Școala de pictură pe sticlă din Șcheii Brașovului (I)

Între renumitele școli de pictură a icoanelor pe sticlă se numără și cea din Șcheii Brașovului, unde au activat numeroși iconari, cei mai mulți necunoscuți, dar care au lăsat în urmă capodopere ale arte populare românești și ale spiritualității răsăritene.

Prima preocupare de a scoate la lumină valoarea creației meș­terilor zugravi de icoane pe sticlă din Șcheii Bra­șovului o datorăm academicianului Ion Mușlea, printr-un studiu publicat în revista brașoveană „Țara Bârsei” nr. 1 din 1929, intitulat „Pictura pe sticlă la românii din Șcheii Brașovului”. Materialul său documentar se năștea în urma unei comunicări făcute de Ion Mușlea la, Congresul inter­național al artelor populare din Praga, prin care prezenta icoanele zugrăvite pe sticlă de românii din Ardeal și remarcă totala lipsă de informații mai amănunțite asupra acestui meșteșug.

Într-un alt articol numit „Icoanele pe sticlă la Românii din Ardeal” și publicat în revista „Șe­zătoarea”, nr. XXIV din 1928 Ion Mușlea arăta că icoanele din Ardeal se atribuiau greșit exclusiv meșterilor de la Nicula, ignorându-se, din necunoaștere, pe cele din Brașov, încercând astfel să ofere o lămurire a începuturilor meșteșugului din Șchei și a legăturilor probabile cu vestitul sat de pictori Nicula, cu atât mai mult cu cât icoanele din Șchei nu se găsesc numai în Ardeal, ci aproape în toate ținuturile germane muntoase (Tirol, Bavaria, El­veția), dar și în Moravia, Slovacia, la Guralii din Tatra etc.

Ion Mușlea este primul care afirma la începutul veacului al XX-lea că în Șchei au existat pe vremuri „iconari”, că descendenți de-ai lor mai trăiesc și în vremea sa. Oferă ca mărturie autentică pe Elena Faur, la 53 ani și pe Elena Tabără, fiica lui Ghim­bășan Iconaru de aceeași vârstă, care se trag din familii de iconari, pictând și ele din tinerețe. Elena Faur era fiica unui iconar poreclit „al lui Dolfi”, pe numele adevărat Rudolf  Zainichi, „un copil găsit”, „frate cu Gherleanau, care era străin”, dovedindu-se că provine din zona Gherlei, deci a Niculei, afirmație care este emisă și de George Barițiu care confirma prezența în Șchei a mai multor pictori de pe meleagurile Niculei (Gherlei). De altfel, fiica lui Ghimbășan Iconaru spunea că uneori părinții ei chemau să le ajute la lucrul icoanelor pe „Gherleni” și că aceștia locuiau pe Cacova, în timp ce ghimbășenii locuiau în apropiere pe actula stradă a Coastei.

Faima de care s-a bucurat Nicula s-a datorat cunoscutei minuni din anul 1699, când cea mai veche icoană de la Nicula cu Maica Domnului a lăcrimat, de­clanșând un adevărat pelerinaj, la care participau chiar și pelerini străini, și reproducerea ei în numeroase exemplare.

Ion Mușlea explică pentru ce le zicea „Gherleni”, și nu „Niculeni”, dovedind că numele orașului Gherla era mai mult cunoscut decât acel al sătucului Nicula, între altele și prin vestita închisoare și e probabil că iconarii de la Nicula erau chiar din Gherla.

Școală de pictură populară

La rândul său, profesorul Cornel Irimie atrăgea atenția că „arta zugravilor din Șcheii Brașovului s-a situat la loc de frunte, conturându-se ca o adevărată școală de pictură populară, în care – mai pregnant decât produsele de la Nicula, Făgăraș, Cârțișoara, Ar­paș, Laz și Lancrăm – sunt evidente în sens pozitiv influențele picturii pe lemn din Țara Româneasă” (Cornel Irimie, „Mește­șugul și arta icoanelor din Șcheii Brașovului”, în „Astra”, Brașov, nr. 10 din 1967, p. 13). Aprecia în mod deosebit icoana de la 1780, realizată de zugravul Ioniță din Brașov, aflată în colecția Romalo și publicată de Maria Golescu (M. Golescu, „Icoana pe sticlă a zugravului Ioniță ot Brașov”, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor storice” XXXVIII, București, 1945, p. 8.). Icoana poartă următoarea inscripție chirilică: „Zugrăvitu-s-au această sfântă icoană de Ioniță Zugravu ot Brașov, anul 1780 octom(brie) 10 zile”, fiind una din cele mai vechi icoane pe sticlă păstrate, demonstrând prin desenul fin și sigur, prin cromatica echilibrată, că este vorba de un talentat meșter cu o bogată experiență. Elementele de desen și compoziție, punerea în pagină, sugerează posibilitatea ca autorul icoanei să fi pictat și icoane pe lemn, după cum explică academicianul Marius Porumb în „Dicționar de pictură veche din Transilvania sec. 13-18”.

Inspirate din tipărituri

Arta icoanelor din Șchei s-a datorat condițiilor specifice, în legătură directă cu apariția tiparului. Cu siguranță xilogravura cărților coresiene din veacul al XVI-lea a constituit izvor de inspirație pentru iconarii de mai târziu. Acest mediu cultural este cel în care protopopul Mihai aducea de la Ipec (Iugoslavia) cele mai importante cărți de cult în veacul al XVI-lea, iar dascălul Costea traducea primele cărți populare, și protopopul Florea Baran scria un manual de filosofie și protopopul Vasile din Șchei scria primul parimiar românesc (Vasile Oltean, „Prima școală românească din Șcheii Brașovului”, Editura Transilvania Expres, Brașov, 1913, p. 54).

Mai târziu sunt atrași și zugravii de la Nicula, care se stabilesc aici, așa cum dovedește la anul 1847 George Barițiu în „Reflecsii la zugrăviia în Moldova”, din „Foaia pentru minte, inimă și literatură”, Brașov, 1847. „Ce e drept – scria Barițiu – bisericile moldo-române sânt pline de icoane de la Nicula din Ardeal (sat și mănăstioară), pe care zugravi săteni, din care mulți nu știu nici citi, le fac cu ușurință atât de minunată, pe cât sânt aceleași mai prejos de orice critică, apoi le poartă în spinare din sat în sat, iar bunii creștini le cumpărăcu mare avlavie; ba unii din cei niculeni se colonizaseră și airea și aici în Brașov, unde își vând sfânta marfă în piață, cu ce câștig, nu-i întrebăm” (Ion Mușlea, Pictura pe sticlă..., op. cit., p. 39.)

Tematici influențate de cultura locală

Deși de natură religioasă – ne asigură Cornel Irimie –, tematica icoanelor pe sticlă din Șcheii Brașovului cuprinde adeseori subiecte preluate din legende, imagini tratate în așa fel încât sugerează evident modul de viață specific local, fapt confirmat de ancheta statistică făcută de Muzeul Brukenthal din Sibiu în anul 1959 în peste 300 de localtăți, în cadrul căreia s-au  înregistrat peste 3900 icoane.

Ancheta confirmă din plin faptul că în Șcheii Brașovului s-a produs o mare varietate de teme iconografice, cu preferință pentru sfinți: Sfântul Gheorghe omorând balaurul; Maica Domnului - între cele mai frecvente imagini este cea cu Maica îndurerată sau cu Iisus în brațe și o icoană de influență locală: „Maica Domnului cu salbă de bani la gât”; Sfântul Dumitru și Sfântul Nicolae în ipostaza de răscumpărător a celor două fete de om sărac. Tot de inspirație locală este icoana cu Sfântul Haralambie, în­lănțuind ciuma, cu raportare la „Ciuma lui Caragea”, prezentată pe larg în cronicele locale ale Șcheiului. Una din temele preferate este cea a Sfântului Ilie cu căruța cu cai pe nori, apoi Cina cea de taină, Rusaliile, Iisus cu vița, Adam și Eva (în trei momente: nașterea Evei din coasta lui Adam, apoi Adam și Eva la pomul oprit și în fine după izgonirea din rai). După aprecierea aceluiași cercetător, Cornel Irimie, Nașterea lui Iisus este redată adeseori într-un cadru rustic și cu elemente locale, cum ar fi ciobanul îmbrăcat în ro­mânește, care cântă din fluier pe lângă turma de oi.

Culorile din Șchei

Tehnica de lucru a icoanelor din Șcheii Brașovului – ne asigură Cornel Irimie – este ca și în celelalte centre, folosindu-se ca materiale sticla, vopselele și lemnul. Sticla și culorile - ne spune Ion Mușlea, informându-se de la Maria Chifor la cei 67 ani ai săi, iconăreasă venită de la Nicula și adăugând o interesantă terminologie cromatică populară (Ion Mușlea, „Pictura pe sticlă”, op. cit., p. 40.) - se cumpărau din prăvălii și cele mai cunoscute erau: „focsin” sau „fucsin” – un „roșu ca macu”; „galbănul” „ăl mai bun”; „chinăraus” (la Brașov) și „chindruț” (la Nicula), care era „chinorosul” din Muntenia, negrul numit nemțește „Kienruss”, termen din care sunt derivate toate trei nume amintite; „țicvais” este albul numit la fel și la Nicula (de la germ. Zinkweiss), vopseaua cea mai scumpă; „minium” –roșul care se punea și pe buze la Brașov; „indih” – (numai la Brașov), un indigo, folosit pentru a da o nunață mai deschisă, fiind amestecat la preparare cu „țincvais” (la Nicula i se zicea „mnâer” - cf. Dic­ționarului editat de Tiktin – mierâu – dunkelblau și se folosea în special pentru fond; „verde nou” – era verdele obișnuit, cerut în băcănie sub acest nume pentru a fi deosebit de verdele cu care se vopsesc pereții; „gugulac” (la Brașov), „cuglac” (la Nicula) – este cărămiziul, numit în Șchei „Dobro” (termen slav) sau „Kugellack”(termen german), la Nicula i se zicea „ținobru” (de la germ. Zinnober).

Aceste vopseli erau cumpărate ca bucăți „grunjulețe” din băcănie și se pisau pe piatră. „Negrul” se freca cu clei și „spirt de rachiu”, altfel nu se „stângea”. Celelalte culori se frecau numai cu ulei („Firniss”). Ca să se usuce repede când urmau să fie trecute pe sticlă, se punea în ele puțină terebentină și așa numitul „blaițucăr” (germ. –acetat de plumb), pe care descedentele iconarilor brașoveni îi arată ca „o materie care samănă cu candelu” (zahăr cristalizat - sucre candi).

Aflăm de la Ion Mușlea că erau amestecate culorile una cu alta, în anumite doze pentru a obține nuanțele dorite. Ca fața să iasă roz, se dădea cu alb și roșu. Spre a obține un verde mai deschis „punem întâi galbăn, apoi dădeam cu verde nou”. Se cunosc și termeni ca „vânăt cu umbreală de alb”.

Odată culorile pregătite, erau așezate pe masă într-o mulțime de hârburi și tinichele. Se lua apoi o sticlă de o mărime oarecare și un model de aceleași dimensiuni, căci se picta după modele (și la Nicula și la Brașov), numite la Brașov „tipare”, iar la Nicula „izvoade”, făcute cu creionul după icoane mai vechi.

Adeseori conturele lor erau îngroșate cu cerneală sau culori pentru a nu se șterge așa de repede. Modelul se întindea pe masă și peste el se punea sticla, care avea să devină icoană. Întâi iconarul trăgea conturele (adică făcea urzeala) și aceasta o făcea cu trei din culorile amintite mai sus: negru, alb și roșu „de gură”. Se scriau apoi literele „bise­ricești” (chirilice) care numeau personajele. Cum aceștia, în marea majoritate nu erau știutori de carte, constatăm numeroase greșeli. Una din vechile icoane din Șchei, cu Sfinții Împărați Costantin și Elena, numele Constantin scris pe dos este așezat deasupra Sfintei Elena și cel al Elenei deasupra Sfântului Constantin, fiind scrise de la dreapta spre stânga.