Mărturii despre aducerea moaştelor Sfântului Ioan Hrisostom

Deşi semnificaţia zilei de 27 ianuarie este foarte bine subliniată de trimiterea din calendar (Aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur), mai puţin cunoscut este cadrul în care s-a realizat translarea sfintelor relicve ale unuia dintre cei mai cunoscuţi părinţi ai Bisericii.

Primul pas în reabilitarea Sfântului Ioan Gură de Aur se datorează aproape în mod exclusiv solicitărilor insistente făcute de ucenicii lui loiali şi de populaţia care i-a rămas devotată. Dar chiar şi după această mică victorie, ioaniţii cei mai fervenţi nu s-au mulţumit cu recunoaşterea formală a calităţii de arhiepiscop a Sfântului Ioan, atât timp cât trupul lui rămăsese îngropat la Comana, departe de capitală, şi au militat în continuare pentru aducerea rămăşiţelor lui pământeşti în Constantinopol.

Acest proces a fost şi el de durată şi s-a desfăşurat în două etape: prima a avut loc la 26 septembrie 428, când a fost pentru prima dată celebrată liturgic pomenirea Sfântului Ioan de către Nestorie, un alt episcop-monah, adus tot din Antiohia. Singurul text care dă mărturie despre acest eveniment este Cronica lui Marcellinus. Marcellinus Comes, Chronicum, A.C. 428: „(Nestorie) a început să celebreze în ziua a XXVI-a a lunii septembrie, în prezenţa mulţimii, pomenirea Preafericitului ierarh Ioan, exilat cu mult înainte din cauza invidiei multor episcopi”.
Ne putem raporta la acest moment ca la canonizarea oficială a venerabilului episcop, realizat tot prin eforturile unui conaţional de-al său. Ba mai mult, dacă dăm crezare unei biografii siriace a lui Nestorie, acesta ar fi adus în Constantinopol osemintele Sfântului Ioan Gură de Aur, ceea ce a provocat conflictului dintre arhiepiscopul capitalei şi Chiril al Alexandriei.
Totuşi, etapă finală a reabilitării Sfântului Ioan este datată destul de precis la 27 ianuarie 438. Contextul exact în care are loc evenimentul este dificil de reconstituit din pricina haloului hagiografic care a contaminat datele istorice. Cert este că aducerea acestor relicve este situată strategic în desfăşurarea controverselor hristologice ce au urmat condamnării nestorianismului la Sinodul III Ecumenic de la Efes (431) şi după semnarea Formulei de Concordie din anul 433.

Strategia arhiepiscopului Proclu

Fiind ales arhiepiscop al Constantinopolului după moartea lui Maximianus la 10 aprilie 434, Proclu s-a implicat foarte mult în disputa hristologică şi a urmărit să elimine urmele nestorianismului. Astfel se explică intervenţia sa virulentă la aflarea veştii că episcopul Ibas de Edesa tradusese în siriacă un florilegiu cu sentinţe aparţinând lui Teodor de Mopsuestia şi eforturile depuse pentru menţinerea fragilului echilibru stabilit prin actul de unire. Semnalând această problemă lui Ioan, episcopul Antiohiei, Proclu îl avertizează că este responsabil de acţiunile sufraganilor săi şi pretinde ca Ibas să respecte termenii prevăzuţi de concordie. În consecinţă episcopul Ioan a convocat un sinod general al clerului antiohian pentru vara anului 438, urmând să se pronunţe asupra purtării lui Ibas de Edesa şi asupra textelor răspândite de acesta.

În aşteptarea acestui eveniment, Proclu a organizat aducerea osemintelor Sfântului Ioan Gură de Aur, decizia fiind nu doar un gest de reparaţie morală a unei nedreptăţi apăsătoare, ci mai ales o concesie pastorală acordată ioaniţilor pentru a-i readuce în sfârşit în sânul Bisericii. Mai mult chiar, dacă îi dăm crezare lui Nicholas Constas, translând moaştele Proclu ar fi mizat pe faptul că recunoaşterea oficială a Sfântului Ioan şi readucerea sa în Constantinopol îi va determina pe antiohienii moderaţi să încline mai mult spre concesiile doctrinare ale „Concordiei”, distanţându-se de compatrioţii lor mai radicali, folosind reabilitarea lui Ioan şi ca o contrapondere pentru direcţia hristologică contemporană, care era în general anti-antiohiană.

Cuvântul de laudă

După o călătorie de şapte zile, cortegiul ce însoţea sfintele relicve din Comana a ajuns la Constantinopol, racla fiind întâmpinată la 27 ianuarie 438 de către împăratul Teodosie II şi sora sa Pulcheria, după aceeaşi rânduială cu care fuseseră primite în capitală moaştele Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia, ale Profetului Samuel şi ale arhidiaconului Ştefan.
Se pare că procesiunea a fost anticipată de cuvântul de laudă adresat de către Proclu în faţa mulţimilor adunate la prăznuirea Sfântului Ioan în anul precedent, după cum indică primul pasaj al cuvântării care atestă încă prezenţa moaştelor în Pont, la Comana: „Pomenirea lui Ioan s-a făcut năvod pentru toată cetatea, ca pe cei drepţi să-i tragă la credinţă; căci nu trage peşti năvodul pescarilor cum trage pe cei drepţi la credinţă prăznuirea lui Ioan. O har care birui hotar, loc şi timp! Căci dragostea a biruit timpul, pomenirea nebiruită a pus hotar celor şovăitori, iar locul n-a închis minunile ierarhului, căci zace în Pont şi este lăudat în lumea întreagă. Şi, arătându-vă cu mâna-i lungă, strigă: Voi sunteţi lucrarea mea în Domnul [1 Co 9, 1]! Iarăşi e Ioan prin cuvinte mărgăritarul preţioasei propovăduiri, neîntinata bibliotecă a de Dumnezeu insuflatei Scripturii, dumnezeiasca vistierie a înţelegerii, râvnitor cu mâinile, seceră prea ascuţită împotriva lăcomiei imperiale; potop năprasnic cumplit al ereticilor; care [asemenea lui Iosif] nu s-a temut de puterea linguşită din pricina fricii sau de Egiptul dezlănţuit de ura venită din lăcomie” („Laudatio Sancti Ioannis Chrysostomi”, I).

După umilinţele şi suferinţele îndurate pentru dragostea de adevăr şi mărturia sa profetică cu care i-a înfruntat pe puternicii zilei, Dumnezeu a rânduit să-l slăvească pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care a devenit o pildă de răbdare şi dreaptă vieţuire, iar nouă nu ne rămâne decât să ne alăturăm glasului Sfântului Proclu care i se adresa: „Multe au fost luptele, de aceea multe [sunt] şi cununile […] O Ioane, viaţa ţi-a a fost neliniştită, dar moartea slăvită; mormântul îţi este fericit iar răsplata îmbelşugată!”.

„O alăută dulce sunătoare”

Redăm în cele ce urmează cuvântul integral al arhiepiscopului Proclu despre Sfântul Ioan Gură de Aur (traducere proprie din latină): “I. Slavă lui Dumnezeu, preaiubiţi fraţi, că în chip de nepovestit pace fără lupte e în casa Lui, în care a răsunat sfânta trâmbiţă, în care tribuna duhovnicească a ascultătorilor o umplea o alăută dulce sunătoare, în care rândunica evanghelică a cântat şi a umplut de flori grădina Ortodoxiei. II. Frică mi-e să nu scufund uimit cu laudele o navă prea mică care poartă lucruri mari. Căci nimeni nu va lăuda în chip vrednic pe Ioan, de nu va fi un alt Ioan [Botezătorul]. Căci aşa cum nenumărată e prin desele valuri mulţimea undelor mării, aşa şi prin mulţimea asprei lui sârguinţe unde se revarsă şi adună învăţăturile evlavioase, acolo strălucesc razele libertăţii. […] O, ierarh al cărui câştig al sârguinţei e atât de mare cât de multe sunt florile preadulcii veri! O nume care nu tăgăduieşte faptele! O supranume care arată felul vieţii trecute! O limbă mai înaltă decât însuşi cerul! O evanghelice învăţături care îmblânzeşti tunetele! Ioan e acela, Ioan e acesta: acela propovăduitor, acesta trâmbiţă; acela de nelovit, acesta fără slugărnicie; acela fără următori, acesta singur; acela feciorelnic, acesta apărător al castităţii; acela botezând în pustie acesta aruncând năvoade în cetate; acela mustra pe cel aflat în adulter, acesta îi balama pe prădători; acelui i s-a tăiat capul, acesta n-a şovăit să dovedească aceiaşi constanţă; acela a fost închis în temniţă, acesta a fost dus în exil. Multe au fost luptele, de aceea multe [sunt] şi cununile. III. De aceea strigă acum Ioan împreună cu preafericitul Pavel: buna mireasmă a lui Hristos suntem! [2 Co 2, 14]. Căci tot locul l-a eliberat de rătăcire. În Efes a dat pe faţă meşteşugul lui Midas; în Frigia pe cea numită mamă a zeilor a făcut-o fără fii; în Cezareea a dezbrăcat lăsându-le goale de cinstire bordelurile publice; în Siria a golit sinagogile care luptă împotriva lui Dumnezeu; în Persia a semănat cuvântul bunei-cinstiri; pretutindeni a sădit rădăcinile credinţei ortodoxe; a umplut cu limba lumea de cunoaşterea lui Dumnezeu; a scris cărţi; a întins năvoadele mântuirii; a teologhisit împreună cu Ioan despre Cuvântul Tatălui; a întemeiat împreună cu Petru evlavioasa mărturisire (de credinţă); a vărsat împreună cu Pavel sudori pentru credinţă; a aruncat împreună cu pescarii năvoade pentru Ortodoxie. O Ioane, viaţa ţi-a fost neliniştită, dar moartea slăvită; mormântul îţi este fericit, iar răsplata îmbelşugată! Harul şi mila Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi puterea şi măreţia cu Dumnezeu Tatăl şi Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin”.