Pelerinaj pe urmele sfinţilor în Grecia

În perioada 20-26 iunie, Parohia Ortodoxă Română „Naşterea Domnului“ din Cluj-Napoca, păstorită de părintele Nicolae Buda, prin Centrul de pelerinaje Renaşterea al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, a organizat un pelerinaj în Grecia.

Grecia poartă urmele Sfântului Apostol Pavel, care a propovăduit în Areopag despre „Dumnezeul necunoscut“, făcându-Se apoi cunoscut şi pătrunzând pentru totdeauna în sufletele oamenilor care, cu sfială, I-au deschis poarta inimii lor. Roadele lucrării Acestuia şi ale Sfântului Duh sunt numeroasele mănăstiri, biserici şi sfinte moaşte care sfinţesc acest pământ cuprins între cer şi ape.

Grupul de pelerini clujeni a fost însoţit de părintele Nicolae Buda, iar în organizarea pelerinajului s-a implicat Georgeta Plăcintar, coordonatoarea Comitetului Parohial din cadrul Parohiei „Naşterea Domnului“.

Am poposit dimineaţă în Thesalonicul abia trezit, spălându-şi faţa în apele Mării Egee şi limpezind-o cu picăturile de ploaie: străzile străjuite de pomi exotici şi clădirile albe cu terase generoase, înflorite, ne-au condus spre Biserica Mitropolitană cu moaştele Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Biserica cu moaştele Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de mir, Biserica „Sfânta Sofia“, cu moaştele Sfântului Vasile Milostivul, Biserica „Sfânta Teodora“ cu moaştele Sfintei Teodora şi ale Sfântului David Tesaloniceanul, ascunsă într-o curte, de unde-şi înălţa timid turlele, şi glasul Sfintei Liturghii răsuna cald prin ropotul de ploaie.

Meteore şi Kato Xenia

Am părăsit oraşul şi ne-am îndreptat spre alte locuri, mângâiate de soare şi străjuite de măslini şi de dafini! Ne-a întâmpinat, mai întâi, Valea Tembi unde, săpată în stâncă, dincolo de podul legănat, ridicat peste apele învolburate, străjuia Biserica Sfintei Cuvioase Paraschevi - un complex monastic spectaculos, având în faţă apele limpezi ale izvorului cu ape tămăduitoare pentru ochi -, pe locul în care sfânta îşi avea odinioară sălaşul, în adânc, unde se cobora printr-un coridor îngust de piatră.

După această oprire, ne îndreptăm spre Meteore, care se ivesc în faţa noastră ca nişte paznici straşnici, uriaşi de piatră, care poartă pe creştetele sau la pieptul lor mici fortăreţe ale credinţei, mănăstiri sculptate în stâncă: mai întâi, Marele Meteor, semeţ, îşi aşteaptă credincioşii, care urcă treptele abrupte înşiraţi ca nişte şiraguri de mărgele pe gâtul mlădios de piatră dezgolită şi arsă de soare. Despre lunga istorie a acestor lăcaşuri monahale vorbeşte muzeul de aici, unde aflăm că viaţa monahală a început la Meteore în preajma secolului al IX-a când au venit primii asceţi creştini; mai târziu, în anul 1334, Sfântul Atanasie, fiind nevoit să plece de la Muntele Athos a venit aici şi, împreună cu alţi călugări, ridică pe o stâncă, la o înălţime de 613 metri, o mănăstire, Marea Meteoră de azi.

Am coborât apoi pe drumul şerpuit la Mănăstirea Rousanu, un mic cuib de vulturi parcă, la care accesul se face pe un mic pod, sub care se întrevăd grădinile înflorite ale altor mănăstiri, adică ale altor cuiburi ale călugărilor, de unde creşte, înalt, rugăciunea spre cer. Din nou la drum, spre atelierul de icoane „Zervopoulos“, unde, în contrast cu prezentarea în ritm alert făcută de proprietara acestuia, aşteptau, cuminţi pe rafturi, icoane nenumărate pentru a ajunge la loc de cinste în casele celor doritori.

După această baie de înălţimi ameţitoare, drumul a curs lin spre mare unde, în apropierea portului Ahilio, în căuşul unui deal înconjurat de alte spinări verzi de coline, pe care, din loc în loc, se iveşte stânca albă, se ridică Mănăstirea Kato Xenia, cu turnuri înalte şi ziduri din piatră alb-maronie, cu ţiglă roşie, odulată, pe care se odihneşte albastrul cerului. Este biserica mare, cu hramul Sfântului Nicolae, înconjurată de chilii albe şi o grădină plină de verdeaţă, prin care, parcă, Maica Domnului se plimbă şi, cu mâna sfântă, mângâie florile ce cresc răsfăţate şi fericite. În paraclisul dintre chilii şi-a găsit odihna icoana Maicii Domnului numită Kato Xenia de la care acest loc îşi poartă numele, căci, venind pe ape într-un cufăr, pentru a fi salvată de prigoana din perioada iconoclastă (secolul VI), a fost găsită de localnici, care i-au construit mănăstire şi au numit-o „Străina“ pentru că nu ştiau de unde vine. Ne-am închinat la icoană şi la racla cu Brâul Maicii Domnului, în rugăciune şi în tăcere, în semn de mulţumire pentru toate darurile primite.

Insula Evia

De aici înainte, marea ne-a fost tovarăş şi „i-am bătut calea“ cu feribotul din portul Glyfa până în oraşul Edipsos, capitala insulei Evia. Coborând pe ţărm, ne-am urmat calea cu autocarul spre Rovies, pe drumul de asfalt străjuit de o parte şi de alta de pini uriaşi, de care atârnau pungi în care se scurgea răşina din scoarţa crestată de localnici; şi, din loc în loc, printre ochiurile de pădure, se ivea marea, la fel de albastră, ireală şi transparentă ca cerul cu care parcă se confunda. Dintre dealuri a apărut Mănăstirea Cuviosului David cel Bătrân: am păşit pe porţile largi, străjuite de turnuri, şi am ajuns în curtea  care avea în mijloc biserica de piatră, a cărei uşă boltită era deschisă larg, şi liniştea dinlăuntru a pătruns în sufletele noastre pentru că acolo, în raclă de argint, în dreptul icoanei Cuviosului de pe iconostas, odihnea Capul Sfântului, răspândind în jur pace şi lumină, căldură şi alinare, aşa cum a făcut-o şi în timpul vieţii: lângă icoană, cârje, bastoane, lăsate de cei cu diferite neputinţe, sunt mărturii vii ale minunilor şi vindecărilor ce se petrec aici, acasă la Sfânt, de peste 500 de ani. Ne-am răcorit la umbra chiliilor şi a copacilor, servind din cele pregătite pentru pelerini.

Drumul se continuă apoi printre aceiaşi pini, de care sunt suspendate aceleaşi pungi aurite de răşină adunată în ele, şi ne îndreptăm spre Procopie cu gândul la minunile săvârşite de Sfântul Ioan Rusul, care s-au făcut simţite în toată lumea: gândul mă duce la cele înfăptuite în timpul vieţii sale, la acea farfurie care a călătorit din Procopie la Mecca, dar şi la grajdul plin de rugăciune şi miresme binecuvântate, în care locuia cu smerenie Sfântul. Biserica este impunătoare, cu turle dantelate de ţiglă roşie şi cu geamuri brodate parcă în marmură albă, şi înlăuntru minunea se revarsă asupra noastră, pentru că, în stânga, într-o raclă, înconjurat de flori şi de icoane, trupul Sfântului, îmbrăcat în veşminte albastre, ne aşteaptă să ne închinăm, să ne liniştim şi să ne odihnim sufletele. Iconostasul frumos ne impresionează prin filigranele în marmură albă. Micul paraclis de lângă biserică adăposteşte centura şi camilafca Sfântului, lângă care se află şi aghiasmatarul cu apă sfinţită. În biserică, în prezenţa lui Dumnezeu sunt doar Sfântul şi credincioşii care i se închină: am impresia că el e gazda noastră şi ordinea şi liniştea se aştern în jurul lui din iubirea şi evlavia celor care vin să i se închine şi să-i ceară ajutorul.

De aici, drumul ne duce spre Atena şi, de undeva din vârful unui deal care era prieten în depărtare cu marea, se vedea cuibărită Mănăstirea Sfântului Efrem cel Nou, la numai 30 de kilometri de nordul capitalei.

Atena şi Insula Eghina

Acum e rândul Atenei să fie străbătută, aglomeraţia de clădiri, maşini, oameni, amintindu-ne că suntem într-o capitală europeană: ne-am îndreptat spre Acropole, colina sacră, fortificată din centrul oraşului, unde se distinge Partenonul, templul Zeiţei Athena cu coloanele zvelte şi delicate, care amintesc de vremuri demult apuse; nu departe de Acropole, este  Areopagul, cu rădăcini în mitologia grecească (Dealul lui Ares), un deal pleşuv de 115 metri, dar cunoscut creştinilor mai ales datorită predicii rostite de către Sfântul Apostol Pavel în acest loc, cuvântare consemnată în Faptele Apostolilor.

De sărbătoarea de Sânziene ne trezim devreme pentru că ne aşteaptă un drum lung. Şi avem bucuria de a ne limpezi privirile pe frumoasele ii româneşti pe care le poartă tinerele care ne însoţesc deoarece, în 24 iunie, este Ziua Íei, şi delicatele cămăşi populare strălucesc peste oraşul adormit şi peste apele mării. pentru că, din portul Pireu, feribotul ne poartă iarăşi o oră şi jumătate pe apele azurii ale Mării Egee spre Insula Eghina, unde ne aşteaptă o nouă întâlnire binecuvântată cu un sfânt, Sfântul Nectarie, în casa sa, mănăstirea aşezată pe colina înflorită de leandri. În partea de jos se află catedrala măreaţă, unde, în partea dreaptă este Paraclisul Sfântului Nectarie care adăposteşte racla cu mâna dreaptă pe care este forma Sfântului îmbrăcată în argint. Sus se află mănăstirea veche, la înălţarea căreia a trudit şi Sfântul Nectarie, care a trăit între anii 1846-1920, canonizat în anul 1961 de Sinodul Bisericii din Grecia: este impresionant, parcă-i auzi paşii nu doar în mormântul de piatră, aşa cum vorbesc pelerini pe şoptite, ci şi în paraclisul care adăposteşte capul acestuia, în chilia micuţă, plină de icoane cu patul simplu acoperit parcă cu o cergă de la noi, dar şi pe aleile pietruite care urcă şi coboară peste tot. Simplu, smerit, parcă ne îndeamnă să ne plecăm şi noi capul şi genunchii la rugăciune, aici şi pretutindeni, pentru că sufletul care se roagă şi lăcrimează, are mare iubire de la Dumnezeu. Plecăm de aici cu chipurile însorite şi înflorite, purtând în gând frumuseţea şi sfinţenia locurilor.

Ne aşteaptă un alt loc, acela unde se pătrează moaştele Sfântului Efrem cel Nou, Mănăstirea Buna Vestire din Nea-Makri, cea mai veche vatră monahală din Attica, unde a pătimit acest sfânt înalt şi firav ca o părere, ale cărui moaşte au fost descoperite de monahia Macaria în anul 1950 şi a fost canonizat în anul 1998 de Biserica Greciei. Mănăstirea pare o cetate de piatră, înveselită de acoperişurile din ţiglă colorată ale turnurilor cu ferestre dantelate. Aici am păşit la ceas de Vecernie şi în aerul parfumat de miresme, am trecut cu evlavie pe la racla sfântului, înconjurat cu iubire de pelerini şi de măicuţele care-l veghează. Trecutul dă parcă prezentului viaţă şi înnobilează acest pământ plin de martiri şi de rugăciunile lor.

Nu putem părăsi aceste locuri fără a lua binecuvântare şi de la Mănăstirea Sfântul Mina care străjuieşte mai sus, pe un deal; poarta închisă nu a aşteptat decât o mică bătaie şi curtea plină de flori şi miresme, s-a umplut de viaţă; în răcoarea bisericii, ne-am închinat la icoane, iar Sfântul Mina, veghea de pe iconostas pelerinii care au venit la rugăciune; nu a lipsit nici de aici ospitalitatea: un pahar cu apă şi puţin rahat au fost binevenite şi semn de iubire creştină.

Am plecat din acest lăcaş privind în urmă, nu numai spre această mănăstire, ci spre tot ceea ce am văzut şi am pus la inimă în acest pelerinaj: toate aceste locuri vorbesc despre o ţară în care au trăit şi încă mai trăiesc sfinţi; toate aceste locuri, mare, pământ, cer, ne cheamă mereu să ne îmbogăţim sufletul, aşezând în adâncul nostru comori duhovniceşti, ascunse cu smerenie între ziduri de mănăstiri, dar şi între ziduri de case, pe care numai evlavia şi dragostea noastră le pot descoperi, dăruindu-le şi altora prin cuvânt şi faptă.