Pelerini clujeni, pe urmele sfinților, în Banat și Serbia (II)

Un grup de credincioși de la Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, unde este paroh Nicolae Buda, au făcut un pelerinaj la mănăstirile din Banat și din Serbia. Pelerinajul a fost organizat în cadrul seriei de evenimente dedicate Anului Centenarului Marii Uniri.

Sub semnul Anului Centenarului Marii Uniri, am plecat spre plaiurile Banatului, apoi spre mănăstirile din Banatul Sârbesc, Voivodina, altădată parte a trupului țării, și astăzi loc de viețuire pentru o populație românească egală ca număr cu cea sârbă.

După ce au vizitat Catedrala din Deva, Mănăstirea Gai și Mănăstirea Hodoș-Bodrog, pelerinii au vizitat Mănăstirea Srediște de la Vârșeț, Mănăstirea Rakovița și Catedrala „Sfântul Sava” din Belgrad.

Mănăstirea Voșlovița din rafinărie

Am pornit la drum din nou și am ajuns într-un loc unde nu ne-am fi așteptat nicidecum să găsim o mănăstire. Este vorba de Mănăstirea Voșlovița, din incinta rafinăriei din Pancevo. Pare ireal să descoperim biserica albă și clădirile aferente dincolo de gardul de fier care închide colosul de țevi de metal. A fost înființată în 1383 de despotul Ștefan Lazarevici și se pare că a fost un centru duhovnicesc de tradiție în Banatul de Sud. Aici a fost închis in timpul celei de-al doilea război mondial de către naziști alt sfânt iubit al Serbiei, Nicolae Velimirovici (1881-1956), episcop de Jicia, numit „noul Ioan Gură de Aur” prin cuvântul său cu putere multă, pe care l-a rostit atât în țară cât și în diaspora din America și Anglia, luptând pentru unitatea sârbilor și a slavilor.

Se zice că atunci când se ruga, proiectilele își schimbau direcția și rafinăria a supraviețuit pentru micul rai al trăitorului întru Hristos. Înăuntru totul este de o simplitate deosebită. Nu este pictată, doar zugrăvită în alb, iar acest lucru oferă o măreție aparte iconostasului în stil baroc, aurit, executat în secolul al XVIII-lea.

Am părăsit Serbia cu gândul de a reveni pentru că mai mult decât orice realizare omenească materială, acest pământ a zămislit și zămislește sfinți, unind trecutul cu prezentul și adeverindu-se cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” pentru a-I urma liber, îndumnezeindu-ne viața.

Catedrala din Timișoara

Ne-am întors în Timișoara unde, a doua zi, ne așteapta o întâlnire neașteptată, care ne-a adus mare bucurie. Impunătoare, un veritabil simbol al orașului, catedrala stă de veghe în centrul orașului, la întretăierea celor mai importante artere de circulație, împrejmuită de arbori, având în față piața largă plină de trandafiri și alei gri cu romburi mici, albe.

Închinată „Tuturor Sfinților”, ea pare o bijuterie arhitectonică, construită din rânduri de cărămidă dispuse orizontal, impresionând prin dimensiuni, zvel­tețe și turlele ascuțite, în număr de 11, cea principală de 83,7 metri înălțime, toate din țiglă smălțuită, strălucind în soare.

A fost construită între anii 1936-1940, după proiectul arhitectului Ioan Troianescu. Sfin­țirea a avut loc în 1946, în prezența patriarhului Nicodim Munteanu și a Regelui Mihai I, iar pictura interioară și exterioară a fost terminată abia în 1956.

Pridvorul deschis se sprijină pe șase coloane impresionante din marmură, așezate pe câte un soclu pătrat; intrarea în pridvorul închis se face prin trei uși sculptate deosebit de frumos. Turnul clopotniță, ce adăpostește șapte clopote, se află deasupra pridvorului, pătrat, cu câte cinci ferestre pe fiecare față.

Pronaosul este generos, bolțile sale sunt susținute de cinci coloane din marmură, octogonale, cu capiteluri sculptate. În partea dreaptă, într-o raclă frumoasă, ne-am închinat la Moaștele Sfântului Iosif de la Partoș, fost Mitropolit al Timișoarei în secolul al XXVII-lea, în lumina discretă ce pătrunde prin vitraliile ferestrelor înalte, dar și în lumina candelabrului care scaldă fețele credincioșilor prezenți la Sfânta Liturghie. Am admirat iconostasul deosebit, sculptat de Ștefan Gajo, mobilierul de lemn realizat de Traian Novac, pictura, opera  pictorului Atanasie Damian între 2003-2004.

Registrele picturale sunt puține, dar ceea ce-i oferă mă­reție, suplețe și originalitate sunt coloanele absidelor, bolțile acestora, balcoanele, toate decorate și sculptate cu o deli­catețe aparte în tonuri luminoase de ocru și bej care mângâie privirile și liniștesc.

A fost Litrughie arhierească cu participarea Părintelui Mitropolit Ioan, care a păstorit mai întâi românii din Munții Harghitei, dovedind prin viața sa, că visele se împlinesc: cândva, în anii adolescenței a avut un gând care-i spunea: „Ce-ar fi dacă, undeva, în munți, aș găsi o mănăstire de aur și eu să fiu clopotarul?”. Și se pare că simbolic, acest vis s-a împlinit, pentru că ar fi putut face la fel de bine orice alt lucru, fiind pasionat în anii de școală de cinematografie, medicină, matematică, fiind, în final absolvent de Politehnică și Teologie.

Dar cel care visa să fie clopotar, avea să ajungă, după studii teologice înalte, ierarhul simplu cu mers apăsat și suflet frumos, care are ca deviză: „Învăluirea în iubire poate să transforme orice om”. Și a dovedit-o din plin, atât în mult încercata Episcopie a Covasnei și Harghitei, cât și în Mitropolia Banatului, coborând de pe creste la câmpie, dar păstrându-și neatinsă puterea de a sluji lui Hristos prin semenii săi. Și acum, îmbrăcat în haine călugărești, cu camilafca pe cap, cărunt, parcă asemenea Apostolului Petru, cu oarecare îndârjire pe chip, dar și o blândețe în priviri, binecuvintează tăcut pe toți credincioșii care se apropie cu nădejde de mâna sa, parcă asemenea femeii din Evanghelie, pentru a ne vindeca toate suferințele acestei lumi.

Mănăstirea Crișan-Vaca, Hunedoara

Am plecat, apoi, spre Munții Apuseni, și în Depresiunea Bradului, în frumoasa Țara a Zarandului, în satul Crișan, locul de naștere al lui Gheorghe Crișan, al treilea conducător al Răscoalei din 1784 din Transilvania, pe o culme împădurită, stă ca o mărturie a ortodoxiei românești încă din secolul al XV-lea, Mănăstirea Crișan-Vaca. Așa cum citim, mănăstirea a fost ctitorită prin eforturile credin­cioșilor satelor Vaca (numit acum Crișan) și Ribița, azi centru de comună.

Pentru satele din partea Zarandului, în secolul al XVII-lea, sfântul locaș a constituit un adevărat focar de cultură care, prin călugării săi, în special Pahomie, contribuie la răspândirea cărților religioase și a învățăturii creș­tine.

Ansamblul monahal cuprindea biserica, corpul de chilii, trapeza, turnul clopotniță și alte anexe. În decursul vremurilor zbuciumate cu frământările lor religioase, mijloc de secol XVIII, mănăstirea s-a ruinat, fiind necesară repararea ei. Alunecările de teren din 1759 au provocat prăbușirea parțială a altarului, și de atunci, timp de 200 de ani, activitatea monahală a fost întreruptă.

În anul 1992 se reînnoadă firul trecutului prin punerea pietrei de temelie a bisericii noi. După cum spune zapisul: „Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu împreună lucrarea Sfântului Duh, s-a zidit Biserica Mănăstirii Crișan cu hramul «Nașterea  Maicii Domnului» între anii 1992-2005..., arhitect fiind domnul Anghel Valentin din Deva, iar pictura a fost executată de Bumbu Constantin și fiii săi”.

Ansamblul monahal, ocrotit de culmi verzi peste tot, este legat de șosea printr-un drum asfaltat, cu pădure pe stânga și pășune pe dreapta care merge până la poarta de lemn a mănăstirii cu acoperiș de șindrilă pe care flutura mândru drapelul național.

Dincolo de ea, aleea continuă urcând în pantă, mărginită apoi de tuia, caprifoi, trandafiri, arbori ornamentali, mușcate și crăițe, iar în dreapta de o grădină de legume, despărțită de un zid în trepte, scund, împodobit cu flori în partea interioară. În față și în dreapta se află clădirile anexe, și în centru, oglindindu-se în apele pline de nuferi și înconjurate de flori, se înălța biserica. Micuță, elegantă, cu două turle octogonale, una pe pronaos cu broderia unui balcon de lemn sub turla de tablă, alta deasupra naosului ,și altele trei, conice, pe altar și abside, pare ca un nufăr alb crescut din ape spre a duce spre cer rugăciunea  peste veacuri. Este nuntă și doar din prag ne-am închinat, zărind doar iconostasul din lemn cu icoanele aurind sub lumina strălucitoare a candelabrului. Ne-am odihnit un pic în grădina plină de flori și verdeață aflată acum sub amenințarea furtunii.

În Țara Moților

Sub soarele arzător, tunetele se aud departe, nori răzbunători încearcă să ocupe cerul, iar noi am pornit mai departe, pe drumurile de poveste ale „Țării Moților”, „Țara de Piatră” din mijlocul Munților Apuseni, de unde Arieșul își adună apele, între orașul Câmpeni și satul Arieșeni.

Un loc de legendă, cu oameni dârzi ca piatra muntelui, dar cu sufletul sensibil ca undele apei care o străbate. Aici, în familiile de mocani, moți sau țopi, după cum sunt așezate casele pe coama muntelui, au crescut oameni cu inimi mari, curajoși, care au știut purta și securea, și dalta, pentru lucru, dar și armele când a fost vorba de apărarea drepturilor și a nației. Nu amintim decât două nume răsunătoare, Horea și Avram Iancu, embleme ale patriotismului și demnității naționale.

Și ne-am oprit cu toată considerația la Țebea, unde ne-am plecat capetele în fața eroilor neamului. Am pășit sfios  pe sub gorunii cu frunze vorbitoare în „Panteonul Moților”, așa cum este cunoscut monumentul istoric „Cimitirul eroilor”, unde se ridică în stânga Biserica satului, cu hramul „Adormirii Maicii Domnului”, zidită „la anul 1893-1896, în zilele Împăratului Franz Joseph I și a Mitropolitului Miron Românilor din dania poporului român”.

Pe frontonul ușii de lemn, pe care sunt sculptate grâul și vinul Sfintei Împărtășanii, este redat chipul „Crăișorului Munților”, Avram Iancu, 1824-1872, cu îndemnul revoluționar ce l-a caracterizat pe acest luptător pentru dreptate: „Iar când va veni dușmanul / Să vă ia pământ și drept / Români, scuturați gorunul / Ca din somn să mă deștept”.

Și într-adevăr, la umbra gorunului cu trunchiul ca al unui uriaș, învelit în tricolor, frate mai tânăr al Gorunului lui Horea, monument istoric vechi de 400 de ani, cu circumferința de nouă metri, odihnește Avram Iancu, revoluționarul de la 1848, placa de mormânt fiind înconjurată de falduri tricolore: tot aici sunt mormintele fraților de luptă, Ioan Buteanu și Simeon Groza.

În acest loc de pelerinaj de suflet, ne-am unit în jurul acestui om mare al neamului nostru, și peste „Țara Moților” au răsunat cuvinte de rugăciune și Imnul României cu versurile sale mobilizatoare și am trăit, pentru o vreme, entuziasmul cu care Crăișorul nostru, cu cuvântul său simplu și scurt, a ridicat la luptă mii de moți: „Să punem pumnul în pieptul furtunii sau pierim!” sau „Nu cu argumente filosofice și humanitare îi vom putea convinge pe acești tirani, ci cu lancea lui Horea”.

Aici, la umbra bisericii vechi, în foșnetul frunzelor de goruni mai bătrâni sau mai tineri, sub cruci simple cu brâu de tricolor, este o parte din istoria de luptă a acestui popor, așa cum spune inscripția de pe placa de marmură: „Țebea-inimă de neam și țară, panteon al martirilor luptei pentru libertate și neatârnare”. Am plecat purtând în suflet cuvintele lui Avram Iancu: „Unicul dor al vieții mele a fost să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care, după puteri am lucrat până acuma”, care dovedesc marea sa iubire pentru poporul său.

De aici, ne-am îndreptat spre „Muzeul Aurului” din Brad, din acest oraș minier cu o populație de 13.909 locuitori în 2011, azi amorțit parcă, încercând să respire altfel decât prin plămânii minelor, așa cum era obișnuit. Mineritul aici este atestat documentar din anul 21 înaintea lui Hristos, așa cum aveam să aflăm la „Muzeul Aurului”, unic în Europa și al patrulea în lume, rămas ca singura dovadă a minelor de aur ce au făcut atâta timp să pulseze inima orașului. Muzeul a fost înființat în 1896 de un geolog neamț, și în decursul timpului s-a adunat cea mai mare colecție de aur nativ din Europa, exponatele fiind originale din Munții Metaliferi.

Colecția este impresionantă și cuprinde obiecte arheologice din zona Brad-Crișcior care atestă existența omului în urmă cu 5.000 de ani și a activităților miniere de 2.000 de ani, unelte și obiecte vechi folosite în minerit, exponate reprezentative ce conțin aur în ipostaza de minereu, fin, liber sau împreună cu alte minerale, forme spectaculoase ce sugerează plante, animale, obiecte: frunze, flori, șarpe, șopârle, aripi de pasăre, harta României; la aceastea se adaugă 800 de exponate organizate pe criterii științifice. Aflăm cu tristețe că acum aurul se afla doar în muzeu: după 2000 de ani de minerit aurifer, în 2006 a fost exploatat ultimul gram de aur de la Mina Barza-Brad; în cele două milenii, mina a fost oprită doar o singură data, timp de trei luni, în timpul Revoluției de la 1848. Dar, în adâncuri, munții noștri „poartă aur” în continuare.

Sentimentul de părăsire și de gol l-am simțit cu precădere la Roșia Montană, comună atât de mediatizată în ultimii ani. Așezare romană, Alburnus Maior, înființată în timpul stăpânirii lui Traian ca localitate minieră, așa cum dovedesc tăblițele cerate, descoperite într-una din minele de aici, ce datează din 131, le reprezintă cel mai prețios izvor istoric al exploatărilor aurifere sau a dreptului roman și actul de naștere al poporului român.

Așezată în Munții Apuseni, pe Valea Roșiei, râul cu nume împrumutat de la minereul de fier din zonă, într-un amfiteatru încadrat de masive muntoase, în adâncul cărora se ascund minereurile auro-argintifere, Roșia Montană este condamnată la dispariție.

După perioada de înflorire din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când lucrarea în subteran era completată cu cea de la suprafață, au urmat schimbările majore din perioada na­ționalizării minelor, Roșia Montană modificându-și radical componentele cadrului natural și socio-uman.

Nu demult am mai poposit aici, și oarecum așezarea era mai vie. Acum ploaia căzuse din destul, dar nu prea avea cine să se bucure de binefacerile ei; doar munții din jur, arborii și ierburile ce năpădesc șanțurile și curțile caselor odinioară populate și îngrijite.

Sub norii plumburii care se răsfățau pe cer, totul părea și mai dezolant. În centru, lângă clădirea care sta să cadă, sprijinită de bârne groase, pare o gluma tristă inscripția de deasupra Muzeului Mineritului: „Aurul Apusenilor”. Iar vagonetele vechi ruginesc sub vitregia vremii.

Mai trist este că tot satul este aproape pustiu, la o cârciumă se vând gălbiori, câteva femei coboară de pe potecile din susul satului, iar una dintre ele mai glumă, mai în serios, ne lasă pe „mâna ghidului”, care era un câine mare, galben, care se bucură să vadă animație pe străzi.

Dacă mineritul este falimentar, frumusețile din jur, istoria de aproape două milenii a Roșiei Montane ar putea să facă din acest spațiu o zonă turistică de excepție; poate că timpul va aduce iarăși prosperitatea acestei așezări. Așa spun optimiștii și așa s-ar cădea.

Mănăstirea Lupșa, din județul Alba

Sub norii cenușii și cu sufletele triste am plecat mai departe și ne-am alinat durerea cu priveliștea minunată a Mănăstirii Lupșa, din județul Alba, care, ca întotdeauna, ca o cetate a credinței în munții Apuseni, ne aștepta cu porțile de lemn solide, deschise larg, împrejmuită cu zidul din pietre mari rostuite din grija viețuitorilor de aici.

Este cunoscută vechimea acestei așezări monahale de pe Valea Arieșului, întemeiată de călugării ce sihăstreau în „Țară Moților”. Bisericuța de lemn albă, cu acoperiș de șindrilă și cu turn ascuțit este cea mai veche din Transilvania. Ea ne cheamă întotdeauna să-i pășim pragul scund și veghează cu strășnicie din 1429 acest loc de închinare: este ctitoria boierului român Stanislav, din familia cneazului Cândea din Lupșa și poartă hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”.

În veacurile următoare, istoria ei s-a împletit cu istoria zbuciumată a românilor. După 1820, este desființată de către autoritățile habsburgice, folosită de greco-catolici până în 1948, iar de atunci a fost parohie ortodoxă până în 1992, când, la inițiativa Episcopului Andrei Andreicuț, redevine așezământ monahal.

Bisericuța de lemn a fost renovată în 1993, repictată și tencuită în interior. Alături de ea se ridică frumoase stăreția, chiliile, trapeza și bucătăria. La intrare, în dreapta, ca o bijuterie din lemn, ne întâmpină altarul de vară care străjuiește noul paraclis cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfântul Siluan Athonitul”.

Era vremea Vecerniei. Cântările line urcau pe înălțimi, dar au coborât și în sufletele noastre. La lumina tainică a lumânărilor, abia am zărit pictura care creștea încet, dinspre altar spre naos, și ne-am închinat cu smerenie și evlavie la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Mângâietoarea” de la Vatopedi și la racla cu o părticică din lemnul Sfintei Cruci, dăruite în 2001 de arhimandritul Efrem, egumenul de la Vatopedi.

Este greu să te desprinzi de locurile unde Dumnezeu este chemat în rugăciune neîncetat; despre acest lucru vorbește nu numai sfântul locaș, ci tot ceea ce-l înconjoară, pentru că ordinea desăvârșită, de la firul de iarbă, copac, floare, clădiri, toate spun despre iubire și despre împlinirea voii lui Dumnezeu.

Și noi am plecat spre casele noastre cu sufletele împăcate, cu un bagaj emoțional și duhovnicesc bogat, pe care ni l-au așezat în inimi nu doar sfintele locașuri, ci mai ales oamenii minunați care viețuiesc acolo, de la care am învățat că ceea ce ne unește în timp, în spațiu și în simțire este credința noastră care, așa cum spunea Mântuitorul, dacă este adevărată și vie, și munții se vor arunca în mare, doar auzind acest cuvânt.