Mitropolitul Antim Ivireanul în descrierea lui Nicolae Iorga

Anul acesta se împlinesc 145 de ani de la naşterea istoricului român, Nicolae Iorga, şi tot anul acesta Patriarhia Română îl omagiază pe Mitropolitul Antim Ivireanul, un ales cărturar, un tipograf de seamă şi un mare om de cultură, adus în Ţara Românească de către Sfântul Constantin Brâncoveanu pentru a-i fi sprijin în planurile sale pe plan cultural.

Vorbind despre realităţile din Ţara Românească de la sfârşitul secolului XIX, cu precădere despre tipărituri, Nicolae Iorga îl pomeneşte pe Antim astfel: „un călugăr din Iviria sau Ivir, din Iberia Caucazului, fost rob al turcilor, Antim om cu deosebit simţ pentru artă în toate înfăţişările ei” (Nicolae Iorga, „Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor”, vol. 2). Străinul Antim, cum l-a numit Iorga, a început încă din 1691, un lung şir de tipărituri, greceşti, slavoneşti, româneşti şi chiar cu litere arabe, care vor avea darul de a-l înscrie definitiv în rândul marilor cărturari arhierei pe care i-a avut Biserica noastră.

Şirul tipăriturilor se deschide cu „Panereticele, sau Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon”, carte tradusă de Hrisant din greaca veche în cea modernă. Au urmat o serie de cărţi de slujbă, între care la loc de cinste se găseşte o Evanghelie greco-românească, tipărită la 1693, într-o ediţie grafică deosebită. Pentru că ne găsim încă în timpurile în care autorii simţeau nevoia să motiveze demersul lor de a tipări parţial sau total în limba română, Antim, preluând cu modificări teoria Mitropolitului Ştefan, spune: „cuvintele sunt ca banii, şi banii aceeia sunt buni care umblă peste tot”. Antim preia şi ideea lui Dosoftei, care spunea că Scriptura foloseşte numai dacă e înţeleasă. Antim arată că „patimile rele, din inima omului, şi numai din cetanie şi din auzire se omoară”, dând astfel scrisului în limba română şi o valenţă duhovnicească.

Au urmat apoi o Psaltire românească, Antologhionul, Mărturisirea lui Petru Movilă, carte retipărită probabil în contextul celor ce se petrecuseră în biserica din Ardeal. În 1697, a apărut şi „singura carte slavonă tipărită de Antim, Gramatica Slavonă”, iar în 1701 Liturghierul greco-arab. Şirul cărţilor lui Antim, unul impresionant fără îndoială, a continuat cu Ceaslovul, Psaltirea, Liturghia georgiană şi Evanghelia.

Pe de altă parte acelaşi Antim a căutat, ceva mai târziu să tipărească şi cărţi de morală religioasă sau „de instrucţie poporală în materie de religie, precum sunt învăţăturile creştineşti sau Floarea darurilor, traduse amândouă de Filotei, un român care se călugărise la Sfetagora, Sfântul Munte, şi îşi putea zice stând, se pare la Sfânta Ecaterina din Bucureşti, metoh al Sinaii „Sfetagoreţul” şi despre care pr. acad. prof. dr. Mircea Păcurariu spune că unii cercetători l-ar fi identificat cu Filotei sin Agai Jipei, autorul primei Psaltichii româneşti tipărită în 1713, penultimul an de domnie al lui Constantin Brâncoveanu.

Episcop şi Mitropolit

Din 1705, până în 1708 Antim a ocupat scaunul de episcop al Râmnicului, loc în care activitatea sa editorială va cunoaşte un nou avânt. A tipărit la Râmnic nouă cărţi, dintre care trei greceşti, trei slavo-române şi trei româneşti. Cu totul remarcabil este faptul că însuşi mitropolitul e cel care se osteneşte cu alcătuirea tipografiei (procurarea celor necesare sau prefacerea literelor aşa cum spune el, cu aducerea meşterilor tipografi etc.). De menţionat este faptul că, în această perioadă, prin grija lui Antim, a apărut prima ediţie a Liturghierului dar şi a Molitfelnicului, integral în româneşte. În 1708, la moartea vrednicului Teofil, cel care avusese indirect de gestionat problematica ardeleană din vremea începutului lui Atanasie, a fost ales ca mitropolit al Ungrovlahei „Antim, pe care talentele şi hărnicia sa îl ridicaseră în scurtă vreme aşa de sus”, după cum spune Nicolae Iorga.

Păstorirea sa ar putea fi împărţită în trei etape: 1708-1713, cea de colaborare cu marele domnitor iubitor de cultură, sprijin şi mentor al său, Constantin Vodă Brâncoveanu; 1713-1714, perioadă în care între domn şi mitropolit apar tensiuni, mitropolitul fiind bănuit de colaborare cu cei care doreau uzurparea scaunului domnesc; 1714-1716, perioadă de coabitare cu noua stăpânire fanariotă, şi culminată cu mazilirea sa.

Odată cu instalarea în scaunul de mitropolit, activitatea tipografică a intrat şi ea într-o nouă etapă. Pentru că mitropolitul stătea, ca şi domnitorul, o parte din an la Bucureşti, o alta la Târgovişte, vor apărea 18 cărţi (cinci greceşti şi 11 româneşti). În 1715 tipografia s-a mutat de la Târgovişte la Bucureşti, şi tot aici va mai înfiinţa şi o tipografie la Antim, mănăstire ctitorită de el, unde a tipărit lucrarea „Istoria sfântă adică iudaică”, lucrare care va încheia şirul tipăriturilor sale.

În cursul unui sfert de veac (1691-1714) a tipărit sau a supravegheat tipărirea a 63 de cărţi, dintre care 39 au fost lucrate de el însuşi. După locul de apariţie, 21 au apărut la Bucureşti, 15 la Snagov, nouă la Râmnic şi 18 la Târgovişte. După limba în care au apărut, 30 erau în greceşte, 22 în româneşte, una în slavoneşte, nouă bilingve ( şase slavo-române, două greco-arabe şi una greco-română) şi una trilingvă (greco-slavo-română). Opt dintre tipăriturile sale aveau prefeţe sau dedicaţii semnate de el, iar câteva aveau versuri la stema ţării.

Mitropolitul este ctitorul impresionantei Mănăstiri Antim, remarcabilă prin vechime şi arhitectura sa brâncovenească, dar şi implicarea sa în românizarea cântărilor de slujbă şi a cărţilor, astfel încât „după aproape trei veacuri, în slujbele noastre se mai pot auzi cântări şi rugăciuni aşa cum au fost tălmăcite de mitropolitul Antim”, raţiuni pentru care mulţi istorici îl consideră cel mai de seamă făuritor al limbii liturgice româneşti.

Conflictul cu Sfântul Constantin Brâncoveanu

Încă din 1712, relaţiile între domn şi mitropolit s-au deteriorat, domnul bănuind că mitropolitul ar încerca cumva să conlucreze cu cei ce complotau şi, aşa cum crede, Nicolae Iorga, fiindcă domnul apucase să promită mitropolia lui Mitrofan de Nissa. Episodul e deosebit de interesant pentru că nu ştim exact cu ce anume l-a supărat Mitropolitul pe domnitor şi din păcate nu ni s-a păstrat documentul original care cuprindea acuzaţiile ce i se aduceau lui Antim. „Ştim însă că i se imputa gospodăria de la Snagov, de unde fusese scos după şapte ani de muncă, datoriile ce apăsau Mitropolia, lipsa a şapte pungi de bani, din care găsiră trei, precum şi calitatea lui de străin”, ne spune Iorga. În mod cert Antim s-a simţit deosebit de jignit de aceste acuzaţii, încât a refuzat să dea un paretesis - act de retragere din vina sa proprie -, pe care de asemenea îl considera jignitor.

Se pare că a avut cel puţin două întrevederi cu domnitorul (arătându-i acestuia că nu e de vină pentru banii lipsă, pe care făgăduieşte să îi găsească, iar în ceea ce priveşte originea sa străină nu e primul mitropolit al Ţării Româneşti de altă origine şi spune frumos că „Dumnezeu a făcut lumea slobodă pentru toţi”), întrevederi în urma cărora domnitorul a renunţat la lupta împotriva mitropolitului său, „care rămase astfel în scaun până la sfârşitul acestei strălucite domnii”.

Sfârşitul lui Antim

Probabil păstrând resentimente, Mitropolitul nu a făcut nici o încercare de a salva viaţa Brâncoveanului, aşa cum va face de exemplu Patriarhul Hrisant. După moartea marelui domn, au venit clipe grele pentru Mitropolitul Antim. Adept al partidului Cantacuzinilor, odată cu urcarea pe tron a lui Nicolae Mavrocordat „pentru Antim veni ceasul greu al răspunderilor”. Probabil că şi de data aceasta i se va fi cerut demisia, şi bănuim că şi acum a refuzat-o, astfel încât domnitorul a apelat la Patriarhul Cosma III, care sub acuzaţii absurde l-a caterisit, dându-i şi loc de pocăinţă, la Muntele Sinai, unde n-a mai ajuns niciodată.

Se pare că a fost înecat de turci la Snagov, dar locul nu e sigur. La scurt timp, Nicolae Mavrocordat însuşi a plecat într-un exil la Sibiu, impus de faptul că între timp intraseră în Bucureşti cătanele nemţeşti, izgonind de acolo pe turcii protectori ai Mavrocordatului. Când s-a întors din exil a găsit în scaunul de mitropolit pe Mitrofan, inamicul şi prigonitorul lui Antim. Se încheia, astfel, glorioasa perioadă de colaborare între marele domnitor ctitor Constantin Brâncoveanu şi mitropolitul cărturar Antim Ivireanul.