Pelerinajul, un mod de mărturisire a credinței

Un grup de pelerini din Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, unde este paroh Nicolae Buda, au pornit prin Țara Crișurilor, spre Oradea, la Mănăstirea „Sfânta Cruce”. Activitatea a fost dedicată Centenarului Marii Uniri, la fel ca celelalte pelerinaje organizate în acest an de parohia clujeană.

Pentru credincioșii Parohiei „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca unde este paroh Nicolae Buda, pelerinajul este una din modalitățile de mărturisire a credinței. Mergând pe urmele sfinților pentru a se închina la moaștele acestora și la icoane făcătoare de minuni, pelerinii primesc folos duhovnicesc, deoarece la Dumnezeu, la Maica Domnului și la sfinți nicio osteneală nu rămâne nerăsplătită. Și darul cel mai de preț primit este pacea sufletească, puterea de a găsi calea adevărată prin meandrele acestei lumi bulversate. Însoțiți de părintele Nicolae Buda, 50 de credincioși am pornit pe cărările toamnei spre a descoperi alte locuri, unde făuritorii Marii Uniri au luptat și în această parte de țară spre a împlini visul de veacuri al poporului nostru.

Piatra Craiului, Cluj

Primul popas a fost la Mănăstirea Piatra Craiului cu hramul „Ioan Iacob Hozevitul”, așezată la interferența a trei județe Cluj, Bihor și Sălaj, pe raza comunei Ciucea. Sub frunțile semețe ale brazilor, străjuite de clădirea cu două etaje, albă cu acoperiș roșu ce cuprinde paraclisul, stăreția, chiliile, trapeza, bucătăria, casa de oaspeți, stau în centrul ansamblului monahal cele două biserici: bijuteria mică de lemn, înconjurată de crăițe galbene și de trandafiri ce străpunge cu turla ascuțită cerul pe care parcă ar vrea să așeze bucuria ei de a-i fi crescut, aproape în pridvor, o prietenă mai tânără, biserica mare de zid pe care soarele parcă n-o cuprinde, lăsând umbra să îmbrace trupul ei masiv de zid. Putem spune, în aceeași măsură, că este și prietena noastră: Am văzut-o înălțându-se în fiecare an de cum treceam în drumurile noastre spre vest și, desigur, cu trudă multă, pentru că nu este ușor să fii părinte, dar și șef de șantier; dar Maica Sfântă, așa cum ne-a spus părintele stareț, a luat sub acoperământul ei sfânt această mănăstire la rugămintea celor doi frați călugări veniți de la Mănăstirea Nicula.

Părintele stareț Antonie Flore ne-a primit cu bucurie, ne-a adunat în jurul său în paraclis și ne-a așezat în suflet istoria scurtă a acestei mănăstiri: sfântul locaș s-a construit pe terenul donat între anii 1993-1994 de o credincioasă din sat, Viorica Iorgulescu, în urma unui vis care o îndemna să se ridice mănăstire pe locul unde pășuna vitele; în 1995 a fost pusă piatra de temelie, iar în 21 de zile s-a ridicat biserica de lemn; ostenitori ai organizării vieții monahale au fost monahii Damaschin Groza și Gherontie Maxim, părintele Spiridon și cei care continuă acum toate lucrările începute. În 2004, s-a pus piatra de temelie a bisericii de zid, iar cu precizia celui care a vegheat îndeaproape tot ceea ce s-a întâmplat aici, părintele ne istorisește evoluția înălțării locașului: 2005-2006 - săpături pentru fundație (patru metri adâncime); 2007 - ridicarea la patru metri; 2008 - încetarea construcției pentru că, în acești doi ani, 2008-2009, s-a ridicat paraclisul în care s-a slujit prima dată în 24 decembrie; continuarea ridicării bisericii și acoperirea cu tablă de cupru pe turla mare și pe una din turlele mici; cu aceeași exactitate, ne spune dimensiunile acesteia: 36 metri lungime, 22 metri la abside, 47 metri înălțime în vârful crucii, 11,50 metri la intrare.

Părintele ne-a vorbit apoi despre bucuria primirii pelerinilor: „Mai mare bucurie decât aceasta nu este că degeaba am ridicat aceste ziduri dacă ar fi goale; bucuria este atunci când un pelerin ne trece pragul și vine să se închine și să spună o rugăciune. Când ne plecăm genunchii în fața Maicii Domnului, nu facem altceva decât să o rugăm pe Maica Sfântă ca pe fiecare dintre noi să ne acopere cu Sfântul ei Acoperământ și să mijlocească pentru noi și pentru a noastră mântuire”. Ne-am închinat la cele două icoane care domină spațiul central al paraclisului, cea a ocrotitorului său, Ioan Iacob Hozevitul, unde este și o părticică din moaște și cea a Maicii Domnului „Pantanassa”, copie a celei de la Vatopedu, dăruită mănăstirii în anul 2013 de familia preotului Nicolae și Gabriela din Bucu­rești. Am părăsit paraclisul zugrăvit în alb, împodobit cu icoane, și am admirat apoi, în cele două saloane din apropiere, spațiu alocat Muzeului covoarelor tradiționale, colecția de artă populară ce cuprinde creația de o viață a Mariei Pop din Mara­mureș, donată mănăstirii pentru ca toți cei care-i calcă pragul să nu uite niciodată acest tezaur de valoare inestimabilă al poporului nostru: pe lângă covoarele de diferite dimensiuni, muzeul mai cuprinde războiul de țesut și diferite obiecte folosite la acest meșteșug, costume populare, draperii, cearceafuri țesute cu nodături și dantele, desăgi, cergi, perne brodate. Afară, sub cerul de azur, pădurea încingea cu brâul ei acum multicolor, pe trei laturi, acest complex monahal cu iazul, mica livadă împrejmuită cu gard, paraclisul de vară și rondourile cu cactuși, anexele, serele, lăsând liberă partea dinspre răsărit unde, pe un tăpșan sunt stăpâne ierburile, acum uscate după perioada secetoasă.

Mănăstirea Izbuc, Bihor

La Vadu Crișului, am părăsit defileul Crișului Repede, care a început la Poieni și ne-am îndreptat spre Aleșd, de unde am traversat munții cu nume de poveste, Pădurea Craiului, mergând spre Depresiunea Beiușului pentru a ajunge la Mănăstirea Izbuc-Călugări. Am coborât pe nesimțite în „Țara Beiușului”, așa cum era numită odinioară această depresiune închisă la nord de munții pe care tocmai i-am străbătut, la est și sud-est de Munții Bihor-Vlădeasa și la sud-vest de Munții Codru Moma, comunicând spre vest cu renumita Câmpie de Vest. Crișul Negru este stăpân pe acest amifiteatru dintre înălțimi și are o mulțime de frați care coboară din munții dimprejur și-i aduc neîncetat vești de pe culmi, privind în urmă speriați acum de năvala de frunze ce potopește lumea și de rugii aprinși din păduri. Cele patru orașe, Beiuș, Ștei, Vașcău și Nucet sunt foarte binecunoscute ,ca de altfel și formele carstice de relief de o fru­musețe sălbatică: zona carstică Remetea-Meziad-Roșia (peș­te­ra cu cristale-Roșia, Peștera Meziad de 4.750 metri lungime, cu chei impresionante, Cheile Cuților, Lazurilor și Văii Strâmturii), Platoul carstic Vașcău-Călugări (izbucul Călugări, Peștera Vașcău), dar și Valea Finișului cu ruinele Cetății Finiș din secolul al XIII-lea, Defileul Crișului Repede între Șoimi și Borz, platoul carstic Dumbrăvița de Codru; nu am enumerat doar o mică parte din atracțiile turistice numeroase ale acestei regiuni.

Noi ne-am urmat drumul spre Mănăstirea Izbuc, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, cea mai veche mănăstire din zonă; Crișul Negru ne-a condus până la Vașcău, și apoi pe teritoriul comunei Cărpinet; în satul Călugări, ajungem la locul dorit, unde am mai poposit într-o primăvară ploioasă care făcea pământul să mustească de apă și izvorul vindecător de aici să izbucnească din adâncuri, la intervale mici de timp, aducând mângâiere celor care veniseră să-și vindece trupurile și sufletele; tot drumul a fost ca o Liturghie închinată lui Dumnezeu de creația sa neînsuflețită: colorit, relief, cer și pământ s-au unit într-o desăvârșită armonie pentru a slăvi pe Cel Care le-a creat: și omul nu putea să rămână mai prejos: după atâtea minuni revărsate peste lume, a apărut la poalele munților Codru Moma o mănăstire ca din baladă, un loc unde, din 1930, pe locul la Călugări, nume ce arată o mai veche locuire monahală, se ridică din nou, spre înalt rugăciune și pelerinii străbat des aceste locuri pentru a căpăta putere și vindecare, prin credință și răbdare. Pe drumul care merge spre mănăstire, înainte de intra pe poarta sculptată de sub clopotnița de lemn, am avut impresia că suntem într-o poveste în care, rătăcind prin păduri, zărim departe, în dreapta, printre copaci, turnurile salvatoare ale unei mănăstiri și nu una obișnuită; apropiindu-ne, dincolo de poartă, lumina soarelui este sporită de cea care izvorăște din copacii din jur, care s-au adunat și ei în cerc în jurul acestei minuni din mijloc de codru. La intrare, ne întâmpină două biserici: în dreapta, este o minunăție de biserică din bârne negre de lemn contrastând cu postamentul gri cu inserție de bolovani de piatră albă pe care sunt așezate jardinire dreptunghiulare cu mușcate, iar sub pălăria lată din solzi de șindrilă a acoperișului cu turla înaltă, așezată pe un cub uriaș, protejat de o umbrelă piramidală, se răsfață în lumina ireală din jur, begonii rumenite de soarele verii. Am aflat că acest locaș a apărut la sugestia geografului Simion Mehedinți care, descoperind, împreună cu sudenții, în anul 1924, într-una din cercetări  de teren în Munții Apuseni, în căldarea carstică de la Izbuc, tainicul izvor de la Călugări, i-a propus episcopului Roman Ciorogariu al Oradiei, întemeierea unei mănăstiri în acest loc; și așa, în jurul izvorului cu puteri vindecătoare, începând din 1928, după scripte, dar faptic câțiva ani mai târziu, Maica Domnului a adunat obște monahală având-o drept ocrotitoare, împlinindu-se dorința celui care și-a dorit să fie aici loc de închinare. Bisericuța din lemn, construită în 1696, a fost adusă din curtea tribunalului din Beiuș în anul 1954.  

Am intrat înăuntru, și lumina părea că nu pătrundea pe ușa larg deschisă sau pe ferestrele cu patru geamuri mici, ca la o casă de pitici, ci izvora năvalnic din cerul albastru al bolții și pereților și din chipurile sfinților, schițate cu linii subțiri ca în icoanele pe sticlă și din ochii lor mari, rugători pentru noi. Simplitatea pe care o răsfrâng în jur stranele elegante de lemn, iconostasul, covorul de lână, înflorat, țesut ce îmbracă pardoseala de lemn, înnobilează acest locaș și sufletul nu are nevoie de nimic altceva pentru a se simți acasă. Lângă ea, se ridică paraclisul, ca o casă de oameni gospodari, cu formă dreptunghiulară, din aceeași piatră ca și postamentul bisericii de lemn; a fost ridicat în 1989, lipit de clădirea mică a stăreției. Chiar sub streașina acoperișului de tablă argintie cu marginea teșită, admirăm un brâu simplu ca o grindă, văruit în alb ce înconjoară zidurile, care se repetă mai jos și în jurul ferestrelor având, pe alocuri, de semicercuri cu picturi în mozaic. La intrare, de-o parte și de alta a ușii, sunt două firide mari ce poartă icoanele în mozaic, a Maicii Domnului în stânga și a Mântuitorului în dreapta. Înăuntru, pe ferestrele dreptungiulare, împodobite pe dinafară cu muș­cate încă înflorite, pătrund discret razele piezișe ale soarelui și învăluie icoanele atât de delicat lucrate ca și cum doar aripi de înger le-ar fi atins cu sfială, așezate în registre mari, pe nuanțe calde de verde și albastru, luate pe ascuns din pădurile din jur sau din cerul de deasupra. Naosul și pronaosul nu sunt delimitate, având bolta semiovală, iar deasupra iconostasului sculptat în lemn, ca și tot mobilierul, este pictată Maica Sfântă pe tronul impresionant de Împărăteasă a Cerului, dar și a pământului, reprezentate prin coloritul specific. Privit în perspectivă, totul pare așezat cu dibăcie de artist pe un ou uriaș de Paști, pictura Maicii Domului fiind delimitată prin brâuri geometrice de Cina cea de Taină, ascunsă de catapeteasmă. Pictura a fost excutată de familia Moldoveanu din Bucu­rești. Dincolo de cele două biserici, în stânga, este pangarul din lemn și din sticlă, iar lângă el, o clădire din scândură gălbuie, lungă, cu acoperiș de tablă, este locul unde pelerinii se adună să asculte despre minunile pe care le ascund aceste locuri, despre credința cu care s-au vindecat mulți care s-au închinat la icoanele făcătoare de minuni adăpostite aici: icoana Mântuitorului Iisus Hristos în grădina Ghetsimani, pictată de părintele Arsenie Boca la vârsta de 19 ani, moaştele Sfântului Ierarh Nectarie, un fragment din mâna dreaptă, așezate într-o raclă frumoasă, părticele din moaștele altor sfinţi; și cu multă evlavie se închină pelerinii la Icoana Maicii Domnului cu pruncul, Înjunghiata, ce poartă pe obrazul întunecat parcă de durere, urma unei răni: am citit că este copie a icoanei de la Dălhăuți din Arhiepiscopia Buzăului și a Vrancei, soră geamănă cu a icoanei „Portărița” de la Mănăstirea Iviru de pe Muntele Athos, adusă aici de la începuturi, amintind de una din cele șapte icoane pictate de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (copie după aceasta); icoana ar fi fost adusă de la Ierusalim, de către ctitorul Mănăstirii de la Dolhăuți, în anul 1453, Anufie Dălhăuș, dar pe drum, în apropiere de Constantinopol, jefuit de turci, icoana este tăiată cu iataganele, iar starețul, condamnat la moarte, scapă ca prin minune și, ajuns acasă, șezând întristat la malul mării, vede, într-o lumină orbitoare icoana venind pe apă, având urmele rănilor primite. Și, ca într-un loc unde minunile nu încetează a se arăta, ci sporesc pe măsura trecerii timpului și a cunoașterii locului, în fața noastră, se ridică o mândră biserică de zid, ale cărei cinci cupole, cu crucile aurile, se zăreau printre copaci din drum.

Construită între anii 2010-2015, pe locul vechii biserici de zid, cu binecuvântarea Prea­sfințitului Sofronie, Episcopul Oradiei, și prin jertfa părintelui arhimandrit Mihai Tărău, este inspirată, după modelul bisericii mari de la Mănăstirea Ravanica din Serbia, ctitoria cneazului Lazăr, între 1375-1377. Monumentală, străjuită de pădurea aurită, în stânga, lângă muchia ruptă de pământ ruginiu, pe care se sprijină arborii de pe coastă, numită „Catedrala Munților Codru Moma”, este placată la exterior cu piatră naturală românească, în deplină armonie cu toate dimprejur, răspândind lumină. Acum, înăuntru e șantier, se pictează. Miroase a vopsele și, în aerul rece al pereților gri, dezgoliți deocamdată, de pe boltă, printre schele, zărim chipul blând, răbdător al Mântuitorului, veghind pacea acestui loc aflat în căușul mâinii lui Dumnezeu, spre care urcă mereu și mereu, pentru rugăciune, suflete îndurerate. Biserica de zid are hramul „Adormirea Maicii Domnului”, hramul istoric, „Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic” și „Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina”, iar ca hramuri secundare „Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa Elena” şi „Sfânta Mare Muceniţă Anastasia Romana, Farmacolitria”.

Cu rugăciunea în sufletul încărcat de atâta frumos, coborâm pe treptele din spatele bisericii mari la izvorul mult căutat, în jurul căruia a crescut, cu trudă multă, acest ansamblu monahal. Acum, izvorul care a împrumutat numele mănăstirii nu mai gâlgâia gălăgios ieșind de sub stâncă, umplând mai întâi albia adâncă și îngustă, ca un S întors, săpată în stâncă, având deasupra stratul de sol pe care-l fixează pădurea, și apoi trecând furtunos pe sub podul cu balustradă metalică, special făcut pentru credincioși, de unde se revărsa în cascade într-un bazin mai larg, închis de pereți de piatră și de aici, scurgându-se la vale vesel; acum, albia îngustă era leagăn pentru frunzele tomnatice și doar un firișor de apă, captat din adânc, curge mai jos, pe o țeavă, pentru pelerini. Fenomenul care se petrece aici, caracterizat prin curgerea intermitentă, nu continuă a apei la anumite intervale de timp, se explică printr-un mecanism tipic de golire prin sifonare a unui bazin carstic, cu ritmul impus de cantitatea de precipitații. Icoanele din jur, cea mai mare este cea a Adormirii Maicii Domnului, florile, toate vorbesc de evlavia viețuitorilor de aici pentru acest loc binecuvântat unde, odinioară, un copil orb și-a recăpătat vederea și, de atunci, multe suflete și trupuri și-au aflat alinare și vindecare. Dincolo de ora amiezii, sub soarele blând, sub ploaia de frunze necontenită ca și osteneala viețuitorilor de aici de a nu le lăsa să acopere aleile, părăsim acest loc de poveste din codru.

Frumusețea Oradiei

Așezat pe cursul inferior al Crișului Repede, la poalele de sud-vest ale Dealurilor Oradiei, atestat documentar în anul 1113, orașul Oradea a avut în decursul timpului, o mare importanță istorică în regiunea Crișana, dovadă cetatea medievală construită între anii 1114-1131, distrusă de tătari în 1241 și ridicată apoi în 1589 de către principii Transilvaniei; orașul a fost marcat în decursul timpului de toate evenimentele istorice importante ale poporului roman. În 12 octombrie 1918, în casa avocatului Aurel Lazăr din Oradea s-a redactat declarația de autodeterminare a românilor, prin care își exprimau dorința de a se uni cu Regatul României prin deprinderea definitivă de Imperiul Habsburgic, constituindu-se, la 3 noiembrie, Comitetul Național Român din care făceau parte Aurel Lazăr, președinte, Episcopul Roman Ciorogaru, ctitorul reînviatei Episcopii a Oradiei (numit „făuritorul Marii Uniri în ținutul Crișanei și la poarta de vest a Transilvaniei”), Coriolan Pop, Iacob Radu, înființându-se și Consiliul Militar Român. Astfel, au participat la 1 decembrie 1918, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia pentru a consfinți Marea Unire.

Oradea impresionează prin frumusețea clădirilor, prin lărgimea bulevardelor și a trotuarelor, orașul fiind așezat la deschiderea Văii Crișului Repede spre câmpie, arie de trecere de la relieful deluros (Dealurile de Vest, ale Oradiei și Gepișului), către cel de șes. În orașul îmbrăcat în veșmântul pastelat al toamnei, primul popas a fost la Biserica Ortodoxă Română a Parohiei Oradea Munch cu hramul „Bunavestire” din Piața Rahovei. Aceasta impresionează prin pridvorul închis, sprijinit pe patru stâlpi cu decorațiuni brâncove­nești, la fel și prin fațada pictată cu aceleași motive. Micuța biserică din centrul orașului a fost construită pe la începutul secolului al XVII-lea cu destinația de capelă a cimitirului orășenesc de atunci. După alungarea turcilor din Oradea în 1692, cimitirul se mută la marginea orașului, iar capela rămâne ca lăcaș de cult; din anul 1948, devine biserica acestei parohii; o vreme, a fost folosită ca biserică militară; în anul 1928, a fost restaurată radical după planurile arhitectului Anton Sallerbeck, care-i conferă un pronunțat stil brâncovenesc prin antreul cu patru coloane cu capiteliu, tinda, galeriile laterale ale turnului, frumosul foișor din turn, sprijinit pe coloane cu capiteliu, brâul decorativ ce încinge biserica și formele decorative ale ferestrelor; fațada actuală datează de la sfârșitul secolului douăzeci. Pe acoperișul acoperit cu țiglă stăpânește turnul impunător de pe fațadă, împreună cu cele două turnuri mai mici, fiecare având câte un foișor. Am fost primiți de părintele Lucian Laurian, parohul acestei biserici și am intrat înăuntru unde am regăsit aceeași eleganță și același rafinament ca în exterior: arcurile transversale nord-sud din interior și coloanele verticale dau măreție clădirii; orna­men­tația și picturile sunt de ins­pirație bizantină; chipurile sfin­ților, atingând cu fruntea cerul nopții înstelat, abia așezându-și pe verdele pământului vârful picioarelor, au venit, parcă, printre noi pentru a ne bucura să fim împreună în această lăcaș căruia veacurile nu i-au știrbit, ci i-au sporit frumusețea și puterea rugăciunii.

Mănăstirea „Sfintei Cruci”

Am plecat spre un alt loc binecuvântat al Oradei, Mănăstirea „Sfintei Cruci”, aflată la aproape 2 kilometri de oraș, pe care n-am văzut-o încă sub acoperământul colorat al toamnei. Intrând pe sub turnul clopotniță alb, cu turnuri și turnulețe multe ca o mică biserică strălucind în soare, am pătruns în raiul de la umbra Sfintei Cruci. Aici Maica Sfântă, căci tot ea este ocrotitoarea acestor locuri, hramul fiind „Adormirea Maicii Domnului” a vegheat prin rugăciune și mijlocire la Fiul ei să înflorească aici un ansamblu monahal de o strălucire aparte. Dincolo de poarta maiestuoasă de intrare, aleea largă, mărginită de tuia înaltă și trandafiri ne conduce spre biserica mare de zid care stă în mijlocul acestui așezământ, înconjurată în dreapta și în spate de chilii albe, cu etaj și terase sprijinite pe stâlpi, împodobite de mușcate, ce creează un unghi drept, iar în partea stângă, clădirile, așezate în trepte, pe deal închid în diagonală întregul ansambul, lăsând doar în partea de sus loc pentru drumul de acces.

Oriunde se îndreaptă privirea, sufletul se umple de bucurie și de frumos: chiliile, atelierele de veșminte preoțești, altarul de vară, înflorit ca un crin alb în stânga, bisericuța mică ca o perlă neagră strălucind pe deal, totul într-o rânduială pe care doar îngerii în ceruri o pot înfăptui. Înăuntru, aceeași neasemuită pace și ordine emană din tot ceea ce ne înconjoară: am aflat istoria mănăstirii de la o măicuță care, lăsându-și multele ascultări, a găsit un bob zăbavă și pentru noi: și cuvintele curgeau ca o apă lină din gura ei și se vedea că tot ceea ce este făcut aici este făcut cu iubire, cu suflet și cu dăruire. Am aflat că este o mănăstire născută în 1992, din dorința Episcopului Vasile Coman al Oradiei, trasilvănean din județul Alba, care și-a dorit ca lângă Cetatea Oradiei „să înființeze o mănăstire care să amintească de mănăstirile moldave, știind istoria zbuciumată a Transilvaniei atât din punct de vedere na­țional, cât și religios”; când contextul politic i-a permis, a adus trei măicuțe de la Râmeți, a obținut terenul de la Stațiunea pomicolă, a sfințit locul (apoi, în anul 1992, a trecut la Domnul), iar răspunderea înființării mănăstirii a revenit celor trei maici; la început, au avut doar o singură casă veche, pe deal; așa a rânduit Dumnezeu ca toate să curgă în favoarea înfăptuirii voii Sale și așa, pentru a împlini programul de rugăciune, a fost adusă aici Bisericuța de lemn din Corbești care, în 1991, fusese dislocată de o tornadă; bucată cu bucată a fost mutată aici în 1992 și montată, devenind primul lăcaș de închinare cu hramul „Sfânta Paraschiva” și „Sfinții Arhanghelilor Mihail și Gavriil”.

În anul 1994, se pune piatra de temelie a bisericii de zid care amintește de biserica de la Râmeți fiind mai mare decât aceasta (33 metri lungime, 12 metri lățime și 33 metri înalțime). Are formă de cruce și maica ne spune că sfântul locaș prezintă o particularitate pentru Transilvania, fiind unică prin pictura pe toată suprafața exterioară a zidului. Imnografia exterioară amintește de imnografia mănăstirilor moldave, dar vor­bește și despre Transilvania: este vorba de icoanele acatist ale Sfinților Ardeleni, Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara și Oprea Miclăuș, sfinții ce au luptat pentru apărarea credinței ortodoxe într-o perioadă în care Transilvania se afla sub ocupația austro-ungară și se încerca trecerea forțată la greco-catolicism. Nu întâmplător icoanele acestor sfinți sunt puse pe peretele ce privește spre biserica de lemn, biserică construită de iobagii din Corbești care nu aveau voie să-și facă decât astfel de biserici. Dumnezeu a rânduit altfel și jertfa țăranilor acelora simpli pentru care valoarea supremă era Dumnezeu și dragostea de pământ, jertfa lor a făcut să dăinuiască nu numai bisericuța aceea, dar și duhul care a fost pus în ea pentru că ea a devenit nucleul unei mănăstiri care este mama mănăstirii noastre, cum spune maica cu vorba dulce și un mare dar de povestitor. Ne-a vorbit cu dragoste maica despre trecut, dar și despre prezent; ne-a îndeamnat să ne închinăm la icoane, la sfintele moaște și „să ne rugăm pentru noi și pentru cei cu boli și necazuri care nu pot sau nu vor să se roage, pomeniți-i acum - ne sfătuiește, mai ales că suntem în prezența fizică a 120 de sfinți, sunt cu trupurile lor prezente aici cu noi; și să fim siguri că înaintea tronului lui Dumnezeu, peste 120 de sfinți fac metanii și duc rugăciunea noastră înaintea lui Dumnezeu”. Apoi, cu emoția omului care a trăit minunile înfăptuite de sfinți, ne povestește minunea pe care Sfântul Nectarie a făcut-o în urma rugăciunii de 40 de zile spusă de două surori pentru viața tatălui lor care și-a revenit din comă cu numele Sfântului pe buze, deși nu auzise de el niciodată. Și ne reproduce cuvintele acelui om care trăiește și astăzi: „Spuneți-le oamenilor că minuni se întâmplă, spuneți-le oamenilor că avem prieteni care sunt acolo lângă Dumnezeu și că este suficient să facem o rugăciune din adâncul sufletului și nu există ca Dumnezeu să nu ne răspundă”.

Avem dovada vie a cuvintelor Mântuitorului: „Aveți credință în Dumnezeu! Adevărat vă spun vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice” (Marcu 11, 22-23). Numai cu o asemenea credință se înfăptuiesc minuni așa cum este și aceasta a acestui mic rai apărut firesc, ridicat cu trudă, cu voia lui Dumnezeu, pornind de la dorința arzătoare a unui episcop de a zidi aici mănăstire și din munca celor trei măicuțe, dintre care maica sta­reță Serafima Bădilă, lângă care ostenesc astăzi 50 de maici, și cu efortul multor credincioși. Și după această lecție de viață și de credință, ultimele cuvinte sunt cele care-l aduc lângă noi pe părintele Cleopa: „Să fim toți împreună în rai!”. În raiul ceresc așa cum am fost în această zi de toamnă, aici la „Sfânta Cruce”.

Ne îndreptăm spre casele noastre pe un drum care urcă șerpuitor de la Aleșd peste Munții Plopișului prin Pădurea Neagră, dezvăluindu-ne o lume nesfârșită de păduri, pe care toamna le-a îmbrăcat după voia sa cu cele mai rafinate veșminte în nuanțe pastelate, de la verde, galben, roșu, ruginiu, brun. După acest pelerinaj sufletele noastre dau slavă Celui Preaînalt pentru că ne-a învrednicit, la ceas de toamnă, să-I călcăm pragul Casei Sale și să ne bucurăm de tot ceea ce a creat pentru noi.