Pelerini clujeni în Sălaj, Țara Oașului și Maramureș

Parohia Ortodoxă Română „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, unde este paroh Nicolae Buda, a organizat al doilea pelerinaj în anul omagial dedicat de Patriarhia Română satului românesc (preoților, învățătorilor și primarilor gospodari).

Drumul nostru se îndreptă spre Țara Oașului, străbătând dealurile Clu­jului Depresiunea Alma­șului, Țara de păduri a Silvaniei spre a ajunge la hotarul de nord-vest al țării, sprijinit pe Munții Oașului, ce coboară lin spre depresiunea cu același nume.

Într-o dimineață rece a unei primăveri destul de reci și capricioase, 50 de credincioși, însoțiți de părintele Ciprian Taloș, au renunțat la programul obișnuit al unei zile de sâmbătă și i-au dăruit lui Dumnezeu timpul și osteneala lor spre pace și liniștire. Și ca o gazdă de mare cinste, Cel Prea Înalt, a îmbrăcat totul într-o haină de smarald și oriunde te uitai, pe coline, pe marginea drumului, pe șesuri și în păduri, un verde crud învăluia privirea și așeza în suflete nădejdea înnoirii și a renașterii. Așa cum numai o zână din poveste ar atinge cu bagheta fermecată și ar schimba totul, doar Creatorul Tatăl putea să dea viață cioturilor goale, cenușii, contorsionate spre cer, ale copacilor și să le pună pe umeri văluri albe sau verzi, să aștearnă peste pământul gri, fără viață, covorul viu de iarbă pe care păpădiile țes vesele văpăi galbene.

Poarta Sălajului

Printre pădurile Țării Silvaniei, înveșmântată în verdele care parcă potopea lumea, și prin sate de buni gospodari, șoseaua șerpuind ne-a condus în Poarta Sălajului unde, la biserica din sat ne aștepta părintele Marcel Șamșudean care ne-a primit cu prietenie și cu dragoste.

Am pătruns îndrumați de părintele cu sufletul deschis și cu multă bucurie pe chip în lumea satului românesc, devenind pentru un timp copii, indiferent de vârstă, retrăind fiecare moment din liniștea de odinioară, pe prispa casei sau în ogradă, pe ulițele bătucite de animalele ce veneau de la păscut. Dar aceste imagini, din nefericire, au rămas doar în amintire, așa cum ne spunea și părintele, pentru că „satele se confruntă cu un flagel și cu o plagă teribilă, depopularea”.

Istoria acestui sat începe de la numele lui, care ne indică așezarea acestuia pentru că, oarecând, județul Sălaj începea chiar pe dealul de la intrarea în sat, loc marcat printr-o poartă de fier, numită și Poarta Meseșului; a avut denumiri diferite, Făgădauă, Vaștag, Vașcapău, iar din 1960, a primit numele frumos, românesc, Poarta Sălajului. Și ne-a mai vorbit părintele despre biserica din sat, pe care noi o vedem astăzi suplă, înaltă, îngrijită, cu turla semeață pe pronaos; urcăm scările înalte care ne conduc parcă spre cerul pe care se rostogoleau vălătuci de nori ca niște ape învolburate, și înăuntru, parcă galbenul păpădiilor inundase pereții ce aureau sub lumina candelabrului, unde sfinții vorbeau și ei de grija comunității mici de săteni, pentru ca această Casă a lui Dumnezeu să arate ca un potir nesecat de unde generații după generații s-au adăpat din izvorul nesecat al credinței strămoșești. Auzim cuvinte care ne dau nădejde că satul românesc va prinde din nou viață, pentru că așa cum spune preotul satului, „ceea ce ține satul unit și în picioare sunt biserica și credința, pentru că ne străduim și reușim să formăm o comunitate în jurul lui Hristos și a Sfântului Altar, și lucrul acesta ne face pe toți din comunitate, preoți și cre­dincioși, să fim încrezători și să ne punem nădejdea în Dumnezeu Care niciodată nu uită poporul Lui cel dreptcredincios”. Sub privirea blândă a Sfântului Nicolae, mare iubitor de oameni, continuă părintele, „biserica și comunitatea vor dăinui, Ierarhul făcător de minuni fiind ocrotitorul acestui locaș”. Ne-am despărțit cu invitația de a poposi oricând la Poarta Sălajului și cu urarea de a avea o călătorie cu folos duhovnicesc, iar cuvintele rostite din inimă ne-au însoțit tot drumul: „Vă doresc ca, de pe unde ați umblat, când vă întoarceți la Cluj, să luați o fărâmă din dragostea lui Dumnezeu pe care o vedeți peste tot, în primul rând prin oamenii pe care îi veți întâlni!”.

Și cuvântul părintelui ce stă de veghe la Poarta Sălajului pentru ca Dumnezeu să fie cum se cuvine primit în inimile, în casele sătenilor și Biserica să fie mereu îmbrăcată în straie de sărbătoare s-au împlinit.

Mănăstirea Bobota, Sălaj

Prima mănăstire la care am poposit a fost Bobota, după ce, rând pe rând, sate și păduri cu cosițe despletite verzi se derulau ca o peliculă nou-nouță prin fața noastră. Pe marginea drumului, frunzișul toamnelor trecute, umed și maroniu, fără viață, ședea smerit așezat la picioarele copacilor care, mândri de frumusețea veșmântului lor, nici nu voiau să știe de unde își trag seva și măreția, așa cum de multe ori, neascultători, copiii uită de cei care le-au dat viață. Tinerețe și bătrânețe, viață și moarte se împletesc peste tot lângă noi și din fiecare trebuie să învățăm ceva.

Printre dealuri, înconjurat de păduri, într-o  poiană unde drumul de acces este și el mărginit de copaci, a crescut un ansamblu monahal tânăr, care a împrumutat prospețimea, zvel­tețea, simplitatea și eleganța de la natura dimprejur. Ne întâmpină ca o corabie pregătită să navigheze spre veșnicie, având deasupra acoperișul roșu cu boruri late și catargele celor trei turle, două pe pronaos, una pe Sfântul Altar, pregătite să ducă spre înalt rugăciunea.

Exteriorul așteaptă să fie tencuit, dar pășind înăuntru prin pridvorul deschis, generos, o liniște și o ordine desăvârșită ne-au înconjurat. Iconostasul din lemn lăcuit, de culoare închisă poartă icoane de o frumusețe aparte. Pe fondul de un verde întunecat, chipurile sfinților ascetice, cu trupuri înalte și imateriale vin spre noi cu iubire, îndemnându-ne să le urmăm viața prin rugăciune, smerenie, ascultare, dragoste.

În partea dreaptă, ne pri­vește chipul blând, cu contururi delicate al Maicii Domnului de la Nicula. După ce ne închinăm la racla cu moaște și la icoane, aflăm, pe scurt, istoria acestei tinere mănăstiri de la starețul ei, părintele Mina Pletosu: este mănăstire de călugări; în anul 2004, s-a pus piatra de temelie de către Prea­sfințitul Petroniu. Era un loc pustiu, o pepinieră silvică și în acest loc unde, printr-o minune, la margine de codru un copac a odrăslit în interiorul său o cruce (din fibra lemnului), o fiică a satului a donat terenul și iată că osteneala preotului satului, Ioan Pădurean, până în 2008, a fost continuată apoi de părintele Pahomie Buruiană până în 2012, de când lucrările la această mănăstire au fost date în grija părintelui Mina Pletosu.

Ne spune în continuare sta­rețul un cuvânt duhovnicesc de mare valoare: ne vorbește cum Maica Domnului a ajuns în această poiană prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca răspuns la rugăciunile și la nevoința născute din iubirea pe care le au sătenii din Bobota și din Derșida pentru Maica Domnului care, de 150 de ani, merg pe jos, 300 de kilometri dus-întors până la Nicula, cu patru zile înainte de Postul Sfintei Marii. Și continuă povestea: „Și-au dorit ca în apropierea lor să fie o mănăstire și să vedeți cum rânduiește Dumnezeu: după ce a început-o preotul satului, a continuat-o un stareț care a plecat în Germania și am venit eu aici care am stat la Nicula foarte mulți ani și părintele stareț de acolo ne-a dăruit o copie a Icoanei Maicii Domnului de la Nicula, și așa s-a făcut legătura, pentru că Domnul răspunde rugăciunilor noastre. Și au zis credincioșii: , și s-a împlinit rugăciunea lor”.

Ne sfătuiește: „Așa și rugăciunile frățiilor voastre să știți că se împlinesc; să vă rugați din tot sufletul și cu toată ardoarea. Când vă rugați, să iertați tot ce aveți împotriva cuiva. Deci numai așa este primită rugăciunea și așa este ascultată”. Continuă: „Se fac minuni și astăzi, dar cea mai mare minune este schimbarea noastră. Cea mai mare minune este când ne schimbăm pe noi, când ne vedem greșelile. Care este cea mai mare minune? Întoarcerea Fiului risipitor când își vine în sine! Cât îl iubește Tatăl, când îl așteaptă cu brațele deschise, îi taie vițelul, îi pune inel, face ospăț, așa face Dumnezeu pentru noi; aceasta este cea mai mare minune; că lăcrimează icoanele, că se petrec minuni, acestea se petrec tot timpul, numai că nu avem noi timp să le vedem; dar cea mai mare minune este schimbarea noastră, când se petrece minunea în sufletul nostru, când ne venim în sine, cum zice Evanghelia”.

Părintele era în halat de lucru și ne spune în ce constă viața monahului: program de rugăciune, muncă, ascultare și tăierea voii. Și o dovadă a celor spuse de domnia sa este ansamblul monahal, ca o grădină închinată Sfântului Ioan Botezătorul, hram dat de preotul ctitor, dar și de prezența numelui Ioan la mulți săteni. Nu întâmplător, pentru că și Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului a iubit-o și a cunoscut-o încă fiind în pântece pe Maica Domnului Său, Hristos.

În fața bisericii este clădirea stăreției cu chiliile, cu două etaje, zugrăvită vesel în galben, cu terase din lemn așezate în unghi, iar la intrare, în stânga, este altarul de vară, cu aco­perișul ascuțit,  din lemn.

Plecăm de aici, iar pe drumul de lângă mănăstire crește o livadă frumoasă unde părintele stareț plănuiește un așezământ social pentru vârstnici, cu căsuțe și cu o mică grădină în fața lor: pentru confortul celor care, părăsindu-și casele din neputința de a locui singuri, să regăsească aici un strop din ceea ce înseamnă acasă și mai cu seamă, grijă, iubire, ocrotire. Și s-o aibă pe Maica Sfântă aproape nu numai în sufletul lor, ci și rugătoare în biserica de lângă casă.

Schitul Portărița, Țara Oașului

Pornim mai departe, spre o altă mănăstire ocrotită de Maica Sfântă, de aceasta dată, Schitul „Portărița” din Prilog, comuna Orașul Nou. După un drum prin satele de câmpie, întâlnim Beltiug, Ardud, împodobite cu pomi în floare așezați pe covorul de iarbă, ajungem la Satu Mare, cea mai nordică așezare de pe Someș, ce-l străbate de la est la vest (în evul mediu două orașe, Satu Mare și Mintiul, unificate în 1721) și îi cântă prin susurul undelor povestea veche a istoriei sale care se pierde în negura vremurilor. Orașul a luat naștere în urmă cu mai mult de un mileniu în jurul Cetății de apărare a Voievodului Menumorut (Castrum Zotmar, sec. V-X) și, așezat la întretăierea vechilor drumuri comerciale s-a dezvoltat, a fost distrus și refăcut, pe rând, de tătari, feudalii maghiari, habsburgi, polonezi, iar astăzi și-a spălat chipul cu ploaia de dimineață și sub cerul care se înseninează treptat, strălucește în lumina blândă a primăverii. Ne îndreptăm de aici spre Negrești-Oaș, ascultând câteva date geografice despre Depresiunea Oașului de la profesorul Maier Aurel și istorice de la profesorul Titus Bara: trecând pe lângă Lacul de Călinești, aflăm că este un lac de regularizare (mai nou și loc de agrement pentru turiști) pentru a feri zona de inundațiile și mlăștinirea pe care le produce râul Tur, datorită pantei reduse. De asemenea, ca puncte de referință pentru Țara Oașului sunt loca­litățile Turț (țuica) și Certeze, renumită prin Sâmbra Oilor.

După un drum îngust, pe sub poala pădurii pictată în nuanțe de verde cât mai deschise, care se revărsa cu voioșie spre noi, se ivește în fața noastră schitul cu hramul „Maica Domnului Portărița”, unde, după modelul unei cetăți, înconjurate de șanțuri de apă, apare pătratul alb al zidurilor mănăstirești unde pătrunzi trecând podul închis cu porți din bare metalice negre.

Ocrotit și de pădurea care se apropie nestingherită de ochiul de apă, lăsând doar un tăpșan verde potopit de păpădii să le despartă, complexul are forma unui patrulater format din clădiri albe, scunde, ce poartă pe creștet acoperișuri de tablă cenușie. Dar sub cerul albastru totul capătă o măreție aparte: intrăm pe sub clopotnița mai înaltă ce ne-a văzut din vreme prin ochii celor două ferestre de sub acoperișul de tablă, purtând pe frunte icoana „Portărița”; mai jos, de departe, cele trei ferestre, par ca o gură știrbă, care nu se închide doar dacă suntem vrednici să pășim dincolo de poartă.

Hrisovul spune: „Cu vrerea Tatălui, cu puterea Fiului, cu harul Sfântului Duh, sfințitu-s-a locul așezământului monahal - Prilog, județul Satu Mare, la 12 octombrie 1992. La 2 iulie 1995, săvârșitu-s-a sfințirea bisericii de către Preasfințitul Epsicop Justinian al Maramu­reșului și Sătmarului, însoțit de Preasfințitul Arhiereu vicar Justin Sigheteanul, înconjurat de un număr impresionant de credincioși și clerici. S-a ridicat această sfântă mănăstire de cei 20 de milioane de români ortodocși care au cumpărat cărțile Editurii Pelerinul Român tipărite de arhidiaconul Gheorghe Băbuț cel ce ostenește zi și noapte pentru înălțarea Sfântului Așezământ pe terenul propriu donat de el”. Și istoricul continuă: Mănăstirea Portărița are cinci biserici cu cinci altare, cu cinci hramuri. Clădirile au  lungimea de 80 de metri, iar lățimea de 60 metri - 480 metri pătrați. Altarul 1 - Hramul „Sfânta Treime”, biserica mare, Altarul 2 - Hramul „Maica Domnului Portărița”, Altarul 3 - cu hramul „Schimbarea la față”, altarul de vară, Altarul 4 - cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, Altarul 5-  hramul „Cuvioasa Paraschiva”, pentru iarnă.

Laturile laterale cuprind biserica mare și paraclisele, iar la intrare, turnul clopotniță, la care se adaugă chiliile, trapeze, bucătăria și alte anexe gos­podărești (magazii și cămări). În curte, altarul de vară este înconjurat în cerc de iarbă presărată cu suratele ei galbene, păpădiile, iar în stânga, intrăm în biserica cu hramul „Portă­rița”. Înăuntru este o izbucnire de culoare, parcă la întrecere cu primăvara de afară. Cerul albastru ca lacrima a coborât pe iconostasul din zid cu o formă neobișnuită, despărțit deasupra ușilor împărătești (unde tronează Sfânta Mahramă) sub formă de V, purtând în mijloc crucea Mântuitorului deschizând în fața noastră icoana minunată a Maicii Domnului, „Cea mai înaltă decât cerurile”, stăpâna Muntelui Athos, înconjurată de Sfinții Arhangheli. Fondul luminos pe care tronează Maica Sfântă este încadrat de albastru, precum soarele care dom­nește pe cerul senin. Și albastru predomină dând vioiciune registrelor de icoane cu chipuri pictate între anii 1977-1998 de către Pop Ioan din Prilog, chipuri asemănătoare icoanelor pe sticlă. Ne închinăm la Icoana Maicii Domnului „Portă­rița” a cărei urmă de sânge de pe obraz amintește de prigoana la care au fost supuse icoanele în perioada iconoclastă. Icoana a aparținut unei văduve evlavioase din Niceea și a fost descoperită în casa ei de soldații romani care au împuns-o cu sulița; văduva a salvat icoana, dându-le prigonitorilor bani și, a doua zi, punând-o pe apă, aceasta a plutit până la Muntele Athos; s-a arătat ca un stâlp de foc pe mare călugărilor athoniți și a dorit să ajungă la Mănăstirea Iviron și să stea de pază deasupra porții mănăstirii, nu la loc de cinste unde o puneau călugării. Și aici, Maica Domnului păzește acest loc sfânt de la marginea pădurii de stejar; e liniște, e pace, e binecuvântare.

Mănăstirea Bixad, Satu Mare

Ne așteptau și alte locuri de închinare în această țară de la poale de munte. Străbatem sate cu case arătoase care parcă nu au nimic de face cu așezările noastre rurale, cea mai opulentă fiind localitatea Certeze.

Ajungem la Mănăstirea Bixad cu hramul „Sfinții  Apostoli Petru și Pavel” aflată în comuna cu același nume, așezată între trei văi, iar de pe platoul din fața mănăstirii, se deschide o panoramă minunată, având la picioarele noastre sate cu case risipite, îmbrăcate în veșmântul în nuanțe de verde și alb al primăverii, înconjurate de înălțimi unduind sub cer.

Pe clopotnița albă, cu turlă înaltă, pe pereții interiori, lați, este pictată icoana ctitorilor în care Mântuitorul, primește din mâna arhiereilor, a stareților, a  poporului creștin îmbrăcat în haine populare, biserica rectitorită. În centrul imaginii, în partea de jos, este o fetiță în port oșenesc ca o mărturie că tot ceea ce este autentic va dăinui.
Acest spațiu în care intrăm, unde frumosul viețuiește cu urâtul, vechiul cu noul, este, de fapt, lumea în care trăim: într-o grădină splendidă, cu covor de iarbă impecabil, flori lângă alei, arbuști ornamentali, în față, se înalță biserica cu turla și trupul dezgolite de tencuială pentru a vedea vechimea ei (doar pridvorul este tencuit), dar foarte bine întreținută; în stânga, altarul de vară, stăreția, chiliile formează un ansamblu de o eleganță neobișnuită; dar ceea ce a rămas ca o rană pe obrazul acestei mănăstiri renovate este clădirea preventoriului vechi care s-a deteriorat și mai mult de la ultima noastră venire în acest loc; poate că este aici pentru a ne aduce aminte că totul este trecător și dacă nu facem nimic să întreținem ceea ce ne înconjoară, ca și lumina și credința din sufletele noastre, așa arătăm și noi pe dinăuntru.

Ca un balsam pe sufletele noastre este interiorul bisericii acesteia vechi din piatră, din anul 1771, așa cum apare în hrisov. Se pare că viața monahală exista aici din vremea Maramureșului Voievodal, sfântul locaș fiind menționat încă din anul 1614.

Pisania amintește de rectitorirea mănăstirii dar și de istoricul ei: „Între anii 1980-1989, s-au executat reparații capitale. S-au ostenit la aceste lucrări, preoții Ioan Babici, Vasile Chiorean și Consiliile parohiale, sub directa purtare de grijă a credinciosului Finta Vasile, zis Vorotel. Sfințirea bisericii s-a făcut de către Preasfințitul Dr. Vasile Coman, episcopul Oradiei la sărbătoarea Buneivestiri, anul Domnului 1989. Între anii 1991-2016, s-au făcut reamenajarea Sfântului Altar, mobilierul și candelabrele. În urma acestor lucrări, s-a făcut sfințirea bisericii de către Preasfințitul dr. Justin Sigheteanul în anul Domnului 2016, de sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, 29 iunie. Atunci a primit și hramul . Toate aceste lucrări s-au făcut prin purtarea de grijă a starețului arhim. Dr. Emanuil Rus și de obștea monahală, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române fiind Preafericitul Părinte Teoctist. Pictura a fost executată de pictorii Dumitru Bănică și Gheorghe Bondoc în anii 1987-1988, iar iconostasul de Ady Iosif. Toate acestea s-au realizat cu jertfelnicia credin­cioșilor din Bixad și cele trei județe: Satu Mare, Maramureș și Sălaj”.

Istoria mănăstirii se pierde în negura vremurilor, unele documente de arhivă vorbesc că Pahomie de la Perii Maramu­reșului a plecat din Țara Oa­șului. Nu putea să plece decât de la  Bixad, 1392. Alte izvoare, documente și sematisme biseri­cești spun că, e din secolul XVI. Documentul din vremea lui Ștefan Tomșa, domnul Moldovei vorbește de Mănăstirea Bixad la 1614. Biserica actuală, 1771, e a treia, au fost altele două din lemn, prima arde la 1703, iar a doua este zidită la 1705, care e demolată și zidită biserica actuală.

Într-adevăr iconostasul, sculptat cu migală în lemn, icoanele de o gingășie aparte, sobrietatea culorilor, îndulcită de lumina de pe chipurile sfinților, ne înduioșează sufletele și așa cum spun cuvintele de la intrare, din pridvor,  în partea de jos, între icoanele Sfinților ocrotitori nu putem decât să rostim cuvintele Sfintei Liturghii: „Binecuvântat este Cel Ce vine întru numele Domnului!”.

Catedrala din Baia Mare

Pornim mai departe părăsind Țara de legendă a Oașului cu oameni harnici, mândri, păstrători ai tradițiilor în port, cuvânt, credință. Nu puteam să nu intrăm să ne închinăm în monumentala Catedrală Episcopală din Baia Mare pe care nu am ocolit-o niciodată în drumurile noastre în Maramureș. Orașul întinerit dintr-o dată, tresălta vioi sub soarele blând. Am coborât mai întâi la demisol, în paraclisul care ne-a impresionat întotdeauna prin mărime și cărămida rostuită de pe bol­țile sprijinite pe 12 stâlpi și ei, din aceeași cărămidă roșie, așezată în zig-zaguri răsucite. În lumina discretă a lampadarelor așezate ca niște lumânări la baza de sus a coloanelor, dar și a candelabrelor din fier forjat, ne-am închinat la icoanele așezate pe toată lungimea bisericii.

Cu sfială multă am mers spre Sfântul Altar pe gresia porțe­lanată de Spania, cu care este pavat acest spațiu imens. Altarul este, la rândul lui, foarte spațios, iar pe iconostasul din cărămidă, care formează corp comun cu pereții, respiră calm icoanele așezate aici, lucrate în mozaic de Murano cu multă finețe și rafinament într-un autentic stil bizantin. Din mijlocul bisericii, pe bolta naosului, Mântuitorul se roagă cu iubire pentru noi, binecuvântându-ne cu dreapta Sa Atotputernică. Este așezat parcă în corola unei flori gigantice, cu rânduri de petale albe, înscrisă între razele unui soare din cărămidă roșie, reprezentând căldura, focul care a unit lutul și apa prin  care, odinioară Sfântul Spiridon dezvăluie necredinciosului Arie dogma Sfintei Treimi, prin comparație cu cărămida al cărei lut i-a rămas în palmă (Focul s-a ridicat în sus, iar apa s-a scurs pe pământ). Și ce minune! Acest sfânt locaș poartă hramul „Sfintei Treimi”.

Istoria catedralei se împle­tește cu istoria de după 1990, anul în care este așezată piatra de temelie de către vrednicul de pomenire Arhiepiscop Justinian Chira. Catedrala avea să se ridice la întretăierea a două mari Bulevarde, al Unirii și al Republicii. Până în 1999, lucrările au fost conduse de preotul paroh Vasile Trif. Din 1999, construcția este încredințată Preasfințitului Iustin, repornind lucrul cu o echipă de specialiști care au contribuit la ridicarea bisericii noi de la Rohia, amintind dintre ei pe arhitectul Cordoș Dorel și pe inginerul constructor Grigore Buda. Astfel, monumentala catedrală, a doua ca mărime din România, avea să aibă 96 de metri înăl­țime până la cruce, 50 metri lățime și 85 metru lungime, putând să adăpostească 5000 de credincioși.

Am urcat pe o scară în spirală care parcă nu se mai termina, ca spre Meteore, spre biserica mare și iarăși am simțit ce minunate lucruri poate face omul care-L iubește și-L ascultă pe Dumnezeu. S-a început pictura în mozaic. De pe cupola naosului, aflată parcă pe cer, Hristos este înconjurat acum de îngeri care cântă imnuri de slavă, iar lumina ferestrelor așezate în cerc dă năvală să vadă și ea minunile de aici. În altar, schelele sunt ridicate pe jumătate pentru a fi începută pictura și aici.

Mănăstirea Habra, Maramureș

Ultimul popas este la Mănăstirea Habra, așezată la marginea Țării Chioarului, pe Colina Habrul, între satele Groși și Ocoliș din Maramureș într-un loc de poveste, având o istorie lungă, de 400 de ani, cu parfum de legendă. Este amintită într-o scrisoare a episcopului Serghie a Maramureșului, pentru prima dată la 3 decembrie 1604. În 1614, această mănăstire nu mai exista și se încearcă printr-o scrisoare  trimisă autorităților austriece să se redeschidă acest locaș. A doua ca însemnătate după Mănăstirea Peri, înzestrată de voievozii Balc și Drag, nepoții lui Dragoș Vodă, a fost devastată de nobilimea locală ca urmare a sprijinului acordat de clerul ortodox din Transilvania domnitorului Mihai Viteazul la înfăptuirea unirii din 1600. Și legenda spune că Dumnezeu a ascuns mănăstirea sub pământ, iar în noapte de Înviere de acolo, clopotele bat. După sute de ani în care mănăstirea a dăinuit doar în inimile cre­dincioșilor, din 1990 s-au reluat pelerinajele de Paști la Habra, iar din 16 februarie 1999, s-a aprobat reînființarea mănăstirii cu hramul „Învierea Domnului” de către Episcopia Maramu­reșului și Sătmarului. Așezată pe coama dealului, de unde se deschide o priveliște în care verdele și albul de pe umerii pomilor încântă privirile, mănăstirea stăpânește acest spațiu aproape de cer. Dincolo de clopotnița albă care ne privește cu ochi mari și curioși de sub căciula maronie, ridicând din umerii celor două clădiri laterale,  biserica diafană, înălțată în mijloc, cu turla înaltă și zveltă de pe naos, cu ferestre puține și cu ocnițe în partea de sus, ne așteaptă pentru  a ne arăta cu câtă iubire este îngrijită. Lăsăm altarul de vară din dreapta, rotund și urcăm treptele înalte ale sfântului locaș.
Pe fondul albastru-marin întunecat, strălucește pe bolta Sfântului Altar, pe tronul ei de Împărăteasă a acestei lumi, Maica Sfântă cu pruncul în brațe. Urcăm apoi încetișor în clădirea albă, cu etaj ce adăpostește chiliile și aici, într-o ordine desăvârșită, ne întâmpină Paraclisul, locul unde cele patru maici se roagă cu iubire pentru lume. Într-un loc atât de micuț, sfinții se adună toți în jurul nostru și ne primesc cu atâta bucurie, începând de la cei de pe iconostasul brodat în lemn ca o bijuterie, cu ușile laterale ușor înclinate, pentru a deschide ușile împărătești spre cerul de taină al Sfântului Altar. Și, în partea stângă a altarului ne privește de sub cununa înaltă de împărăteasă Maica Domnului din „Icoana Caută la Smerenie”, ocrotită de îngeri și pe genunchi, purtând,  în picioare, pe Fiul său înveșmântat în alb, Ce ține în brațe prin globul albastru tivit cu aur, întreaga omenire. În acest pelerinaj, Maica Sfântă ne-a însoțit mereu, rugându-ne ei și regăsindu-i chipul sfânt nu numai în mănăstiri și în biserici, ci și în sufletele noastre.