Gherla, zestrea de suferinţă şi de demnitate

În 2017, „Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului” în Patriarhia Română, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului a înfiinţat Mănăstirea „Sfinții 40 de Mucenici”, care va cuprinde Ansamblul Memorial Gherla. Despre proiect şi semnificaţia ansamblului memorial, am discutat cu părintele Grigorie Benea, stareţul noului locaş de cult.

Cum a apărut ideea proiectul Memorialului Gherla?

Prima carte creștină pe care am citit-o și care, de altfel, a dus la convertirea mea a fost „Jurnalul fericirii” a părintelui Nicolae Steinhardt, în clasa a XI-a. Cartea a fost determinantă pentru parcursul meu spiritual, am rămas marcat de subiectul acesta al suferinței din închisori și de tema martiriului din perioada comunistă. Am hotărât să fac și lucrarea de doctorat pe subiectul acesta, pe care am terminat-o în Grecia, în 2015, cu titlul „Duhul sfinților părinți în închisorile comuniste din România”, despre viața spirituală din închisori. În timp ce făceam doctoratul, eram, totodată, și viețuitor la Mănăstirea Nicula, unde eram ghid. Veneau grupuri la mănăstire și le povesteam și ce s-a întâmplat în Gherla, dat fiind faptul că interesul meu de studiu era pe subiectul neomartirajului. La noi în eparhie, sau în zona noastră, Gherla a fost epicentrul suferinței, locul cel mai important în care au suferit atât de mulți oameni… La ieșirea din Gherla, pe drumul care duce spre Mănăstirea Nicula este un deal, al Cărămidăriei, care era și cimitir cu gropi comune pentru cei morți în penitenciar. Era o zonă care crea repulsie, pentru că era groapa de gunoi a orașului și loc de aruncat animalele moarte. Era chiar un puț adânc, în care erau aruncate, numit „puțul sec”, și astfel și locul era numit „Puțul sec”. Erau acolo spini, gunoaie, un loc neplăcut. Cu toate astea, a fost chiar o alegere voluntară a comuniștilor de a pune acolo groapa pentru deținuți, pentru ca să li se piardă urmele celor îngropați acolo. Dacă ar fi să fac o paralelă teologică, nu e un lucru de mirare, pentru că însăși Golgota era groapa de gunoi a Ierusalimului și de aceea erau răstigniți acolo răufăcătorii, ca să li se adauge la ocară și la batjocură. După cum Golgota a devenit locul cel mai sfânt de pe pământ, la fel vedem că se întâmplă și la Gherla, dintr-un loc de necinste se transformă acum într-un loc binecuvântat.

În timp ce eram ghid la Mănăstirea Nicula, le vorbeam oamenilor despre Gherla, despre personalitățile care au fost închise acolo, despre părintele Nicolae Steinhardt, părintele Gheorghe Calciu, Richard Wurmbrand, Dinu Pillat, Ion Flueraș. Închisoarea Gherla a fost una pentru muncitori și țărani în special, dar au fost și multe personalități care au suferit acolo, unii dintre ei au murit și au fost îngropați la Cărămidărie, așa cum a fost părintele Haralambie Vasilache, care a făcut parte din mișcarea „Rugul aprins”, stareț la Mănăstirea Antim. Pe cei care doreau, dintre pelerini, îi duceam să vadă și le vorbeam la fața locului, în ciuda spinilor și a gunoaielor. La un moment dat, a venit un grup de turiști unguri care mergeau la Sic, un sat cu maghiari, în apropiere de Nicula, și se opriseră și la mănăstire să viziteze. Am mers cu ei la Cărămidărie, le-am vorbit, iar cineva din grup mi-a spus că este extraordinar ceea ce au aflat și s-a mirat că locul este părăginit, părăsit. „Dacă noi am avea așa ceva în Ungaria, am fi făcut un centru turistic, l-am fi îngrijit”. Chiar dacă la început am găsit mai multe scuze, că nu avem ce face, că locul nu este al nostru, mi-am dat seama că nu am cum să folosesc aceste scuze, pentru că, la urma urmei, dacă nu fac eu, nu face nimeni. Și, într-adevăr, după asta am făcut demersuri. Mă ocupam de o asociație de tineret, Liga Tinerilor Creștini Ortodocși din Dej, și am primit aprobare de la primărie să mergem cu tinerii să curățăm locul. Am tăiat toți spinii, am scos o rabă de gunoaie de acolo.

Am venit la Înaltpreasfințitul Andrei, i-am spus că acolo este un loc sfânt care ar merita să fie pus în valoare. Înaltpreasfințitul Andrei mi-a spus să termin doctoratul, apoi să vin din nou să vorbim. După ce am terminat doctoratul, ideea care începea deja să prindă contur, a început să dea roade. S-a pus problema înființării în cadrul Mănăstirii Nicula, apoi s-a hotărât să se facă o instituție separată. S-a înființat Asociația Memorialul Gherla, iar anul trecut, fiind și anul dedicat mărturisitorilor și apărătorilor Ortodoxiei din perioada comunistă, s-a înființat Mănăstirea „Sfinții 40 de mucenici” - Memorialul Gherla, care are hramul la 9 martie, zi dedicată și de statul român foștilor deținuți politici. Este și o sărbătoare bisericească, și o sărbătoare laică.

Am dus tratative destul de intense până am reușit să obținem pământul propriu-zis cu gropile comune. Am propus Primăriei Gherla proiectul de a construi acolo un memorial, iar până la urmă s-a făcut un schimb de teren între Mănăstirea Nicula și primărie. Primăria a dat terenul cu gropile comune, iar mănăstirea a dat un alt teren, aflat în apropiere, la schimb. Apoi, s-a înființat noua mănăstire, iar Mănăstirea Nicula a donat terenul noii mănăstiri pentru a fi ridicat Memorialul.

Ce conține proiectul Memorialului Gherla?

Mai întâi trebuie să facem săpături pentru a-i dezgropa pe cei care au fost aruncați în acel loc, pentru că nu era vorba de o îngropare propriu-zisă, erau duși pe înserate, cu căruțele, și aruncați. Zona era mai mare decât este acum, au mai fost îngropați deținuți și în cimitirul închisorii, iar când s-a umplut cimitirul închisorii, atunci au început să fie aduși deținuți la Cărămidărie. Vom face săpături pentru a degreva de sarcină arheologică, apoi vom face proiectul și construcțiile pentru Memorialul propriu-zis. Osemintele vor fi îngrijite şi se vor face toate slujbele religioase necesare, iar memoria acestora va fi cinstită.

Între timp, aproape de acest loc, am cumpărat o sală de mese, pe care am amenajat-o cu un paraclis, un muzeu, și un corp administrativ, câteva camere și o sală de mese pentru a putea să o folosim până la construcția Memorialului. Vom putea să slujim acolo, să existe Memorialul și să vină lumea să vadă despre ce este vorba, să se poată ruga.

Proiectul include un locaș de cult care va avea o criptă cu osuarul, în care vor fi depuse osemintele găsite acolo, un muzeu, o bibliotecă și un corp administrativ. Avem colaborări cu diverse penitenciare din țară pentru a obține obiecte relevante din perioada respectivă, colaborăm cu Asociația Foștilor Deținuți Politici, cu domnul președinte Octav Bjoza, care susține proiectul nostru, cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România. Încercăm să desfășurăm și activitate memorială din punct de vedere cultural-educațional, urmărim cu precădere să putem transpune mesajul memoriei pentru tineri, dorim să stabilim colaborări cu inspectorate școlare județene.

Pe de o parte, Memorialul se va ocupa de cercetare în arhive, în ceea ce privește detenția politică, la Gherla, iar pe de altă parte, ca transpunere a cercetării pe înțelesul publicului, avem proiecte cultural-educaționale, precum și de tipărire de cărți. Dorim să scoatem un album monografic referitor la închisoare, avem o colaborare pentru a face și un film documentar despre Gherla. Avem pagină de internet, de facebook, organizăm conferințe, vom face și școli de vară, cursuri cu invitați foști deținuți, din țară și din străinătate, încercăm să avem și o componentă internațională.

Ca un prim proiect al Memorialului, am scos anul trecut o carte despre preoți din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului în temnițele comuniste, un volum biografic despre aproximativ 100 de vieți de preoți. Încercăm să redăm memoria suferinței din aceste locuri și urmează să completăm acest volum cu unul care să cuprindă întreaga Mitropolie a Clujului.

De ce este important acest proiect? Ce ar trebui să învețe tânăra generație?

În amfiteatrul natural de la Mănăstirea Nicula, Înaltprea­sfințitul Mitropolit Bartolomeu Anania spunea, într-o predică, referindu-se la stejarii falnici care înconjoară locul: „Vedeți stejarii falnici care se înalță spre cer? Pe cât sunt de înalți, pe atât sunt de adânci rădăcinile. Pentru că dacă nu ar fi rădăcinile atât de adânci ar fi culcați de orice vânt sau de orice furtună”. La fel și pentru noi, aceeași importanță o au rădăcinile, istoria noastră. Istoria, memoria e cea care ne dă identitate. Noi știm cine suntem, pentru că știm de unde venim. Dacă nu știm de unde venim, nu avem de unde să știm cine suntem. Astăzi se dă un adevărat război împotriva memoriei și a identității. Cineva care nu știe cine este poate fi mult mai ușor manipulat, furat de diverse curente și idei. Identitatea este cel mai puternic factor în motivația omului. Dacă ştiu cine sunt, ştiu încotro mă îndrept, dacă nu ştiu cine sunt, nu ştiu ce fac, ce se întâmplă cu mine. Cultivarea memoriei este una dintre cele mai importante forme de a ne cultiva identitatea, de a ne întări rădăcinile, pentru a avea în vedere şi direcţia spre care mergem, pe de o parte. Vedem în Vechiul Testament, la poporul evreu, cât de dezvoltată este cultura aceasta a memoriei. Dumnezeu, de câte ori le vorbeşte evreilor, le spune „Eu sunt Dumnezeul tău! Dumnezeul lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov, care te-am scos din pământul Egiptului, te-am trecut prin Marea Roşie…”. Le repetă aceleaşi lucruri, ca să li se întipărească bine în fiinţa sufletului lor. Pentru că au atâta cultură a memoriei, evreii au putut să treacă prin greutăţi imense, şi-au păstrat identitatea indiferent de împrejurări.  

Lecţia spirituală, duhovnicească a detenţiei este de o valoare inestimabilă, sunt oameni care au reuşit să treacă prin suferinţe cumplite şi să iasă întregi sufleteşte. Este o încurajare pentru noi. Au învăţat să accepte suferinţa, au învăţat să ierte, să iubească, au învăţat să rabde, toate aceste exemple sunt pilde pentru noi. Nu cred că România are o zestre spirituală mai bogată cu care să vină în faţa lumii contemporane decât cu această zestre de suferinţă şi de demnitate.

Avem adevărate modele, pe care le putem pune înainte şi din punct de vedere istoric, pentru că există un curent deconstructivist care spune că noi nu am avut eroi, dar şi din punct de vedere educativ, pentru tineri. Din experienţa personală a lucrului cu tinerii, nu cred că am văzut un subiect care să-i atragă şi să îi fascineze mai mult pe tineri. Eu însumi am fost cucerit de aceste modele, iar acelaşi lucru l-am văzut repetându-se la foarte mulţi tineri care nu au legătură cu biserica. Nu e vorba neapărat despre tineri credincioşi, ci despre tineri care află la un moment dat despre suferinţa din închisori, studiază această problemă, iar studiind, se întâmplă de multe ori să descopere şi credinţa. Funcţionează, acest studiu, şi ca o antecameră spre Dumnezeu.

Din punct de vedere spiritual, vorbim şi despre faptul că ne redobândim martirii. În închisori au fost oameni care au murit pentru Hristos, nu pentru vreo ideologie sau pentru vreun neam, pentru că martiri sunt cei care mor pentru Hristos. Şi au fost care au murit pentru Hristos şi în Hristos, iar cinstindu-i ne îmbogăţim pe noi. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur că cel ce cinsteşte un mucenic în nume de mucenic, primeşte cunună de mucenic. Din păcate este dificil chiar şi să recunoaştem jertfa, să cinstim jertfa. Chiar şi asta implică un efort.

Cei care studiază arhivele împărtăşesc o parte din suferinţă

E o suferinţă, într-un fel, se empatizează cu cei care au suferit, în funcţie de personalitatea celui care studiază aceste arhive. Pentru o fire empatică este un fel de mucenicie, păstrând proporţiile, evident. Prin faptul de a fi în contact cu această erupţie a răului în istorie, pentru că e vorba de ceva malefic care s-a manifestat în comunism, în persecuţie, în opresiune. Te confrunţi cu acest duh. Ei s-au confruntat faţă către faţă, direct. Eram în Athos şi încercam să fac un interviu cu părintele Rafail de la Schitul Lacu, un fost deţinut politic. A fost închis de foarte tânăr, a fost mai greu să îl abordez, pentru că unii vorbesc despre ce s-a întâmplat, alţii nu vorbesc, pentru că au suferit atât de mult, încât le este greu. I-am spus despre ce mă ocup şi m-a întrebat: „Măi copile, tu eşti pregătit pentru suferinţă?”. Nu mi-am dat seama atunci la ce se referă, dar studiind şi fiind în contact atâţia ani cu subiectul acesta, am înţeles că era vorba de un fel de avertisment duhovnicesc. Dar sunt şi bucurii când descoperi oameni verticali, care merită să te uiţi înspre ei, să-i admiri, să îi faci cunoscuţi, să îi pui în valoare.

Ce sprijin primiţi în demersul recuperării memoriei?

În Europa de Est este o politică de recuperare a memoriei. În Polonia există un sistem extrem de bine pus la punct de recuperare şi de promovare a memoriei suferinţei şi opresiunii comuniste şi a celei naziste. Depinde de la caz la caz, de cât de traumatizate au fost societăţile de comunism, de reflexul de rezistenţă şi de recuperare şi de regenerare sufletească. Şi la noi este un interes, poate astăzi mai puţin ca în trecut, timpul merge împotriva noastră. Există Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România, cu care avem o colaborare foarte bună, dar cred că în Biserică este forma de perspectivă a cultivării memoriei. Dincolo de o prezentare într-un muzeu, ca o disecţie a unui fenomen sau constatarea morţii unui fenomen, în Biserică oamenii aceştia sunt comemoraţi la modul prezent pentru că sunt aduşi în timpul liturgic. Noi ne raportăm la unii dintre ei ca la nişte martiri, pe care îi considerăm în prezent, vii. Atunci nu ne uităm în trecut spre ei, ci ca la nişte prezenţe care ne însoţesc şi care sunt alături de noi, care se roagă, unii dintre ei pentru noi, şi cărora le putem cere ajutorul. Am convingerea aceasta că sunt mulţi dintre cei care au suferit în închisoare care au câştigat cununa mucenicească şi darul lui Dumnezeu. Părintele Liviu Galaction Munteanu, fost rector al Institutului Teologic din Cluj, este un exemplu. I-am văzut dosarul, i-am scris biografia pentru volumul de care am amintit, a fost un chip martiric. El a fost condamnat pentru faptul că a făcut cateheză religioasă cu copiii, nu pentru vreun motiv politic. A făcut un program de cateheză în biserică, nu în şcoli, prin care comuniştii au dedus că ar fi subminat laicitatea învăţământului de stat, care exclusese religia din şcoală. Nu era aşa ceva, era sub girul episcopiei, sub girul permanenţei eparhiale. Cu toate acestea, a suferit represalii, a fost condamnat şi a murit în închisoare la Aiud. A fost şi la Gherla închis, a fost condamnat împreună cu părintele Ioan Bunea, care a supravieţuit după cinci ani de închisoare. Părintele Bunea este mărturisitor, iar pe părintele Liviu Galaction, eu personal, nu am dubii în a-l considera martir, pentru că el însuşi îşi asuma suferinţa lui ca pe o jertfă martirică. Am găsit în note de la Securitate - şi rareori găseşti aşa ceva - că spunea: „Nu mi-e frică de condamnare, pentru că ştiu că istoria o să mă treacă ca martir pentru Hristos şi pentru creştinism”.

Biserica se implică în a da societăţii memorie. Nu e vorba de istoria Bisericii ca atare, ci de istoria întregii societăţi, pe toate palierele sociale. Sunt politicieni, oameni de cultură, profesori, militari, ţărani, muncitori, pe care Biserica îi pune înainte, ajutând societatea românească cangrenată de experienţa comunismului la toate nivelurile, ca să se vindece. Este un proces terapeutic, la ca o terapie psihologică. Este un demers al Bisericii necesar pentru întreaga societate. Este şi un demers civic, pentru că este vorba despre o pantă a totalitarismului în care a alunecat societatea românească, iar această libertate nu e total garantată, iar dacă nu suntem vigilenţi şi atenţi la ce se întâmplă, astfel de devieri şi derapaje pot oricând să aibă loc. Prin faptul că studiem ce s-a întâmplat, putem să preîntâmpinăm astfel de derapaje.

Societatea românească este pregătită să înţeleagă ce s-a întâmplat?

Eu consider că este o bogăţie extraordinară pe care o avem. Suferinţa cred că este pentru noi, cei care suntem în imediata vecinătate a subiectului, însă pentru lume, în general, este exact ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur, că cinstindu-i pe ei, ca mucenici, noi primim plată. Mucenici nu în sensul de suferinţă, ci în sensul de har al lui Dumnezeu, de bucurie. Mulţi spun că au avut parte de foarte mult folos vorbind despre cei din închisori, cunoscându-i, rugându-se lor. Consider că însăşi libertatea pe care o avem este un dar de la cei care şi-au jertfit viaţa luptând pentru ea. Cum spunea Radu Preda, nu avem libertatea ca un dat, ci ca o moştenire primită cu sânge de la cei dinaintea noastră.

Vineri, 9 martie, de Sfinții 40 de mucenici din Sevastia Armeniei şi de ziua națională a Deținuților Politici Anticomuniști, la Gherla va avea loc Sfânta Liturghie, oficiată de Înaltpreasfințitul Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, alături de un sobor de preoți și diaconi. Slujba va avea loc în spațiul de cult amenajat recent pe Dealul Cărămidăriei, unde au fost îngropaţi cei care și-au sacrificat viața pentru libertate şi credinţa în Dumnezeu, în perioada regimului totalitar al comunismului. De la ora 17.00, la Cinematograful Pacea, Radu Preda, președinte executiv al IICCMER, va susține conferința „Gherla - loc al memoriei gulagului românesc”. Pe Dealul Cărămidăriei din Gherla se vor ridica un memorial şi o mănăstire, lucrări de care se îngrijeşte părintele Grigorie Benea, stareţul noului locaş de cult. Vineri, 9 martie, va fi serbat primul hram al Mănăstirii „Sfinții 40 de mucenici” şi va fi binecuvântat noul loc de slujire din cadrul acesteia. Cei care doresc, pot să sprijine ridicarea ansamblului memorial  contribuind la: Asociația Memorialul Gherla, Cont RON: RO34RNCB0108155220740001, Mănăstirea Sfinții 40 de mucenici – Memorialul Gherla. Cont RON: RO34RNCB0108156262520001, Strada Cărămizii nr. 2, 405300 Gherla, memorialulgherla@gmail.com, www.memorialulgherla.ro.