate, nu întâmplător, diaconul Coresi, venind la Braşov tipăreşte mai întâi Micul Octoih (1556) şi tot la Braşov, ulterior, tipăreşte în două volume Octoihul mare (1574-1575); ţinând cont de ordinea în care erau amintite cele două categorii de profesori ai şcolii, ne dăm seama ca „meşterul”, care traduce pe latinescul „ludi magister” sau pe germanul „Schulmeister”, avea în grija sa cursul inferior, iar „dascălii” erau profesorii cursului superior şi în acelaşi timp, serveau strana dreaptă a bisericii, aşa cum se obişnuia până în secolul al XIX-lea. Între aceştia, Oprea era „dascăl mai mare”, un fel de director; şcoala funcţiona atât în clădire proprie, cât şi într-un vechi „slom”, menţionat, de altfel, de cronicile şi catastifele vechi ale bisericii; constatarea făcută de Oprea, conform căreia Octoihul a fost tradus din limba „srăbească” (adică slavona de redacţie sârbă) de preoţii de mai înainte, certifică existenţa şcolii de copişti, care a pregătit venirea lui Coresi la Braşov, prin traducerea şi copierea de texte slave, în parte prezente şi azi în arhiva istorică a muzeului: pomenirea domnului muntean, Alexandru al II-lea, poate fi pusă în legătură cu originea munteană a diacului Oprea (confirmată, de altfel, şi de limba textului) şi, pe de alta parte, certifică încă o data ipoteza noastră, amintită mai sus, privind identitatea dintre diacul Oprea şi logofătul Oprea, care tipăreşte la Braşov sub patronajul lui Alexandru Vodă, Octoihul din 1574-1575 (109). Bineînţeles că o asemenea atmosfera şcolară impunea şi un edificiu pe măsură. Or, acest deziderat se realizează în 1597, prin clădirea în piatră a şcolii de către protopopul Mihai, fapte ce le vom comenta în contextul prezentării acestui cărturar.

Popa Voicu (preot între 1572-1578) 

Preot în Şchei, alături de Mihai şi Iane, este cunoscut pentru activitatea sa de copist. În arhiva muzeului se păstrează şi astăzi un manuscris cuprinzând „Învăţături morale din vieţile sfinţilor”, copiat în limba slavonă de popa Voicu. El este precedat de o frumoasă predoslovie, mai bine-zis, un act de danie, care exprimă importanţa cărţii, nu fără a dovedi înţelegerea pe care copistul o are faţă de actul de cultura: „această carte, care se numeşte Pentru învăţătură, fiecărui creştin în sf. biserică a Sf. Nicolae, în Şchei am dat-o popa Voicu, pentru sufletul său, ca să fie întru veşnica pomenire şi ca să fie fiecărui om şi mic şi mare pentru învăţătură şi spre folos sufletului şi spre mântuire şi cârmuire. Dacă se va ispiti cineva să o ia, sau să o vândă fără ştirea tuturor clericilor, sau fără voia preoţilor, sau preoţii, dacă vor să o vândă, fără ştirea sau fără voia cititorilor acea să fie blestemaţi de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi cei 12 apostoli şi de cei 318 părinţi, care au fost în Niceea şi să fie într-un loc cu Iuda şi cu Arie şi cu cei bărbaţi, care au strigat în faţa lui Pilat: sângele lui asupra copiilor lor”. Pentru destinaţia şcolară a cărţii pledează însăşi menţiunea autorului: „să fie fiecărui om şi mic şi mare spre învăţătură” (ms. 27)