Pelerini clujeni în Țara Făgărașului

Un grup de credincioși de la Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, unde este paroh Nicolae Buda, a pornit spre mănăstirile din Țara Făgărașului, ținut de o mare frumusețe și bogăție istorică și culturală de la poale de munte, scăldat de apele Oltului.

Pelerinajul în Ţara Făgăraşului a fost dedicat, la fel ca celelalte pelerinaje organizate în acest an de Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, Centenarului Marii Uniri, de data aceasta având menirea de a păstra veșnică recu­noștință eroilor și sfinților martiri ai neamului nostru, unul dintre aceștia fiind vrednicul și evlaviosul voievod Constantin Brâncoveanu, cu întreaga sa familie.

Am pornit la drum însoțiți de părintele Ciprian Taloș, într-o dimineață noroasă și destul de rece. Oricum, pentru pelerini, timpul curge la fel, indiferent de prognoze, pentru că ei știu că sub cerul senin sau înnorat, sub soare sau ploi, Dumnezeu îi poartă în brațele Sale pe căile ce duc spre locuri binecuvântate prin rugăciune neîncetată și nevoințe duhovnicești.

Sub norii amenințători, mustind de apa care parcă abia aștepta să se prăvălească peste lume, printre colinele molcome transilvane, ne-am îndreptat spre Sibiu. Din prețioasele informații primite de la profesorul Aurel Maier aflăm că în această zonă de la poale de Făgăraș este iarăși o aglomerație de „țări” cu o istorie bogată și veche, extinse pe 400-500 kilometri: Țara Bârsei, Țara Făgărașului, Ducatul Amnașu­lui, Țara Hațe­gului, Țara Pădurenilor.

Sibiul, cetate medievală

În această dimineață în care înălțimile erau pierdute în cețurile toamnei, Sibiul ne aștepta somnoros, abia trezit la viață într-o zi de sâmbătă în care străzile erau parcă dăruite turiștilor și pelerinilor spre a se bucura ei de frumu­sețea acestui oraș transilvan.

Așezat pe apele Cibinului, în depresiunea cu același nume de la poalele Munților Făgăraș, Cîndrel și Lotru care-l străjuiesc în sud-vest închizându-l ca o cetate, orașul este delimitat la nord și la est de Podișul Târnavelor, o treaptă mai joasă a Podișului Transilvaniei.  

Istoria sa veche, este mărturisită de documentele vremurilor: sub actuala vatră a oraşului au fost descoperite vestigiile aşezării daco-romane numită Cedonia, aici fiind ultimele cetăți ale sistemului de apărare de la Sarmisegetusa. Cei care au înființat orașul au fost coloniștii sași din zona Rhin-Mosela după mijlocul secolului al XII-lea, prima mențiune a cetății fiind făcută în 20 decembrie 1191, sub numele de Cibinium. Sub denumirea de Harmannstadt este atestat documentar în anul 1366; nu putem să nu amintim de perioada medievală, renumită prin pre­zența breslelor, care și-au pus amprenta pe dezvoltarea continuă a așezării; viața sa a fost împletită cu cea a țării și, după vremuri zbuciumate, îl regăsim astăzi prosper, cochet, îmbrăcat în haina ruginie a toamnei care-i sporește fru­mu­sețea și aerul medieval; pe stră­duțe înguste, flancate de clădiri vechi, pe sub bolți, ajungem în Piața Mare care există din 1366, astăzi, un spațiu larg, pavat cu piatră cubică, înconjurat de clădiri impunătoare, cu acope­rișuri ro­șietice  privind spre noi prin lucarnele lenticulare, nume­roșii „ochi ai orașului”, sub care nu poți păși decât cu multă grijă spre a nu micșora cu nimic farmecul acestui loc.

Am aflat că există și o Piață Mică, datând și ea din secolele XIV-XVI, vechiul centru comercial al urbei, cu loggii la parter, cu Turnul Sfatului cu o vechime de 700 de ani, până aproape de care se întindea Podul Minciunilor, o emblemă a orașului, primul pod de fier forjat din România ce face legătura între orașul de sus și cel de jos, despre care se spun o mul­țime de legende.

Catedrala Mitropolitană

Ne îndreptăm spre Catedrala Mitropolitană, ale cărei două turle înalte și semețe se văd de departe străjuind Strada Mitropoliei. Intrăm, mai întâi, în impunătoarea clădire a Facultății de Teologie „Sfântul Ierarh Andrei Șaguna”, ridicată în stil neobrâncovenesc în anul 1914.

Urcăm spre Paraclisul „Sfântul Nichita Romanul” sub privirile distinse ale mitropoliților ce s-au succedat la Mitropolia Ardealului, începând cu Sfântul Ierarh Andrei Șaguna (1846-1873).
Această capelă este ca o mică bijuterie, cu registre mari de icoane, pe un fundal ocru cald, înconjurate cu brâuri florale de o delicatețe rară și cu imaginea păunului care simbolizează nemurirea. A fost construită în anul 1935, odată cu aripa din spate a clădirii, și sfințită la 27 octombrie 1935, de către Mitropolitul Nicolae Bălan. Altarul este din secolul al XVIII-lea, declarat monument istoric, adus de la biserica grecească din Belgrad. O piesă de o finețe aparte este iconostasul vechi, din lemn de tei, poleit cu foiță de aur ars, lucrat de meșteri greci din sudul Dunării în secolele XV-XVI; pictura a fost executată în stil bizantin de către maestrul A. Damian din București.

Apoi, urcăm treptele monumentalei Catedrale Mitropolitane.

Ideea ridicării catedralei ortodoxe a aparținut marelui Mitropolit Andrei Șaguna în anul 1857. Lucrările au început abia în 1902; catedrala, în forma ei de astăzi, ctitoria Mitropolitului Ioan Me­ția­nu a fost construită după proiectul arhitecților Virgil Nagy și Iosif Kamner din Budapesta între 1902-1906, fiind considerată o copie la scară redusă a Catedralei „Sfânta Sofia” din Constantinopol.

Iconostasul și stranele au fost confecționate la București la firma lui Constantin Babic din lemn de tei aurit. Interiorul a fost decorat cu pictură murală (cupola și pictura de pe pandantivi) semnată în parte de Octavian Smighelschi (care a pictat și iconostasul), ajutat de Arthur Coulin. Alte picturi sunt realizate, după 1957, de Jan Kober și Anastase Demian.

Pășim înăuntru și totul emană eleganță, rafinament; ne pierdem parcă în spațiul larg al naosului despărțit lateral prin coloane delicate de marmură de cele două rânduri de abside  și privim în sus, spre Pantocratorul înconjurat de îngeri, dar acolo parcă cerurile se deschid și se sprijină pe alte coloane delicate care susțin balcoanele generoase ca de altfel și cafasul. Fondul albastru-indigo, ocrul și auriul care despart registrele picturale, brâurile delicate, tonurile calde de culoare ce dau viață chipurilor de sfinți, heruvimilor și serafimilor ce stau de strajă deasupra absidelor ne îndeamnă la reculegere și rugăciune. Ne închinăm cu evlavie la racla cu moaștele Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, așezată în pronaos în dreapta.

Avrigul, vechi centru meșteșugăresc

Sub picăturile de ploaie care cădeau tăcute peste lume, ne-am îndreptat spre Avrig, orășel așezat în extremitatea vestică a Țării Făgărașului, la poalele Munților Făgăraș, sub Muntele Siriu, pe valea Oltului, despre care spunem, ca despre multe alte localități ale României „fost important centru meșteșu­găresc”, renumit mai ales pentru fabrica de sticlă. Nu putem să nu amintim că Avrigul este localitatea natală a întemeietorului învățământului superior în limba română, Gheorghe Lazăr (1779-1823), născut într-o familie de țărani înstăriți, liberi, unde se află și Casa memorială.

Un loc aparte, care atrage pe cei care poposesc în acest oraș, este Palatul Brukenthal, situat pe o terasă de 12 metri, deasupra Văii Oltului, în punctul cel mai înalt al orașului. Frumusețea acestor locuri, poate, l-a convins în 1762 pe generalul Bucow, cel care răsese de pe fața pământului biserici și mănăstiri, guvernatorul Transilvaniei, să-și înalțe la Avrig un castel asemenea celui de la Schönbrunn; acesta este preluat după moartea sa, în 1768 de baronul Samuel von Brukenthal și transformat într-o minunată re­ședință de vară. Construit în stil baroc târziu, conacul a avut amenajat un parc în terase cu grădini după modelul celor vieneze, dar și pivnițe, sigur cu funcție de închisoare pentru țăranii rebeli din zonă. Ansamblul cuprinde o clădire principală cu un portal în stil baroc, cu trei aripi de care sunt lipite două clădiri anexă fără etaj, în formă de U, orientate cu deschiderea spre parc.

Palatul are un parc întins până în lunca Oltului, amenajat în terase, cu multe cursuri de apă, odinioară, cu cascade, cu bazine, cu alei cu specii rare de arbori şi arbuşti. Fântâna arteziană din bazinul central a fost construită după planurile celebrului arhitect vienez Blaumann.

Citim despre acest frumos loc: „Parcul este probabil singura grădină-monument din Transilvania și s-a păstrat în mare parte în structura sa inițială. Baronul l-a gândit ca un complex de grădini în stilul barocului târziu, care pe măsura trecerii timpului, a fost îmbogățit și cu alte elemente de horticultură. Structurat în grădina franceză, grădina englezească și olandeză, dar având și numeroase terenuri pentru cultivarea fructelor și legumelor, parcul cuprindea specii de plante și arbori exotici din toată lumea, în mare parte pierdute până în zilele noastre. În oranjerie se cultivau ananas, lămâi, portocale de Sevilla, pepeni și caiși, dar și sparanghel. Parcul era străbătut de un pârâu ce fusese amenajat și alimenta jocuri de ape și fântâni arteziene, sistem care în timp s-a degradat, și astăzi nu mai este funcțional”.

Palatul se află într-o stare deplorabilă; clădirile ale căror fațade odinioară erau impozante, cu o arhitectură ce făcea trecerea de la barocul târziu la clasicism, ne privesc triste, prin ochii oblici din țiglă veche, cu haina tencuielii ruptă până la cărămida măcinată și ea de vreme, așteptând o grabnică renovare; ne mângâiem cu colecția de veșminte de epocă pentru domnițe și cavaleri, aflată în clădirea din stânga; în dreapta, intrăm înăuntru și admirăm colecția de obiecte țărănești adăpostită în sălile zugrăvite în alb, primitoare și frumoase.

Am pornit, apoi, în grădina palatului ce coboară în trepte, dezvăluindu-ne din capul scărilor un loc superb, unde arborii ornamentali, pâraiele de apă ce brăzdează covorul imens de iarbă stăpânesc acest paradis unde omul reușește cu greu să domolească sălbăticia naturii, și poate că în aceasta constă aerul viu și plin de viață al acestui colț de lume. Singurul loc amenajat și renovat este oranjeria, unde totul forfotește de viață, iar florile animează acest spațiu.

Ţinutul de basm al Țării Făgă­rașului care, deși scăldat de lacrimile ploii, ne dezvăluie frumu­seți ascunse, sate frumoase, cetăți și mănăstiri străvechi. Oltul o brăzdează adânc de la est la vest, iar afluenții lui îi aduc veștile tuturor anotimpurilor coborând vitejește din satele de sub tâmpla Făgă­rașului și Perșanilor ce o ocrotesc în sud, ape care au trăit istoria zbuciumată a acestui plai de sub munte.

Mănăstirea Sâmbăta de Sus

Ne îndreptăm spre un alt loc plin de istorie și credință, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde ne întoarcem întotdeauna cu atâta drag, având în minte adânc săpate cuvintele: „Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă”, care ne întâmpină la intrarea în spațiul monahal și în suflet purtând nestins chipul serafic al părintelui Teofil, dătător de nădejde și bucurie.

Ploaia ne-a însoțit și aici, dar nimeni nu o băga în seamă: am pășit pe poarta impresionantă, o bijuterie în lemn purtând soarele și frânghia la loc de cinste; trandafirii încă înfloriți colorau cele două alei pavate cu asfalt și piatră, șezând eleganți pe covorul de iarbă, din care izbucneau, la distanțe egale, flăcările verzi de tuia, înfruntând cernerea de apă din ceruri.

Am trecut pe sub clopotnița care rivalizează prin frumusețe cu poarta de la intrare, albă, cu acoperișul roșu, ce ne pregătește parcă, prin coloanele răsucite ale balconului cochet de deasupra intrării, de întâlnirea cu arhitectura brâncovenească a ansamblului monahal. Citim Pisania care sintetizează istoria mănăstirii: „Sfânta Mănăstire aceasta Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, Țara Făgărașului, cu hramul «Adormirea Maicii Domnului», a fost zidită de Io Constantin Brâncoveanu, Voevodul Țării Românești de peste munți, în anul 1696. A fost dărâmată din temelie cu tunurile de către habsburgii catolici în anul 1785 pentru că monahii ortodocși de aici n-au vrut să treacă la Uniație. Biserica a fost restaurată în anul 1928 de către mitropolitul Nicolae Bălan, devenind cel de-al doilea ctitor. Incinta, în stil brâncovenesc, așa cum se vede azi, cu chilii și paraclis, închinat «Sfinților Martiri Brâncoveni», canonizați în 1992, a fost zidită din temelie cu ajutorul lui Dumnezeu din inițiativa sub îndrumarea permanentă a Înalt Prea­sfinției Sale Mitropolitului Antonie Plămădeală al Ardealului, Crișanei și Mara­mureșului, al treilea ctitor, între anii 1985-1988, stareț fiind Arhimandritul Veniamin Tohăneanu care cu râvnă a ostenit pentru ridicarea noii zidiri împreună cu toată obștea mănăstirii. Sfințirea s-a făcut la 15 august 1988 de către Patriarhul ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, noua Romă, de către PF Patriarh Teoctist al României. Concepția arhitecturală a incintei și a paraclisului aparține Mitropolitului ctitor, arhitectului Nicolae Diaconu și altor colaboratori ale căror nume, ca și al ostenitorilor și donatorilor, vor fi scrise în ceruri. Amin”.

Am intrat pe sub clopotniță și ni s-a descoperit un ansamblu monahal ca o bijuterie bizantină: incinta mănăstirii, are formă de patrulater şi este compusă din două corpuri masive de clădiri, dispuse pe latura de nord şi de sud, cu două nivele. Trei foişoare sculptate în piatră împodobesc incinta, atât în interior, cât şi în exterior. Corpul de clădiri aşezat pe latura de sud cuprinde între altele, la parter, o trapeză încăpătoare, bucătărie şi chilii, la etaj casa brâncovenească, o bibliotecă, un arhondaric, iar la mansardă muzeul, unde sunt expuse cărţi vechi, manuscrise, scrisori, icoane vechi pe sticlă şi pe lemn şi obiecte de patrimoniu colecţionate de Mitropolitul Antonie Plămădeală.

Am urcat, mai întâi, scările în paraclisul aflat la intrare în stânga și parcă ni s-a deschis în față cerul Țării Făgărașului, înveș­mântat în nuanțe de albastru elegante, purtând stelele pe care le regăsim în pictura pe sticlă din această zonă. De sus, de pe bolta albăstruie a naosului ne întâmpină Mântuitorul, înconjurat de îngeri și de cei 12 apostoli și de cuvintele cu  care-L chemăm de fiecare dată la Sfânta Liturghie împreună cu ierarhul: „Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta și o desă­vârșește pe ea în vecii vecilor!”.
După cum spune pisania așezată sub tabloul votiv al Sfin­ților Brâncoveni cărora le este închinat paraclisul, aflăm că „s-a ridicat această biserică zidită din temelii între anii 1985-1993, pictura fiind executată în tehnica frescă între anii 1996-1999 de către pictorul V. Mircea Chelsoi din Ploiești”. Iconostasul frumos, sculptat din lemn de stejar ce împo­dobește Sfântul Altar și mobilierul de lemn au fost executate de Daniel Sabău de la firma ABROM din Alba Iulia.

Însă izvorul, care adună în jurul său credincioșii, care a suferit și el același martiriu ca și credinciosul domnitor ctitor, este biserica veche, albă, renăscută din iubirea Mitropolitului Nicolae Bălan, ca un semn că jertfa voievodului iubitor de neam și credință a dat roade în sufletele ierarhilor acestui neam, păstrând ca și el unitatea și buna rânduială a acestui popor. Astăzi e ca o făclie ce arde neîncetat la poale de munte, purtând spre cer rugăciune în mireasmă de tămâie și dangăt de clopot, după ce a trecut prin perioade triste, ca și acest neam. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Mitropolitul Andrei Șaguna, după ce o vizitează, o descrie astfel: „Biserica are patru încăperi: 1. Pridvorul. 2. Tinda. 3. Naosul este împrejmuită de un brâu ornamental şi acoperită de o boltă ce se continuă cu turnul. Această boltă este un zid tare, prin care ploaia nu poate pătrunde în interior. Biserica este zugrăvită de jos până sus în vârful turnului, unde sunt opt ferestre. Icoanele sfinţilor sunt zugrăvite frumos, cununile lor sunt poleite cu aur curat, care luminează biserica. Unele par a fi zugrăvite chiar acum. 4. Altarul, deşi zugrăvit frumos, are bolta surpată. Pe bolta bisericii, împrejurul turnului, au crescut trei brăzişori şi mai mulţi mesteceni”.  

Și astăzi, prin multă purtare de grijă, din ruină, a renăscut vechea ctitorie a marelui voievod, păstrând stilul arhitectural și pictura veche intactă. La exterior, ușile și ferestrele încadrate cu decorațiuni în piatră, ca și stâlpii sculptați și panourile de piatră traforată ale pridvorului, dau o neasemuită frumusețe acestui locaș. Sub acoperișul de șindrilă, în zona superioară, sub ocnițe, biserica este încinsă cu brâuri de cărămidă roșie așezată în zimți, sporindu-i autenticitatea stilului epocii căreia îi aparține. Turla octogonală de deasupra naosului stă de pază ca un străjer de nădejde al acestui loc binecuvântat de Dumnezeu. În biserica micuță, întunecoasă, luminează ca niște făclii aureolele sfinților, iar iconostasul de zid este împodobit, deasupra icoanelor împărătești, cu serafimi, dincolo de care admirăm doar registrul apostolilor avându-L în centru pe Mântuitorul cu Sfânta Sa Maică.

Aici am simțit că oricât ar încerca cineva să pună Lumina sub obroc, Aceasta va irumpe cu și mai multă putere și strălucire, așa cum putem spune despre acest locaș cu rădăcini adânci în istoria neamului, unind trecutul cu prezentul, păstrând respectul adânc pentru înaintașii noștri care pot fi modele de sfințenie, jertfă și dăruire.

Câțiva credincioși din grup au ajuns și la izvorul părintelui Arsenie, care a fost stareț al acestui așezământ între 1940-1944, mergând pe drumul șerpuind pe sub poala pădurii prin ploaia măruntă, cam 30 de minute, loc marcat cu un acoperiș de lemn; a fost un drum al liniștii și al liniștiri, pe care veneau și se duceau cei care voiau să meargă pe urmele mult iubitului părinte de la Prislop.

Mănăstirea Bucium, „Pacea lumii”

Drumul nostru a continuat spre Mănăstirea Bucium, însoțiți de crestele munților, acoperite de ceața ploii care ne-a însoțit mereu ca un prieten, pentru că părea că nu sperie pe nimeni: toate rămâneau la locul lor: pădurile roșiatice, ierburile, turmele de oi care apăreau de o parte și de alta a șoselei.

Pe un drum pietruit, șerpuind la margine de codri, s-a ivit Mănăstirea Bucium din apropierea satului cu același nume din județul Brașov și înțelegem de ce pe indicator scrie și „Pacea Lumii”.
La poale de munte și de pădure, drumul se oprește la o poartă de lemn fără gard, ca o deschidere spre cer, unde a prins contur un tânăr ansamblu monahal. Poteca ne conduce în stânga, spre biserica frumoasă, toată albă, cu aco­perișul de tablă, argintat de ploaie, cu turla de pe Sfântul Altar și altele două mai mici lateral, pe pronaos, cu ocnițe pictate sub streașină, cu pridvorul pictat, sprijinit pe patru stâlpi. Hramul îl deslușim din icoana în mozaic a Schimbării la Față reprezentată deasupra pridvorului. În curtea largă, miroase a fum de lemne de la chiliile din dreapta bisericii, la fel de albe; lângă sfântul locaș, un altar de vară lucrat cu pricepere, înconjurat de gard viu de buxus tuns elegant și, în jur, o mică grădină cu covor de iarbă, flori și arbori ornamentali, totul într-o bună rânduială. Pacea din jur este sporită la intrarea în biserică, unde, ca și la Sâmbăta de Sus, cerul înstelat a coborât și în interior, fiind loc bun de adunare pentru sfinții care, cu ochi înțe­legători, privesc spre această lume, dar au în priviri ceva aparte, o părticică din raiul în care au ajuns și ne îndeamnă cu sfială să-i urmăm.

Iconostasul din lemn lăcuit are ușile diaconești dispuse oblic, pentru a face loc astfel tuturor registrelor de icoane. Istoria mănăstirii ne-a fost spusă în câteva cuvinte de părintele care ne-a întâmpinat: a fost aici vatră veche monahală până în 1761, când biserica a fost rasă din temelii de tunurile generalului Bucow, rămânând doar temelia arsă.

În 1928, a fost un proiect al Reginei Maria de a ridica aici „Mănăstirea Reîntregirii Neamului”, dar din motive neștiute, visul rămâne neîmplinit; în 1953, un basarabean refugiat în părțile Făgărașului, Moș Ilie, cum îi spune părintele, cu viață aspră, ar fi primit poruncă de la Dumnezeu să întemeieze aici mănăstire; dar, după ani grei, visul s-a împlinit în 1990 când, Moș Ilie Burla, familia Șandru, considerată ca principalul donator, și părintele Andrei Bobocea încep construcția mănăstirii cu binecuvântarea Mitropolitului Antonie Plămădeală și se sfințește la 6 august 1995.

Cu multă jertfă s-a ridicat mănăstirea. Părintele ne spune un adevăr care se poate aplica la multe locașuri sfinte: „Mănăstirea s-a făcut cu traista”, adică din obolul credincioșilor. Și ne-a mai spus părintele cuvinte de folos îndemnându-ne să mergem la biserică să respectăm sărbătorile și duminica, Ziua Domnului, pentru că o vorbă veche zice: „Ține zilele, ca și zilele să te țină pe tine”, pentru ca Domnul să binecuvinteze toate cele ale noastre. Și așa cum spun cuvintele de la intrarea în pridvor: „Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, numai așa ne găsim pacea simbolizată de cei patru porumbei de pe vitraliile porticului.

Aceste ziduri vorbesc despre tenacitate, despre perseverență, despre credință tare și iubire, pentru că viețile unor oameni au fost dedicate lui Hristos și, oricât de mari au fost opreliștile, indiferent de regimuri politice, lipsuri materiale, ei au adus „Pacea lumii” în această poiană de la poale de pădure și de munte, pentru ca toți care trec pe aici să-și vindece rănile sufletești și trupești și să-și găsească liniștea.

Ploaia mocănească biciuia încet lumea. Noi ne-am întors însoțiți aproape până acasă de stropii ei reci, tomnatici, dar vom păstra în suflete ca un dar de preț această zi de septembrie, în care am descoperit frumusețea de basm a Țării Făgărașului, unde, de sute de ani, s-au nevoit voievozi, mitropoliți, preoți, călugări sau mireni să dăruiască moșilor și strămoșilor lor „cetăți” de apărare a credinței străbune, păstrând astfel unitatea de neam, de limbă întru numele Sfintei Treimi, al Maicii Domnului și al tuturor sfinților.