„Pravila Sfinţilor Apostoli” tipărită de Coresi la Braşov

În cadrul Anului omagial al tiparului bisericesc, prezentăm cărțile diaconului Coresi, care au stat la baza formării limbii române literare. Diaconul Coresi a fost cel mai important tipograf din veacul al XVI-lea, iar Brașovul cel mai important centru editorial în perioada începuturilor scrisului în limba română.

Continuăm serialul nostru cu cea de-a patra carte coresiană: „Pravila Sfinţilor Apostoli”. Fiind prima carte de legi în limbă română, tipărită în acelaşi an cu „Evangheliarul românesc” şi „Catehismul”, „Pravila” s-a dovedit a fi o carte de mare necesitate, stipulând obligaţiile morale ale creştinului, bazate pe învăţăturile biblice interpretate de Ion Nesteutul (Pustnicul), al patrulea patriarh al Constantinopolului (+ 619) şi Sfântul Vasile cel Mare (secolul IV), precum şi textele biblice din Vechiul şi Noul Testament (Cărţile lui Moise, Evanghelia după Matei), cât şi învăţăturile primului Sinod de la Niceea din 325.

Literatura juridică în limba slavonă, scrisă în Ţările Române, îşi are originea în grupul scrierilor bisericeşti, fiind prelucrări din legislaţia bizantină bisericească, folosită ca instrument al justiţiei statelor feudale româneşti. Deşi mai puţin citite, fiind texte de lege, ele au fost copiate într-un impresionant număr de manuscrise în veacul al XVI-lea. Cele mai vechi sunt cunoscute sub numele de „Nomocanoane”, care cuprind mai ales dreptul canonic, fiind folosite de slujitorii bisericii chiar şi în mediul rural. Mult mai răspândite sunt „Pravilele”, preluate tot din textele bisericeşti, bazate pe legiuiri din timpul lui Justinian şi al urmaşilor săi. Cea mai răspândită colecţie de pravile, legate tot de mediul bisericesc, este „Pravila sfinţilor Apostoli”, în care hotărârile juridice sunt puse pe seama Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, fiind inspirate mai ales din „Epistole”. Unele capitole sunt destinate exclusiv bisericii, pentru partea de drept canonic, altele, dogmei.

În anul 1564 se cunoşteau 13 manuscrise cu pravile slavone provenite din Muntenia şi Moldova, datând din veacurile XV-XVI.

În 1544 apare şi o ediţie slavonă în tipografia târgovişteană a lui Dimitrie Liubavici ca anexă a „Molitfelnicului”, cu indicaţia expresă „pentru preoţi şi pentru oameni mireni”. Ea cuprinde şi hotărârile sinoadelor, dar şi legi interne de organizare a bisericii, chiar cu observaţii la adresa bisericii latine. Majoritatea pravilelor, aflate la Academia Română, în redacţie slavo-sârbească, sunt traduceri din limba greacă.

Cea mai mare răspândire a avut aşa-zisa „Sintagmă a lui Matei Vlastaris”, o culegere de legi bizantine, copiate prima dată în limba greacă de călugărul Vlastaris din Salonic, tradusă, apoi, în limba slavonă în perioada primului imperiu bulgar şi răspândită în toată lumea creştină. Cel mai vechi text copiat în Muntenia datează din anul 1451, fiind scris de grămăticul Dragomir din porunca lui Vladislav II, copiat, apoi, în două exemplare în Moldova, în timpul lui Ştefan cel Mare, primul la 1472, de către ieromonahul Ghervasie de la Mănăstirea Neamţ şi, al doilea, de grămăticul Damian, la Iaşi în 1495.

O asemenea pravilă din veacul al XVI-lea o procurase doamna Despina de la Udrişte Năsturel, dăruind-o Mănăstirii Bistriţa, de unde ajunge la Biblioteca Academiei Române (Biblioteca Academiei Române, ms. 286.).

Cel mai cunoscut exemplar din „Sintagma lui Mihai Vlastaris” a făcut obiectul de studiu al slavistului braşovean Ioan Bogdan, care găseşte manuscrisul la Moscova, cu ocazia unei expoziţii jubiliare şi îl datează pentru veacul al XVI-lea, localizându-l la Mănăstirea Putna, unde a fost scris „în grai moldovenesc”.

Pierdut, manuscrisul a fost regăsit cu puţin timp în urmă în biblioteca „V. I. Lenin” din Moscova de Damaschin Mioc, fiind editat în recenta culegere de texte din veacul al XVI-lea, în baza studiului realizat de Magdalena Georgescu şi în urma cercetărilor făcute de academicianul George Mihăilă („Texte româneşti din secolul al XVI-lea”, coordonator Ion Gheţie, Bucureşti, 1982).

Legea pământului şi pravila scrisă

Răspândirea pravilelor scrise a adus după sine înlocuirea „legii nescrise” a pământului cu legea scrisă, iar domnitorii se foloseau autoritar de acest instrument de lucru: „Am judecat după pravilă şi după obicei” se declară într-o hotărâre a lui Mircea Ciobanul în Muntenia; „după legea scrisă” se obliga domnul Ştefan Lăcustă, la 1540, să-i judece pe polonezi, căci „legea scrisă” devenise „pravilă sfântă” sau „pravila domnească”.

Numărul pravilelor scrise este impresionant pentru veacul al XVI-lea, atât în arhivele şi bibliotecile din ţară, cât şi din străinătate. Una dintre mărturii este şi repertoriul cercetătorului Radu Constantinescu („Manuscrise de origine românescă în colecții străine. Repertoriu”, București, 1986).

Alături de cartea coresiană, în secolul al XVI-lea este cunoscută şi „Pravila retorului Lucaci” (Biblioteca Academiei, ms. 692), iar o parte din aceste texte se regăsesc în câteva manuscrise din veacul al XVII-lea („Codiecele Neagoeanus”, „Codicele Sturdzanus”, „Codicele Teodoricus”, „Pravila Popii Toader”), precum şi în două manuscrise nedatate („Fragmentul Ghibănescu” şi „Pravila de ispravă oamenilor şi de toate păcatele şi greşalele” cf. Ion Gheţie).

Pravila braşoveană, păstrată incomplet

Cartea braşoveană, s-a păstrat doar fragmentar la Biblioteca Academiei Române (Biblioteca Academiei, ms. 5032), constând din 12 file (fără început şi fără sfârşit), format 40 (20 x 16,5 centimetri, 18 rânduri pe pagină), fiind tipărită pe hârtie braşoveană fără filigran cu negru şi roşu corespunzând anilor 1560-1562, după cum stabileşte prin studiu filigranologic cunoscutul cercetător braşovean Blucher. Tiparul este executat cu corpul de litere IV, după clasificarea făcută de F. Hervay. Filele sunt numerotate de maşină, de la 1 la 11. Textele româneşti primesc fiecare în parte şi o numerotare de mână cu tuş negru.

După anul 1921, braşoveanul Andrei Bârseanu („Catehismul luteran românesc”, în „Transilvania” LV, 1921, nr. 9-12, p. 900-901; Idem, în „Anuarul Academiei Române”, 1 Mem. Sect. lit. s. III, t. I, 1923-1924, p. 33-40) o descoperă într-un corp de texte la preotul Artemiu Ardenco din comuna Ieud (Maramureş), care o predă Academiei (Biblioteca Academiei Române, ms. 5032).
De fapt, în 1858, cu 63 de ani înainte de descoperirea „Codicelui de la Ieud”, Timotei Cipariu menţiona ca existentă această carte în epilogul „Cazaniei I” („Texte româneşti din secolul al XVI-lea”).

Cartea este apoi publicată în facsimil de Ion Bianu după patru ani, în 1925, în „Texte de limbă din secolul XVI. II. Pravila sfinţilor apostoli tipărită de diaconul Coresi în Braşov între 1570-1580” (fragment), Bucureşti, 1925.) şi republicată de C. A. Spulber în 1930, „Cea mai veche pravilă românească. Text. Transcrisere. Studiu”, Cernăuţi, 1930, precum şi de Gheorghe Chivu, „Pravila lui Coresi”, în „Texte româneşti din veacul al XVI-lea”. Cartea a cunoscut interpretări lingvistice de datare, localizare, filiaţie din partea mai multor cercetători (Ion Gheţie şi Al. Mareş; Ion Bianu).

Nu este exclusă ipoteza că traducerea s-a făcut de către preoţii din Şcheii Braşovului, aducându-se ca argument particularităţile de limbă reîntâlnite în manuscrisele din veacul al XVI-lea în textele copiştilor de aici, conform lui P.P. Panaitescu.

După aprecierea lui Ion Gheţie şi Al. Mareş, filele 1-11 cuprind, potrivit dreptului canonic, expunerea penitenţelor pentru o serie de încălcări ale normelor morale. Începând cu fila 7r. se redă „Pravila sfinţilor oteţi (părinţi) după învăţătura a marelui Vasilie”. După aprecierea lui C. A. Spulber, textul ar aparţine „Canonarului” lui Ioan Nesteutul - Pustnicul. Primele şase file conţin „Învăţăturile sfinţilor 318 de la Niceea”, iar filele 11 v – 12 v păstrează începutul unei omilii cu cuprins eshatologic după „Evanghelia lui Matei”. Evident, cartea este incomplet păstrată, deci nu se poate aprecia întregul conţinut.

Datarea cărţii, în jurul anului 1561

Numeroasele studii asupra cărţii au acceptat diferit datarea ei. I. Bianu propune perioada 1570-1580, Al. Rosetti, 1559-1581, Gherhard Blucher 1557-1578, Al. Mareş şi din nou G. Blucher 1560-1562, ajungându-se la concluzia că s-a tipărit în anul 1561, la Braşov.

Hârtia este exclusiv braşoveană, caracterele de tipar comune cărţilor din această perioadă tipărite la Braşov, iar în actul de partaj al lui Petrus Schirmer din 1585 sunt semnalate mai multe exemplare.

Izvorul cărţii nu a fost identificat şi acest subiect a fost mult disputat, cu atât mai mult cu cât în spaţiul geografic românesc existau numeroase manuscrise şi chiar tipărituri slave cu caracter juridic, care puteau să fie folosite de diaconul Coresi şi colaboratorii săi. Alexandru Mareş, analizând critic părerile exprimate anterior, stabileşte două posibile filiaţii între textele secolului XVI-XVII. În prima dintre ele, „Pravila” lui Coresi descinde împreună cu „Fragmentul Ghibănescu”, „Pravila popii Ioan din Sâmpetru” şi „Pravila ritorului Lucaci” din aceeaşi traducere originală, în vreme ce „Pravila de ispravă oamenilor” este o copie indirectă a tipăriturii, iar „Pravila popii Teodor”, o variantă a versiunii prelucrate reflectată şi de textul copiat de Lucaci. A doua schemă de filiaţie presupune descendenţa tuturor pravilelor cunoscute din tipăritură, consecinţele imediate fiind, pe de o parte, prelucrarea textului coresian în versiunea copiată de popa Ioan din Sâmpetru şi, pe de altă parte, provenirea „Pravilei de ispravă oamenilor” şi a „Fragmentului Ghibănescu” din aceeaşi copie a „Pravilei” tipărite.

Gheorghe Chivu consideră deasupra oricărei îndoieli folosirea în „Pravila ritorului Lucaci” a unei versiuni anterioare „Nomocanonului”, opera provenind din aceeaşi traducere originală cu celelalte texte amintite mai sus. Astfel, Al. Mareş, în 1969 („Prima pravilă bisericească tipărită în limba română şi raporturile ei cu cele mai vechi versiuni ale Nomocanonului prescurtat” în „Studii de limbă literară şi filologie’’, Bucureşti, vol. I, 1969, p. 278.) şi Gh. Chivu, în 1982, propun mai multe variante de filiaţie, între cartea coresiană şi manuscrisele sau tipăriturile timpului, fără a se ajunge la o variantă definitivă.