Pelerini clujeni la sfintele locaşuri din Defileul Dunării

Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, păstorită de preoţii Nicolae Buda și Ciprian Taloș, a organizat un pelerinaj spre Defileul Dunării. Cincizeci de credincioși, însoțiți de preoții parohiei, au plecat la drum, având drept călăuză și organizator, ca întotdeauna, pe Georgeta Plăcintar, responsabilă a Comitetului parohial.

Pelerinii au pornit de dimineaţă spre frumoasa Țară a Hațegului, străjuită de munți, leagăn de frumuseți și de istorie a poporului român. În rugăciune și în suflet au purtat pe părintele Dorel Man, care a trecut la Domnul în 28 iulie, suflet ales, nobil, cu un cuvânt bun pentru fiecare dintre noi întotdeauna, plin de bunătate. L-a iubit mult pe Dumnezeu, care L-a chemat la El. L-am putea caracteriza chiar cu cuvintele lui, „un om pentru oameni”, așa cum îi plăcea deseori să spună despre alții, în predicile rostite la Biserica „Nașterea Domnului” pe care a iubit-o, cu aceeași dragoste cu care l-am iubit și l-am respectat și noi, și pe care a slujit-o cu drag timp de aproape 10 ani. Ne-am rugat pentru odihna sufletului acesta frumos și l-am purtat cu noi în inimă și în gând, întâlnindu-ne în rugăciune, acum printre toate minunile acestei țări create de Dumnezeu, așa cum am făcut-o mereu și la noi acasă, în biserică.

Prima oprire a fost la Schitul „Sfântul Dionisie Exiguul”, în localitatea Bucova, județul Caraș-Severin. După un drum îngust, pe o potecă pe care puteau călca doar roțile autocarului, unde o mare de crengi încercau să închidă drumul, pentru a păstra liniștea acestor locuri, am ajuns la o bisericuță înconjurată de înălțimi amețitoare verzi, de la care aceasta a împrumutat culoarea turlei și a acoperișului geometric profilat pe cer.

Venit degrabă să ne întâmpine, un părinte ne povestește scurta istorie a acestui așezământ ridicat în anul 2009 de o familie în memoria fiului lor Claudiu Dionisie, de unde și hramul acestui locaș, Sfântul al cărui nume îl purta tânărul, trecut la Domnul la numai 18 ani. Ne luăm cu greu bun rămas de la acest loc binecuvântat cu o pace adâncă dăruită de Bistra, care aleargă liniștită în valea îngustă, de fântâna cu apă bună, de clopotul și crucea de sub stânca prăvălită aproape peste ea, de florile care zâmbesc la ferestrele bisericii. Liturghia este purtată spre cer de toate minunățiile din jur, care au alunecat cu generozitate din mâna lui Dumnezeu spre slava Sa.

Mănăstirea Piatra Scrisă

Pornim mai departe și ajungem în Caransebeș, oraș medieval, centru de județ copleșit acum de căldura soarelui, denumit „orașul celor 100 de sculpturi”, rodul a trei simpozioane inter­naționale de sculptură monumentală modernă, în adezit. Oprim mai întâi la Catedrala Sfântul Gheorghe și străbatem străzile înguste spre Catedrala nouă „Învierea Domnului”, grandioasă, rotunjindu-și cu eleganță cupolele pe cer; urcăm treptele și descoperim același rafinament în interior, coloane zvelte, spații ample pregătite pentru registrele de pictură, așteaptă să găzduiască sfinții atât de dragi. Ieșim din orașul care ne-a impresionat prin sculpturile inedite și coborâm spre Dunăre. De o parte și de alta a drumului, munții cresc și ajungem la Armeniș, la Mănăstirea Piatra Scrisă, care apare pe o hartă militară austriacă din 1788. De numele ei se leagă multe legende, ea adăpostind icoana Sfintei Treimi zugrăvită pe stânca înnegrită de vreme. Se vorbește de un tunel de cale ferată deviat pentru a păstra „piatra scrisă”, de un conducător de oaste scăpat din mâinile otomanilor, și din porunca lui, drept mulțumire, s-a pictat icoana. Altă poveste spune despre un neguțător de vite care a scăpat prin minune dintr-o furtună în care un fulger a despicat stânca sub care se adăpostise și a fost sfătuit să dea slavă pentru aceasta prin chipul Sfintei Treimi.

Pentru a vedea icoana, urcăm treptele sculptate în trupul de piatră al muntelui, și ajungem la mica mănăstire crescută în stâncă, cu pereți albi pe trei părți, cel din spate este însuși trupul muntelui, iar acoperişul ascuțit, cu margine largă, este lipit de stâncă. Pe podețul îngust pătrundem înăutru și ne închinăm. Altarul adăpostește o masă micuță, pe care se odihnesc cruci de lemn. Bolta adăpostește câteva icoane, la care ne închinăm cu evlavie. Nu departe de acest mic colț de rai, se află o altă biserică mărginită de ziduri placate cu piatră care ne întâmpină de pe deal, maiestuoasă, îmbrăcată în pastelul culorilor delicate, galben-orange. Pe albul pereților se odihnesc icoane.

După ce ne-am odihnit sufletele și privirile care s-au hrănit din aceste frumuseți, am pornit din nou printre munții îm­păduriți ai Almăjului și ai Cernei, pe valea acesteia, spre Dunăre. Fluviul se dezvăluie în stânga noastră, mișcându-și unduios, sclipind în soare coama sură, prin vegetația specifică de sălcii. În vecinătatea apei crește orașul Orșova, strămutat total în 1970, odată cu ridicarea barajului de la Porțile de Fier I, pe terasele Dunării și ale Cernei și pe versantul sudic al munților Almăjului.

Mănăstirea „Sfânta Ana”

Pe un drumul care urcă puțin, printre salcâmi, mergem spre Mănăstirea „Sfânta Ana”, așezată în Defileul Dunării pe Dealul Moșului, care ne apare în fața ochilor ca o grădină minunată. După ce suim treptele de piatră, nu știm încotro să ne îndreptăm atenția, pentru a cuprinde totul. Privirea lacomă de frumos are nevoie de un loc înalt, și, așa, ne ridicăm mintea și vedem de sus, tot ansamblul monahal: în față se ivește biserica din bârne de lemn, scundă, cu pălăria uriașă, cu boruri late, a acoperișului de tablă în trei triunghiuri, deasupra cărora veghează turnul cel mare cu crucea. Lateral sunt chiliile din lemn, cu pridvoare împodobite cu flori. Li se alătură leandrii și trandafirii din capul scărilor care răspândesc parfumul delicat ca o tămâie, în aerul încins. În spatele mănăstirii curge lin Dunărea, îndulcind aerul, răcorind fețele credincioșilor care, prin coridorul de lemn merg și o mângâie cu priviri blânde și senine.

Intrăm în liniștea bisericii, unde, de pe iconostasul de lemn mai scund, ne privesc blând sfinții, iar de pe boltă, Maica Domnului ne cheamă la rugăciune. Acest loc arată recu­noștința ziaristul interbelic Pamfil Șeicaru care, pentru a-I mulțimi Domnului că l-a salvat de un obuz care l-ar fi îngropat de viu, în luptele din primul război mondial de pe acest deal, a ridicat mănăstirea, cu hramul după numele mamei sale, Ana.

Mănăstirea Mraconia de la Cazanele Dunării

Am părăsit această oază de frumos aflată între cer, pământ și apă, şi tot pe firul Dunării ne îndreptăm spre zona Cazanelor Dunării, rezervație naturală, porțiunea de defileu cea mai îngustă, unde fluviul este încins cu brâul de piatră al celor două maluri stâncoase, având odinioară în albie stânci periculoase pentru navigație. 

Cazanele Mari și Mici sunt cuprinse între gurile de vărsare ale râurilor Plavișevița și Ogradena, despărțite prin bazinetul Dubova. În acest loc, unde fluviul se luptă cu stânca, în Golful Mraconia, se află Mănăstirea cu același nume, construită pe locul unui vechi locaș (1453), cu o istorie lungă, care a fost înghițit de apele Dunării la construcția hidrocentralei. 

În 1999, a răsărit aici o altă mănăstire micuță și gingașă, construită pe marginea șoselei, dar și a Dunării. Un zid alb o desparte de larma drumului, iar dincolo, Dunărea duce pe apele ei, murmur de rugăciune și miros de tămâie. Albă, delicată, cu acoperișul ce imită undele metalice ale apei, stă de strajă la Cazane ca și stânca din peretele muntelui de peste apă. Înăuntru e o minunăție: urcăm scările intrând printr-un coridor şi ni se descoperă pictura care a împrumutat pasteluri, delicatețe și tărie de la cer, ape, pământ și stâncă. Pe câțiva metri pătrați, în această mănăstire legănată de apele Dunării care încearcă prin cântecul ei să acopere iureșul lumii din dreapta, Dumnezeu a înlesnit omului să-I dăruiască atâta frumusețe, încât nu poți primi o mai mare binecuvântare.

În acest spațiu mirific, omul a pus și el mâna și, în decursul istoriei, a lăsat urme adânci. În apropierea mănăstirii se află şi Decebal Rex, chipul sculptat în stâncă al regelui dac, cea mai mare sculptură de piatră din Europa, 55 metri și lată de 25 de metri, iar pe malul sârbesc, Tabula Traiana, monument ridicat de Împăratul Traian pentru a marca victoriile asupra dacilor în anul 105.

Pe cursul Dunării, spre Mănăstirea Vodiţa

Plecăm mai departe tot pe malul Dunării și ne îndreptăm spre orașul Drobeta Turnu Severin, situat pe locul unde s-a aflat în antichitate fostul castru roman Drobeta, un dreptunghi uriaș cu străzi paralele cu fluviul și altele perpendiculare pe acestea. Descoperim frumusețea orașului rumenit în cuptorul soarelui de iulie, răcorit doar spre seară de apele uriașului de apă. Pornind pe străzile orașului am coborât în istorie, conduși de un credincios din grup, profesor la Universitatea de Agronomie din Cluj, dornic să vadă portul, faleza Dunării și mai ales Cetatea Severinului, renovată, ruinele piciorului podului lui Traian, construit de Apollodor din Damasc în anul 105. La întoarcere, am descoperit, luminat ca în povești, Palatul „Theodor Costescu”, opera marelui arhitect Grigore Cerchez. Renovat, azi adăpostește Biblioteca „I. G. Bibicescu", grădina cinematograf, sala de teatru și salonul de festivități; în același loc, ne încântă fântânile arteziene din parcul aflat în fața acestui monument de artă.

Pornim din nou pe cale, ne oprim la Hidrocentrala Porțile de Fier I, o altă izbândă a omului în lupta cu apele fluviului, una dintre cele mai mari construcții hidrotehnice din Europa și cea mai mare de pe Dunăre. Urcăm, apoi, spre Mănăstirea Vodița, în apropierea satului Vârciorova, așezată tot lângă Dunăre. Bi­sericuța de lemn, în stil mara­mureșan, sfințită în 2001, se odihnește în susurul apei Vodiței și foșnetul pădurilor; în fața ei se ridică, măcinate de vreme, ruinele unei biserici vechi, primul așezământ monahal din țara noastră administrat autonom, întemeiată înainte de 1374, de călugărul Nicodim. E dimi­neață, bate toaca și cheamă la rugăciune parcă nu numai oamenii, ci și tot ceea ce ne înconjoară; ierburile se răsfață întinzându-și somnoroase brațele subțiri în aerul dimineții între zidurile mănăstirii vechi, unde masa de piatră a altarului dă mărturie că aici strămoșii noștri au fost rugători și de aceea, s-a așezat aici, peste veacuri, ca punte, locașul mai nou.

Mănăstirea de la Băile Herculane

Ne întoarcem spre Orșova pe care o zărim din autocar, întinsă ca o reptilă uriașă în soarele dimineții, pe umerii Dunării și mergem mai departe pe drumul superb spre Băile Herculane: pădure, stâncă, apă, cer dansează sălbatic și dau măreție acestor locuri. Poate că niciun alt loc nu a primit atâta binecuvântare ca stațiunea Băile Herculane, atestată documentar din 153, din perioada romană.

Nu știi încotro să-ți îndrepți privirea: spre înălțimile ame­țitoare ale munților, care poartă vertical spre cer lumânările uriașe ale brazilor lăsând să fie străpuns de stânca cenușie, spre Valea Cernei care sare vesel peste treptele de piatră strunjite în timp de ape, spre cele 15 izvoare minerale și termale cu pro­prietăți curative, spre statuia lui Hercules care a dat numele stațiunii. Ochiul este rănit doar de clădirile vechi, adevărate bijuterii aflate în stare avansată de degradare pe lângă care trecem în drumul spre mănăstirea din localitate. Din loc în loc, clădiri și parcuri noi, unele renovate ne dau nădejde că se va pune cândva pe picioare această stațiune renumită și unică.

Ajungem la mănăstirea cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, adăpostită la parterul „Vilei Doboșoane” din anul 1998. Așezământul monahal se bucură de spații de cazare și de un bazin cu apă termală. La ceasul Liturghiei, nu reușim toți să pătrundem înăuntru, doar prin ferestrele deschise zărim puțin interiorul acestui sfânt locaș, însă cântările Sfintei Liturghii sunt purtate de ape și munți spre cer și intră adânc în inimile noastre pentru că toate aceste locuri minunate dau mărturie că Dumnezeu e iubire și frumusețe pe care le revarsă spre noi din plin.

Tismana, cetatea credinţei

Drumul continuă și, tot prin munte, ne îndreptăm spre Baia de Aramă și ajungem la Tismana, cetatea credinței din inima Olteniei, așezată pe muntele Stârmina, străjuită de păduri și de stânci abrupte ca niște pereți uriași. Zidurile medievale și bastioanele în colțuri arată vechimea acestui sfânt locaș, din 1377, având ca întemeietor tot pe călugărul Nicodim. Intrăm pe sub poarta rotunjită și ajungem la clopotnița veche, dincolo de care se ivește biserica, înconjurată de chiliile cu pridvoare înflorite, profilată pe verdele muntelui din spate, albă, cu turlele rotunde. În pridvor se află mormântul Cuviosului Nicodim, apoi ne întâmpină iconostasul din lemn, suflat în aur, cu icoane împărătești de la 1844. Registrele de icoane care impresionează prin culoare, formă, conținut și mesaj ne întăresc gândul că timpul aici a stat pe loc și că numai rugăciunea a ținut în picioare nu numai acest lăcaș, ci și întregul popor român.

În decursul celor șase secole de viață, s-a adunat aici un imens tezaur de cult, adăpostit în muzeul mănăstirii: icoane vechi, obiecte de cult, cărți vechi, broderii. Acesta este un adevărat monument de artă, vatră de cultură, unind trecutul cu prezentul și dând speranțe mari unui viitor la fel de viu.

În biserică, ne apropiem cu evlavie de racla cu moaștele Cuviosului Nicodim, ctitor și ostenitor al acestui locaș. În pridvor ne închinăm la Icoana Maicii Domnului înconjurată de îngeri, al cărei chip blând ne dă nădejde de iertare și de mântuire.

Mănăstirea Lainci, ultimul popas

Ne îndreptăm spre ultimul popas duhovnicesc al pelerinajului nostru, la intrarea în Carpații Meridionali pe valea Jiului, Mănăstirea Lainici, un alt loc binecuvântat, cu o istorie veche, începând din secolul al XIV-lea, loc de închinare la moaștele Sfântului Irodion. Din șoseaua care măr­ginește mănăstirea, intrăm pe porțile largi, de lemn sculptat, și descoperim cele două biserici, cea veche, pe postamentul de piatră cu icoane pictate sub streașina acoperișului verzui; în dreapta ei, albă, elegantă cu ziduri dantelate, cu cele patru turle surori veghind înălțimile este biserica nouă, ocrotită și de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Muntele Athos „Grabnic ascultătoare”. De asemenea, chilii frumoase, pline de flori mărginesc în dreapta cele două locașe. Stareți renumiți au păstorit această mănăstire: Schimnicul Atanasie și Cuviosul Irodion, „Luceafărul Lainiciului”, cum a fost numit de Sfântul Calinic de la Cernica.

Plecăm spre casă, păstrând în suflet liniștea și frumusețea acestor locuri binecuvântate de Dumnezeu și dăruite oamenilor și care poartă urmele atâtor pași și au alinat atâtea lacrimi, încât ori de câte ori le-ai călca pragul este ca și cum prima dată întâlneşti acolo sfințenia.