Pelerini clujeni la mănăstiri din Moldova și Ucraina

Sub semnul „Anului Omagial al unității de credință și de neam” și al „Anului comemorativ al Făuritorilor Marii Uniri din 1918”, în Patriarhia Română, în cinstea celor 100 de ani de la Marea Unire, Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, unde este paroh Nicolae Buda, a organizat un pelerinaj în Modova și Ucraina. Un grup de 50 de credincioși de la Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, alături de părintele Ciprian Taloș și prin purtarea de grijă a Georgetei Plăcintar, s-au unit în dorul de rugăciune și au pornit din nou la drum spre mănăstirile moldave și ucrainene.

După ce au vizitat și s-au rugat la mănăstirile sucevene Moldovița și Bogdana, pelerinii clujeni au trecut granița în Ucraina, unde au vizitat Mănăstirea Boian, din regiunea Cernăuţi.

Ne îndreptăm spre orașul Cernăuți, ce poartă pașii făuritorilor Marii Uniri de la 1918. Atestat documentar în 1408, pe timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), trece, pe rând, începând din 1775, sub ocupație habsburgică, apoi, prin Unirea din 1918, revine la patria mamă, și apoi, intră în jocul de șah al marilor puteri, despărțindu-se din nou, a devenit azi parte a Ucrainei independente. Doar Prutul aduce vești, și sufletele se unesc mereu în rugăciune pentru că acolo suntem liberi, atâta vreme cât Hristos sălășluiește întru noi.

Ne îndreptăm spre renumitul sediu al Universității din Cer­năuți; în orașul vechi care se întinde pe câteva coline, străzile îmbrăcate în piatră cubică, înguste, urcă și coboară și ne simțim acasă, pentru că acesta mai păstrează și astăzi ținuta mândră, aristocratică și elegantă de fostă capitală de provincie habsburgică, de oraș central al fostului ducat al Bucovinei; numit și „Mica Vienă”, are acum un aer ușor îmbătrânit, dar care nu-i știrbește din fru­musețe pentru că fațadele ornate cu statui, cu stâlpi decorați, ne încântă și, făcând abstracție de reclame, ni se pare că ne plimbăm uimiți printr-un muzeu al unei splendori apuse.

Obiectivul nostru este Universitatea din Cernăuți, fosta reședință mitropolitană. Tot ansamblul arhitectural, alcătuit din cărămidă roșie, văzut dinafară este impresionant. Dincolo de intrarea maiestuoasă principală, ca o poartă de cetate din zid, cu patru stâlpi masivi uniți prin bolțile tencuite în alb ale porților cu turnuri și creneluri deasupra, ni se dezvăluie întreg careul de construcții, cuprinzând în interior parcul și fântânile areziene. De la intrare, ne preia ghidul, un tânăr absolvent al Facultății de limba română și limbi clasice de aici. Ne poartă prin istoria bogată a acestui complex de construcții cu forma unui careu imens, în formă de U, cu deschiderea spre sud, așezat pe locul cel mai înalt al orașului, Dealul Dominic (264 metri) care străjuiește partea nord-vestică a orașului.

Primim date interesante despre cele trei corpuri de clădiri: în partea stângă, de unde pornim, se află clădirea în care a func­ționat Facultatea de Teologie până în anul 1944, cu săli de cursuri, cămine, Biserica seminarială „Sfinții Trei Ierarhi”.

Universitatea, ni se spune, are o vechime de 143 de ani: a fost înființată în anul 1875, prin decret împărătesc de către Franz Josef I, ca universitate cu predare în limba germană, cu trei facultăți: Matematică, Drept și Teologie Ortodoxă; corpul din dreapta intrării, numit în trecut Mănăstirea sau Presbiterium, începută în 1871, este o construcție clasică, spa­țioasă, elegantă, cu etaj și un turn înalt cu ceas: aici erau chiliile călugărilor; în anii 1940, 1941-1944 a funcționat o școală de cantori bisericești; ni se amintește, de asemenea, de un mic muzeu de artă sacră unde sunt expuse lucrările pictorului român bucovinean Epaminonda Bucewscki, de prima tipografie românească înființată în 1882; aici s-a scris prima gramatică a limbii române de către profesorul Sextil Puș­cariu; la subsol, era un atelier de lumânări, astăzi Facultatea de Geografie. De numele acestei universități și al orașului Cernă­uți se leagă personalități ca Dumitru Stăniloae care a studiat la Facultatea de Teologie, Gala Galaction, Ciprian Porumbescu (ultimii doi ani); Mihai Eminescu a învățat la Școala Elementară și la Liceul German de aici.

În partea centrală a complexului se află clădirea impresionantă a fostei reședințe mitropolitane, întreg proiectul fiindu-i încredințat tânărului arhitect ceh Josef Glavka (sau Josef Hlavka în cărțile mai vechi) care a supravegheat până în 1872 lucrările, începute în 1864, după care au fost preluate de ajutorul său, Reinecke și apoi de arhitectul din Cracovia, Felix Ksiezarski. Este construită în stil mauro-bizantin, rafinat, alambicat, mozaicat, cu ziduri de cărămidă roșie, brută, cu acoperișuri de țiglă sticloasă, multicoloră, finisată artistic și așezată ca un imens covor, în modele geometrice și simetrice, asemenea domului Sfântului Ștefan din Viena sau unor monumente din Praga. Frumusețea ansamblului este accentuată de turnuri, de pinioanele în trepte decorate cu merloane înalte, de abundenţa şi varietatea motivelor decorative. Pentru detaliile ornamentale ale faţadelor, arhitectul a utilizat ceramică şi cărămidă roşie, fiind remarcabilă expresivitatea compoziţiei. Motivele geometrice sunt realizate prin inserarea unor cărămizi decorative în structură.

Brâul şi cornişa, în două şiruri de dinţi de fierăstrău realizaţi din cărămidă special profilată, ritmează faţadele. Acoperişurile, în două ape, preiau modelele folclorice bucovinene care apar în broderiile costumelor şi pe ouăle încondeiate. Învelitorile sunt din ceramică din majolică de culoare albă, verde, albastră şi cărămizie.

Decorarea interioarelor a fost încredinţată profesorului de arte plastice, cunoscutul pictor, Karl Jobst din Viena. Sub îndrumarea acestuia, au lucrat pictorii Epaminonda Bucevschi, Carol Swoboda, Eugen Maximovici, sculptorul Pâşlea şi Archip Roşca.

Ne îndreptăm spre clădirea aceasta și, în holul mare, format din coloane și bolți rotunde din aceeași cărămidă din exterior, primim alte informații interesante, urmând să vizităm încăperile de sus, în acest loc fiind cel mai mare număr de încăperi cu funcțio­nalități diverse, încăperi pentru locuit, servicii administrative, săli de primire, camere de lucru sau aule pentru ocazii extraordinare, festive.

Urcăm treptele de marmură, sprijinite de coloane de alabastru. Totul este de impunător și splendid, o înșiruire de arcade și bolți purtând decorațiuni geometrice de o remarcabilă finețe. Holul pavat și el cu marmură mozaicată are cupole pictate în albastru, galben, auriu, violet, verde și ocru, susținute de câte patru coloane. Intrăm din nou pe „poarta largă a istoriei” scrisă în această Sală Sinodală sau Sala de Marmură, pe două niveluri, numită și Sala Unirii pentru că aici, în anul 1918, s-a votat Unirea Bucovinei cu patria mamă, România.

Este o sală deosebit de mare, de o frumusețe aparte; ne îndreptăm privirile spre tavanul din lemn de stejar decorat ca într-o poveste bucovineană, luminat de două candelabre uriașe. Astăzi, pavimentul mozaicat din marmură, picturile parietale, plafonul original şi candelabrele autentice nu mai sunt, a rămas doar galeria cu arcade, sprijinite de 11 coloane din alabastru. Pavimentul şi coloanele erau făcute din diferite varietăţi de marmură, alabastru şi piatră din carierele din bazinul Nistrului. Cele zece fresce reprezentau momente importante din istoria Moldovei şi a Bisericii Ortodoxe, fiind compoziţional şi stilistic integrate într-un concept spaţial şi tematic. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, clădirea a fost incendiată, iar acoperişul s-a prăbuşit complet. Plafonul din lemn al sălii, refăcut în 1955, nu a respectat forma originală, în prezent este plat, dar pictat ca şi cel iniţial cu motive folclorice care apar în broderiile costumelor bucovinene.

Apoi, ne îndreptăm spre Sala Albastră, numită astfel după culoarea predominantă, unde aflăm câteva lucruri despre arhitectul ansamblului, Josef Glavka și apoi în Sala Roșie, cu pereții tapițați în mătase de aceeași culoare care a păstrat o vreme, pe pereți, portretele mitropoliților Bucovinei; aceasta are plafonul original din lemn sculptat și pictat și din nou ne minunăm de bogăția sa decorativă; ni se spune și despre cele două oglinzi venețiene, mari, suflate în șase foi de argint, originale din 1778.

Aceste saloane erau folosite de către mitropolit ca încăperi de primire în audiență a unor ierarhi sau oameni de seamă. În vecinătatea lor, se aflau biblioteca mitropolitului, capela arhiepiscopală, o sală pentru mese festive-refectorium, apartamentul mitropolitului, birourile Consiliului eparhial şi ale secretarului - cele mai multe din aceste încăperi având tavane boltite, cu arcade şi lambriuri de stejar şi scene artistice diverse. Astăzi, fosta Reşedinţă Mitropolitană înglobează patru dintre Facultăţile Universităţii cernăuţene: Facultatea de Filologie (ucraineană şi română), Facultatea de Teologie, Facultatea de Limbi Străine şi Facultatea de Geografie.

Prin ferestrele mari, cu canturi dreptungiulare sau rotunde, pătrunde aici lumina și verdele viu al parcului din fața clădirii. Coborâm și ne îndeptăm spre Biserica seminarială, închinată „Sfinților Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur”, terminată între anii 1866-1870.

A fost zugrăvită de un artist vienez, Karl Jobst în 1969. Intrăm și ne închinăm în acest loc sfânt, unde abundă motivele geometrice pictate pe coloane, brâie, cupole; doar icoanele de pe catapteteasmă, de pe boltă și câteva de pe semicercurile absidelor se roagă în liniște pentru noi pe pământul frământat și udat cu lacrimi al Bucovinei de Nord. Aflăm că pe teritoriul Ucrainei sunt: Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană, Biserica Ortodoxă a Ucrainei - Patriarhia de Kiev şi Biserica Ortodoxă a Ucrainei - Patriarhia Moscovei. Ne luăm rămas bun de la acest loc plin de istorie, în care astăzi funcționează 16 facultăţi, cu 71 de departamente, cca 1.600 de studenţi, 14 clădiri, o grădină botanică şi una zoologică, un muzeu de geologie, o tipografie şi o bibliotecă cu peste 2,5 milioane de volume.

Mănăstirea Bănceni

Ne îndreptăm, sub amenițarea furtunii, spre Mănăstirea Bănceni, având în inimi nerăbdarea de a vedea cu ochii noștri ceea ce am văzut pe micile ecrane sau am auzit de la cei care au fost pelerini pe aceste locuri, având în inimi cuvintele vlădicăi Longhin: „Când alini durerea unui orfan, alini durerea lui Hristos” sau „Fiți smeriți, nu judecați pe nimeni, nu căutați pricină în oameni. Nu poți ști niciodată ce suferință ascunde cineva!”.

Ne-am cazat la hotelul mănăstirii unde aveai impresia că poți întâlni toate neamurile pământului, în ropotul ploii. Dimineața, am pășit în aerul asprit de vânticelul câmpurilor deschise, spre biserică, pe drumul asfaltat, mărginit de mesteceni sfioși legănându-și crengile firave spre noi. Totul strălucește de curățenie, într-o ordine desăvârșită. Aflăm că ansamblul are cinci biserici și o mulțime de chilii. Intrăm pe poarta cuprinsă în bolta de zid impunător ca un perete de troiță cu icoane pictate și cu trei turle rotunde ca globurile aurii de Crăciun, două de-o parte și de alta a intrării, iar a treia ridicată deasupra icoanei hramului „Înăl­țarea Domnului”. Turnul clo­potniță se înalță semeț, nu departe în curte, la mică distanță de marea biserică din dreapta, dincolo de care se întinde în toată măreția, așezământul monahal. Din spusele oamenilor, până în 1994 aici nu era nimic; pe această colină, aflată doar la câțiva kilometri de granița cu România, a înflorit din dragostea părintelui Mihail Jar și a tuturor credin­cioșilor un potir uriaș, de nesecată rugăciune închinat Domnului.

Văzută dinspre intrare, biserica are trei rotunjimi, ca și cum ar avea trei altare, cu ferestre lungi, ocrotite de sfinții din icoanele dintre ele; zugrăvită în turcoaz, împodobită cu dungi albe, cu turle rotunde ca un bulb de ceapă, aurii și acoperișuri verzi, este ca un uriaș semeț pe fruntea căruia se odihnește cerul. Urcăm treptele și aici ne întâmpină, iar, trei portaluri, care se profilează pe cer ca flăcările unei lumânări. Înăuntru totul este la superlativ. Spațiul împărțit în trei părți distincte, cu absidele separate de stâlpi gigantici, cu trei altare proprii, ne amintește de Catedrala „Sfântul Dimitrie cel Nou” din Tessalonic, dar aici parcă te-ai trezit din somn și, în întunericul de sub pleoape, izbucnește torța aprinsă a acestui lăcaș. E greu de descris valul de lumină care aurea biserica de la candelele de lângă pereți, candelabrul uriaș central și multe altele laterale. Cel central pare o troiță, pentru că este închis de o boltă rotundă ca o cupolă de biserică. Coloanele ce despart absidele sunt înconjurate pe cele patru părți de icoane încadrate în panouri albe cu rame bogat ornamentate cu broderii aurii între ele și par a fi și ele troițe ce se termină deasupra icoanelor în aceleași pâlpâiri de flacără, purtând deasupra cruci mici, pe un triunghi aurit. În toate părțile, registre mari picturale îmbracă imensele bolți, arcadele, pereții cu chipuri parcă desprinse dintre noi, o pictură realistă. Motivele geometrice și florale ce îmbracă stâlpii și împrejmuiesc icoanele sau unesc în arce simetrice bolțile sunt redate în culori calde cu o finețe desă­vârșită, în tonuri pastelate.

Era slujbă când am intrat în biserică. Apoi am auzit citindu-se românește și în ucraineană Acatistul Sfântului Gheorghe. Biserica se umple încet cu oameni de toate vârstele, din toate locurile, şi din România, cu multe familii tinere cu prunci mulți. Îi vedem și pe o parte din copiii părintelui Longhin, așezați într-una din abside. Simțim cum lumina dimprejur aprinde și candela sufletului nostru pentru că aici totul este învăluit în tămâia rugăciunii. Aflăm că în biserica mare se află o părticică din moaștele Sfintei Varvara, și în paraclis, părticele din moaștele Sfântului Serafim de Sarov și o bucățică din piatra pe care s-a rugat 1000 de zile și 1000 de nopți.

Comoara cea mai de preț a acestui locaș este „credința în Dumnezeu, cel mai scump și sfânt dar”. Ea l-a îndemnat pe vlădică și pe toți oamenii cu suflet mare de aici să aline durerea atâtor orfani, în sătucul de poveste de la Molnița, pe lângă care trecem; totul pare o poză dintr-o carte de povești. Aici se petrec minuni pentru că este dragoste, pentru că este credință, pentru că este nădejde și cei aproape 400 de copii cresc cu sufletele frumoase, infirmitățile fizice și bolile trecând nebăgate în seamă pentru că vine cel de lângă tine și alină și mângâie și plinește ceea ce Hristos ne-a îndemnat pe toți: „Poruncă nouă vă dau vouă să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi şi mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca sufletul său să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 12-13). Și aici este iubire din destul pentru că toți de aici „sunt ucenicii lui Hristos” prin faptă și dragoste.

Atâta vreme cât ne rugăm unii pentru alții, indiferent în ce limbă am face-o, e un semn de unitate și de bunăcuviință. Ne-a rămas în minte cercul frumos în care se rostea rugăciunea Tătăl nostru, scrisă în românește la Biserica mare din Bănceni, pe frontispiciul de la nivelul balconului cu stâlpi albi, un îndemn de a-L avea pe Dumnezeu în suflet, trăind unii împreună cu alții nu numai în biserică, ci oriunde ne-am afla pentru că lumea întreagă este locul unde ne-a trimis Cel Prea Înalt să ne sfințim viața și să dobândim veșnicia.

Mănăstirea Dragomirna

Trecem granița și străbatem dealurile dimprejurul Sucevei, și în apropiere ne oprim la Mănăstirea Dragomirna. Ne întâmpină zidul în formă de patrulater, solid, de cetate, al mănăstirii, care o împrejmuiește cu turnuri de apărare, pătrate, în colțuri, ca la toate așezămintele moldave. Totul este renovat, acoperișul strălucește cu solzii săi bleumarin ca și piatra zidului, proaspăt rostuită, sus­ținut de contraforturi puternice (înălțate în 1627 de voievodul Miron Barnovski). Intrăm pe sub turnul clopotniță impunător și ne întâmpină în mijlocul ansamblului biserica ce arată ca o nestemată uriașă, înaltă de 42 metri, ovală, îngustă doar de 9,60 metri, ceea ce-i oferă zveltețe și o ele­ganță neasemuită. Este înfrumu­sețată de brâul torsadă, funie împletită în trei, ce încinge mijlocul edificiului, semn al unității de neam și credință (de origine muntenească): o minunăție este turla așezată deasupra naosului, sub­țiratică, contrastând cu masivitatea sfântului locaș, o poezie dăltuită în piatra aspră, purtând în vers duioase linii, dantelării vaporoase, ascunse sub casca de oștean țuguiată spre cerul al cărui ochi albastru și-a limpezit apele spre a-i cuprinde toată măreția. Este impresionantă prin vechime, originalitatea stilului, eleganța și soliditatea formei, prin pitoresc. Ctitorul ei este Mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei, care ridică acest edificiul în anul 1602 în satul Mitocul Dragomirnei, pe terenul cu care a fost răsplătit de domnitorul Moldovei, Petru Șchiopul, pentru ajutorul dat în lupta împotriva cazacilor. Ansamblul monahal cuprinde Biserica „Pogorârea Sfântului Duh”, Paraclisul „Sfântul Nicolae”, Egumenia, Trapeza și zidul incintă. În interior ne înconjoară aceeași monumentalitate: nervuri de piatră cu profile în torsadă, rozete, scuturi heraldice, pavimente înăl­țate progresiv, în șapte trepte de la pridvor la altar. În pridvor, este o piatră funerară cu o ins­cripție în limba greacă în memoria arhitectului Epicrates și se spune că ar acoperi mormântul meș­terului Dima, presupus constructor al locașului; în pronaos, lespedea funerară pare a fi locul de veci al ctitorului.

Dacă funiile de piatră meș­teșugit împletite se îngemănează spre cer, același drum îl urmează fără efort și pictura care, prin colorit, chipuri, compoziție, străbate prin frumusețe, armonie și unitate dincolo de bolta naosului unindu-se cu cerul prin lumina care coboară discret spre rozetele înscrise perfect în cercul cupolei centrale.

Fondul închis pe care sunt realizate registrele picturale dă măreție și pune în valoare pastelurile folosite la zugrăvirea icoanelor și chipurilor transfigurate de lucrarea Duhului Sfânt ale nevoitorilor întru ale credinței. Meșterii locali, Crăciun, Matiaș, Ignat și Gligore au pictat naosul ca un tot unitar, Pantocratorul, medalioanele, în armonie cromatică cu elementele naturii înconjurătoare. De o delicatețe și un tragism deosebite, dar nu lipsite de nădejde sunt „Punerea în mormânt” și „Coborârea de pe cruce”, în care trupurile, expresia fețelor, culorile sunt tot atâtea mijloace de a reda tristețea celor care l-au însoțit pe Mântuitorul pe Drumul Crucii. O simfonie de culoare și sculptură în lemn este și catapeteasma aurită, adusă de la Mănăstirea Solca (1613).

Mănăstirea Voroneţ

Ne îndreptăm spre o altă vatră monahală veche și renumită, „Perla albastră” sau „Capela sixtină a Orientului”, Mănăstirea Voro­neț. Construită în anul 1488, în numai trei luni și trei săptămâni, are drept ctitor pe slăvitul Ștefan cel Mare și Sfânt, la îndemnul duhovnicului său Cuviosul Daniil Sihastru care, într-un moment greu în lupta cu turcii, l-a încurajat pe acesta, și voievodul, în urma victoriei, și-a ținut promisiunea de a înălța mănăstirea, având ca ocrotitor pe Sfântul Gheorghe. Este așezată într-un loc de basm, unde freamătă codrii, șoptind mereu și mereu rugăciunile purtate spre ei de fumul de tămâie. După ce intrăm prin poarta de lemn din turnul clopotniță ce face parte din zidul împrejmuitor, biserica ne apare în față ca o arcă din piatră pe care nu poți ști dacă un colț de senin sau o parte din azurul apelor au îmbrăcat-o elegant, și mâini dibace au așezat pe fondul de cleștar chipuri de sfinți care s-o ocrotească și să vorbească clar privitorilor despre credință prin linii și culoare. Catargul turlei ascuțite veghează asupra acoperișului întunecat, lat ca o aripă de pasăre uriașă, răsfrântă spre ocrotire de ploi și de vânturi.

Impresionează prin verticalitate, prin structura solidă, proporții armonioase, ziduri masive, susținute de contraforturi, dar mai ales prin îmbinarea iscusită a formei dreptiunghiulare cu cea semicirculară a altarului și a absidelor laterale. Un alt ctitor al acestei mănăstiri este Mitropolitul Grigorie Roșca, ucenic al aceluiași Daniil Sihastru care, în 1547, adaugă pe latura vestică un pridvor închis, după care purcede la împodobirea sfântului locaș cu neasemuitele fresce exterioare. Tot atunci este pictat și pridvorul. Viața monahală a fost întreruptă din 1875, după anexarea Bucovinei la Imperiul habsburgic, până în anul 1991, când revine la viață ca mănăstire de maici.

Arhitectura este o sinteză originală a unor caracteristici de origine bizantină (forma treflată sau triconică a absidelor naosului, împărţirea în altar, naos şi pronaos, sistemul de boltire), cu elemente gotice (înălțimea bisericii, contraforturile exterioare, chenarele ușilor și ferestrelor în arc frânt, modul de tratare a pietrei cioplite); toate acestea s-au contopit într-un tot unitar, caracteristici ale artei autohtone (simplitatea construcției, acoperișul țuguiat din șindrilă traforată).

Frescele exterioare care dau strălucire artistică acestui locaș aparțin epocii domnitorului Petru Rareș, deși au fost realizate la un an de la moartea sa. Presupusul autor al acestei capodopere a Renașterii în sud Estul Europei ar fi pristavul Marcu. Registrele picturale se desfășoară armonios și într-un ritm tineresc pe fondul albastru strălucitor ca un covor încărcat de culori, remarcându-se prin frumusețea decorativă a compoziției, prin alternanța temelor, conferindu-i o viziune monumentală.

Pe fațada vestică a pridvorului se deruleză în culori strălucitoare Judecata de apoi. Spre sud, viața Sfântului Nicolae și a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pe contrafort Sfântul Gheorghe omorând balaurul, iar spre nord, Vămile Văzduhului. Pe pereții exteriori ai absidei altarului și pe absidele laterale, Procesiunea tuturor Sfinților din Vechiul și Noul Testament se îndreaptă spre răsărit ca spre un punct final. Pe fațada de sud, este Arborele lui Iesei sau Arborele genealogic al lui Iisus Hristos și Profeții Vechiului Testament, încadrați pe coloanele verticale de filosofii greci. Pe fațada de nord este așezat Imnul Acatist al Buneivestiri.

Pășim pe ușa laterală, micuță, iar în lumina blândă a candelabrului, ni se deslușește frumu­sețea frescelor interioare. În pridvor, este reprezentat Calendarul creștin ortodox, deasupra ușii icoana dragă tuturor „Dulcea îmbrățișare a Maicii Domnului”, iar mai sus, inscripția în piatră cu numele ctitorului și data înălțării ei; tot aici, o candelă aprinsă străjuiește mormântul Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul. În naos este pictat tabloul votiv al primului ctitor, Ștefan cel Mare, datat din 1496, cu doamna sa, Maria-Voichița și Bogdan. Naosul și altarul păstrează ansamblul iconografic din vremea lui Ștefan cel Mare: într-o deplină armonie, regăsim aici compoziții neîntrecute prin sobrietate, vigoarea gesturilor și formelor (Intrarea în Ierusalim, Rugăciunea de pe Muntele Maslinilor, în conca), inspirate din trăirile noastre umane (Coborârea de pe cruce, Sfântul Teodor-Tiron, una dintre capodoperele portretistice ale picturii feudale), cu chipuri impresionante care exprimă interiorizare, tensiune dramatică. Hristos Pantocrator, înconjurat de îngeri, profeți și apostoli, ne primește cu iubire revărsând asupra noastră lumina din înaltul cupolei naosului susținută de arce moldovenești și pandantivi într-un un joc de romburi și cercuri; privind în sus, totul pare încadrat într-o mahramă uriașă la baza bolții rotunde care descrie pe exteriorul ei patru triunghiuri (unde sunt pictați cei patru evangheliști), cu colțurile exterioare sprijinite pe absidele laterale și a altarului, prelungind deschiderea cupolei centrale cu patru căușuri de palme unite pentru a primi roua rugăciunii.

O adevărată capodoperă sculptată în lemn de tisă aurit este catapeteasma, cu motive decorative în relief (vița de vie și păsări), o invitație la rugăciune, ca și întreg ansamblul pictural: și aici, fondul aproape negru al pereților împodobiți cu stele discrete, pune în valoare paleta largă de culori care definește chipuri și scene din Evanghelii.

Am văzut locuri care ne-au unit atât cu înaintașii, prin ceea ce au lăsat ei moștenire, dar și cu cei care viețuiesc astăzi în aceste locașuri, nevoindu-se în rugăciune pentru întreaga lume. Și adunați, astfel, toți în jurul potirului, din care Hristos ni se dăruiește nouă tuturor, așa cum spune rugăciunea Heruvicului „Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru!”, vom încerca să ne unim cu Hristos, prin viață curată, faptă bună, rugăciune și euharistie.