Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Regionale Transilvania Protopopul Vasile Cronicarul și Dascălul Costea – urmașii diaconului Coresi

Protopopul Vasile Cronicarul și Dascălul Costea – urmașii diaconului Coresi

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Vasile Oltean - 27 Sep, 2019

În arhiva Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului sunt mărturii privind contribuția cărturarilor de aici pentru punerea în circulație a valoroaselor cărți de învățătură creștină pentru românii ortodocși.

Cu prilejul „Anului comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești” în Patriarhia Română, prezentăm mai multe mărturii din arhiva Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului, cu privire la con­tribuția cărturarilor de aici.

Vasile cronicarul (1586-1659)

Fiul mai mic al protopopului Mihai, descendent al unei vechi familii de preoți cărturari, al cărui prim reprezentant este popa Pătru cel Bătrân (1484-1500), se formează în cadrul familiei, cunoscând de timpuriu eforturile tatălui său depuse pentru ridicarea, la 1597, a şcolii de piatră şi pentru sprijinirea muncii editoriale a diaconului Coresi. Nu ştim unde şi-a continuat studiile după absolvirea şcolii din Şchei, dar, începând cu anul 1604, la 18 ani, semnează ca dascăl pe un Minei al lunilor iulie şi august (ms. 25) şi ca gramatic pe un manuscris al Psalmilor (ms 7), ceea ce presupune că, pe lângă atribuţiile de dascăl al şcolii, îndeplinea şi funcţia de „scriitor la cetate”, pe care o avuse până la moarte şi tatăl său. Martor al evenimentelor petrecute la Braşov în timpul lui Mihai Viteazul, Vasile cronicarul consemnează pe coperta unui Apostol din 1575, tipărit de Timofeev Mstislaveţ, la Vilnius (Lituania): „Căpitanul Preda Viteazul, Munteanul, izbânda turcilor, vai de el… că a murit”. Se confirmă astfel legenda căpitanului Preda Buzescu, căpitanul lui Mihai Viteazu, care, după luptele de pe Valea Teleajenului, este adus în Şchei şi tratat în oficina din Ciocrac a doctorului Paulus Chir (azi str. Constantin Lacea din Şchei). Din anul 1628 devine paroh al bisericii, înlocuind pe fratele său mai mare, Constantin, care decedase. În această calitate, înzestrează biserica cu cărţi moştenite din biblioteca tatălui său. Debutul îl face în anul 1611, când mijloceşte dania boierului Juga, refugiat în Şchei din Muntenia, de frica venirii la tron a lui Mihnea Vodă. Dania constă din două frumoase Mineie (ms. 12, 13), pe a căror copertă Vasile cronicarul consemnează şi actul de danie, încadrându-l într-un chenar stilizat floral. În 1628, oferă bisericii un Sinaxar, scris la 1580, de gramaticul Ioan (ms. 22). Fapta se repetă în 21 aprilie 1631, când dăruieşte bisericii cunoscuta carte cu conţinut isihast, „Cuvântările lui Efrem Sirul” (ms. 13) şi „Cuvântările împăratului bizantin Ioan Cantacuzino”, tot o carte cu conţinut isihast, ambele datând din secolul al XV-lea. Pe tărâm cultural se impune prin două valoroase contribuţii: alcătuirea primei cronici cu subiect românesc şi a primului Parimiar românesc, laureat de Academia Română (Vasile Oltean, „Primul Parimiar românesc”, vol. I-II, Editura Ediction Production, Iași, 2005). 

Cronica, al cărei original s-a pierdut, fiind interpolat în cronica lui Radu Tempea (ms. 39), reprodusă în colecţia de documente germane braşovene, avea să cunoască un larg interes atât din partea cronicarilor care i-au urmat, cât şi din partea istoricilor care i-au semnalat importanţa. O regăsim transcrisă şi în cronica lui Iosif Trausch, „Colectaneea zu einer Particuler Historie von Cronstadt” (manuscris din secolul al XVIII-lea, aflat la Arhivele Statului din Braşov), cât şi în manuscrisele semnate în aceeaşi perioadă de Radu Duma sau Cronica anonimă, publicată de N. State („Înștiințări – Câteva capitole din trecutul românilor din Șcheii Brașovului”, Brașov, 1906). Istoricii Ştefan Meteş („Cronica popei Vasile din Șcheii Brașovului” în „Drum drept”, an I, 1913), Ioan Lupaş („Cronicari și istorici români din Transilvania”, Cracovia, 1941, p. 16-22), Nicolae Sulică („Cronica protopopului Vasile din Brașov”, Sibiu, 1943), Sterie Stinge („Istoria sfintei besereci din Șcheii Brașovului”, Brașov, 1899), Octavian Şchiau şi Elena Bot („Radu Tempea –Istoria sfintei beseareci  a Șcheilor Brașovului”, Editura pentru literatură, București, 1969), i-au dedicat valoroase pagini, pline de aprecieri. Deşi a fost concepută pe un plan mai vast, pentru a trata istoria completă a bisericii „Sfântul Nicolae”, surprinzând şi realităţi privind istoria Moldovei şi Munteniei, cronica s-a menţinut, cu mici excepţii, în spaţiul de activitate al propriei familii.

Pentru aceasta pledează şi titlul cronicii: „Spunere precum au fost lucrul şi cum au căzut preoţia la acest loc, la această sfântă beseareca, din popa Pătru cel Bătrân, până la poapa Constantin şi cum cu luptă trudindu-se au ţinut sfânta beseareca şi s-au nevoit cu multă osteneală, de au purtat lucrurile legii, de nu s-au schimbat”. Conţinutul cronicii confirmă faptul că ea este elaborată după moartea fratelui, adică după 1628 şi finalizată în jurul anului 1633, când autorul prezintă ultimele evenimente. În cronică, protopopul Vasile surprinde, în special, atmosfera de toleranţă şi conciliere patronată de principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen (1613-1629). Acesta, ispitit de visul de a reconstitui vechea Dacie şi de a uni sub sceptrul său, ca şi Mihai Viteazul, cele trei ţări române, renunţă chiar la intenţia de a converti pe români la catolicism sau calvinism. Sub aspect conceptual, cronicarul şcheian se dovedeşte a fi cel dintâi cronicar român, care se ridica peste nivelul comun al vechilor analişti, înregistratori de date seci şi de fapte izolate, nestrăbătute de dinamismul unei idei conducătoare, care să închege fapte într-un tot organic.

Cea de a doua contribuţie a sa o reprezintă traducerea şi copierea primului Parimiar românesc (op. cit.), aflat în arhiva muzeului (ms. 36). Constând din 67 file, in folio, legat în piele roşie şi carton, manuscrisul cuprinde trei fragmente de parimii, de proporţii diferite (14, 6 şi respectiv 46 file), scrise de diferite mâini, dar cu aceleaşi caracteristici gramaticale, ceea ce presupune copierea lui în acelaşi mediu cultural. Identificarea cronicarului Vasile, ca autor al celei de-a treia părţi, deci a celei mai consistente (46 file) a fost posibilă pe baza unei însemnări dintr-un desen floral de la subpagina filei 27: «Să pisah Vasile sna pop Mihov ot Braşov, dto. 7121 (1613)». Deci Parimiarul este scris de Vasile cronicarul înainte de a deveni protopop, în condiţiile în care slujea ca dascăl şcoala şi ca gramatic obştea şi autoritatea locală. Studiul filigranologic confirmă anul fabricării hârtiei 1569, conform atlasului de filigrane pentru hârtie lituaniană, pus la dispoziţie de cercetătorul braşovean Gernot Nusbacher, ceea ce conduce la ideea că prima parte a manuscrisului (al cărei autor nu-l cunoaştem) aparţine perioadei coresiene. Cert este, însă, că legarea manuscrisului s-a făcut înainte de anul 1690, când protopopul Vasile Hoban înscrie pe coperta interioară episodul luptei de la Zărneşti, între austrieci şi turci, la care participase şi Constantin Brâncoveanu. Recunoaştem în cronicarul şi protopopul Vasile pe cărturarul, care a slujit în egală măsură şcoala şi obştea, deschizând drum nou în istoriografie şi continuând frumoasa tradiţie a copierii şi traducerii de cărţi în Şcheii Braşovului.

Dascălul Costea (1689?-1704)

Ca dascăl al şcolii din Şchei şi cărturar avizat al şcolii de copişti, desfăşoară o intensă activitate de traducere a cărţilor de înţelepciune, cu mare circulaţie în epoca de început a iluminismului românesc. În ciuda unei bogate activităţi de copiere şi traducere a cărţilor de învăţătură şi înţelepciune, datele biografice pe care le deţinem se reduc la mărturiile înscrise pe manuscrisele sale. Cel mai valoros manuscris, un Miscelaneu, este păstrat astăzi la Academia Română, sub nr. ing. 1436. Prin însemnarea finală stabileşte paternitatea şi originea şcheiană a copistului: «am scris eu, mult greşitul Costea, dascăl de la sfânta biserica din Şchei, luna noembrie 25 de zile, anul 1703». Textele colegate ale manuscrisului poartă autograful copistului şi data copierii, în baza căror s-a putut stabili activitatea de copiere a dascălului Costea, între anii 1693-1704, incluzând în cele 240 f., în format 19x15 centimetri, texte de mare circulaţie în cultura universală, manuscrisul dascălului Costea prezenta, desigur, interes şi pentru şcoala pe care o slujea. Primele 22 de pagini ale manuscrisului reproduc un Gromovnic – Însemnare pentru tunet, adeverită şi ispitită. Deşi existau în literatură traduceri ale Gromovnicului, încă din secolul al XVII-lea – (publicate ulterior de Timotei Cipariu, în 1891 (Gaster Moise „Crestomație română”, vol. I-II, București, 1981, p. 175) - dascălul Costea se foloseşte de un original grecesc, provenit de la curtea lui Constantin Brâncoveanu. Cel de-al doilea capitol al Miscelaneului, sub titlul „Svetaia darovanaia”, subintitulată «carte aleasă din toate cărţile, dulce învăţătură omului» (f. 13-44), era cunoscută în literatura italiană sub titlul „Fiori di virtu”, iar în literatura noastră „Floarea darurilor” (Nicolae Cartojan, „Cărțile populare în literatura românească”, București, Editura Enciclopedică, București, 1974, p. 248). Aici, prin 35 de subcapitole, se prezintă, în antiteză, viciile şi virtuţile umane, redate prin asemănarea lor cu animale, însoţindu-le de maxime, cugetări sau istorisiri morale, extrase din vestitele tratate de ştiinţe ale naturii din Evul Mediu. Capitolul următor, asemănător tematic precedentului, include cea mai veche traducere a „Fiziologului” (f. 44-48), fiind o carte populară de ştiinţele naturii, unde animalele, păsările, reptilele şi peştii sunt descrişi după obiceiurile lor, pentru a fi interpretate apoi ca simboluri ale unei idei morale sau religioase, urmate de sfaturi morale. Din această carte a pătruns în popor legenda despre turturica care, rămasă fără soţ, nu se mai aşează pe lemn verde, nici nu mai bea apă limpede. O regăsim în „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie” sau în „Evanghelia învăţătoare” din 1644 şi apoi versificată de Ienăchiţă Văcărescu, sub titlul „Amărâta turturea” şi Gheorghe Asachi, prin „Păsărica stingheră” (Nicolae Cartojan, op. cit., p. 214). În mod fericit, aceste noţiuni de istorie naturală se completează cu mărturii geografice, privind Asia, prin includerea în Miscelaneu a capitolului „Povestea ţarilor şi a împăraţilor câte-s în pământul Asiei” (f. 49-68), pregătind astfel teren pentru manualul de mai târziu al dascălului şcheian Nicola Nicolau, tipărit în anul 1814, sub titlul „Geografia sau scrierea pământului”, aflat azi în arhiva muzeului (C. V. 334 şi 335). Acestui text îi urmează „Cosmografia”, „ce să zice împărţeala pământului pre hotară şi pre alte semne ce sunt în cercurile cerului” (f. 68-75), completată de un interesant „Cronograf” (f. 149-215), un adevărat manual de istorie a lumii, atât de prezent în şcolile bizantine. În el găsim istorisiri privind crearea lumii, istoria evreilor, asirienilor, egiptenilor, perşilor, grecilor, romanilor şi a bizantinilor, aducând evenimentele la zi. În conţinut, „Cronograful” lui Costea se deosebeşte de cel al călugărului oltean Moxa, din 1620, al dascălului Grigore Buza şi al lui Gavril Diac din Bălteşti (Nicolae Cartojan, op. cit., p. 34-37), fiind apropiat de cel al dascălului şcheian Nicolae Grid, copiat în 1808, ceea ce dovedeşte folosirea unei surse comune. Din manuscrisul dascălului Costea nu lipseşte „Legenda Sibilei” (f. 71-78). Se ştie că sibilele erau în lumea antică proorociţe, cărora credinţele populare le atribuiau o viaţă îndelungată, depăşind chiar câteva veacuri, credinţa care, prin conţinutul său profetic şi enigmatic, era folosită cu succes în scopul unei propagande religioase. O primă versiune a „Sibilei” în limba română s-a păstrat în Ardeal, fiind tradusă din medio-bulgară, în secolul al XVI-lea, recopiată apoi în mai multe manuscrise. Textul dascălului Costea, reprezentând cea de-a doua versiune, deşi lipsit de primele file dovedeşte că traducerea s-a făcut după un text sârbesc (al cărui prototip s-a pierdut), întrucât primul soare visat de boierii Sibilei nu mai reprezenta împărăţia bulgarilor, ca în textele amintite mai sus, ci a sârbilor (Nicolae Cartojan, op. cit., p. 154). Începând cu fila 122 a Miscelaneului, dascălul Costea copiază, pe mai bine de 20 file, „Încercare a scrie istoria lui Isop”, semnând în final anul 1703. Alcătuit în Grecia antică, având apoi o circulaţie fără egal, romanul vieţii lui Esop s-a dovedit, în toate vremurile şi în toate ţările, cel mai preţios material pentru educaţia morală a tineretului, servind în şcolile greceşti şi ca veritabil text de retorică. La noi, în vremea lui Constantin Brâncoveanu, când se întemeiază o Academie grecească la Bucureşti, alături de Homer, de Pindar şi de tragicii greci, alături de Plutarh, Xenofon şi alţii, fabulele lui Esop îşi găsesc locul cuvenit. Caracterul şcolar al manuscrisului este evident, atât prin conţinutul de interes educativ, cât şi prin felul în care au fost aşezate textele, iar dovada folosirii lui la şcoala din Şchei este făcută, nu numai prin faptul că acesta este scris de un dascăl al acestei şcoli, ci şi că s-a păstrat în continuare în posesia altor dascăli ai şcolii amintite, între care Radu Catană (care îl cumpărase în anul 1758) sau fiul său Niculae Radu Catană, deţinătorul cărţii în anul 1798.