Sfântul Ierarh Andrei Şaguna şi tipografia diecezană

După ce a ajuns pe scaunul episcopal de la Sibiu tânărul cărturar Andrei Şaguna, ca om de cultură, era conştient că Sibiul va putea deveni un centru bisericesc şi cultural românesc numai printr-o tipografie proprie. La 27 august 1850, într-o zi de duminică, s-a inaugurat oficial noua tipografie, prin sfinţirea apei, de către Şaguna însuşi.

În Sibiu se înfiinţase prima tipografie în anul 1528, fiind prima din Transilvania, de către Theobaldus Gryphius din Reutlingen. Unul din meşterii formaţi de el, Lukas Trapoldner, sas transilvănean, i-a continuat opera editorială în Sibiu, deschizându-şi propria tipografie. În cadrul acesteia funcţiona şi o „secţie” româno-slavă, cu slove chirilice, sub conducerea lui Filip Moldoveanul, „scrib” la Primăria oraşului, apreciat tipograf şi gravor. El a imprimat trei cărţi: „Catehismul românesc” din 1544 (pierdut), „Tetraevanghelul slavon” din 1546 şi „Tetraevanghelul slavo-român” din 1551-1553; deci el tipăreşte cărţi româneşti cu câţiva ani înainte de Coresi. (…)

Tipografia înfiinţată de Andrei Şaguna

După ce a ajuns pe scaunul episcopal de la Sibiu tânărul cărturar Andrei Şaguna, ca om de cultură, era conştient că Sibiul va putea deveni un centru bisericesc şi cultural românesc numai printr-o tipografie proprie, care să înlăture concurenţa comercială a saşilor, dar şi concurenţa confesională venită din partea Episcopiei unite de la Blaj. 

Îndată după încheierea Revoluţiei din 1848/1849, Andrei Şaguna a început demersurile în vederea înfiinţării unei tipografii eparhiale, încât la 17 iunie 1850 a înaintat un memoriu în acest sens guvernatorului Ludwig Wohlgemuth, subliniind necesitatea ei stringentă. În urma răspunsului favorabil al guvernatorului, Şaguna a procurat utilajul tipografic de la Buda (iniţial încercase la Praga), cu banii săi, 1000 de galbeni, dar el a donat tipografia respectivă eparhiei. 

La 27 august 1850, într-o zi de duminică, s-a inaugurat oficial noua tipografie, prin sfinţirea apei, de către Şaguna însuşi. Iniţial, tipografia a funcţionat în strada Iernii (Wintergasse nr. 194, azi Str. Timotei Popovici), dar în 1867 a fost mutată în strada Măcelarilor (Fleischergasse, devenită după 1918 strada Mitropoliei), unde a rămas până azi. 

Primul ei director a fost Dimitrie Lazarevici, care fusese până atunci „aşezător de litere” în tipografia regească (crăiască) de la Buda (iniţial se încheiase un contract cu austriacul Iosif Gerber din Cernăuţi). (…) Tipografia şaguniană a avut adversari chiar din primii ani de activitate. De pildă, ierarhii sârbi din Banat le interziceau preoţilor români să cumpere cărţi sibiene, sub pedeapsa caterisirii. Iar Arhiepiscopia Blajului se plângea, în 1855, ministrului Cultelor din Viena, Leo Thun, că noua tipografie periclitează drepturile „tipografiei Seminarului” din Blaj, care ar fi avut dreptul exclusiv de a tipări cărţi bisericeşti în limba română. Ministrul Thun a sprijinit pe uniţi în demersul lor, încât Şaguna a fost nevoit să se plângă împăratului Francisc Iosif de atitudinea sa potrivnică faţă de ortodocşi. Diferendul s-a încheiat definitiv la 14 decembrie 1860, când împăratul a decis ca tipografia şaguniană să poată tipări cărţi bisericeşti nu numai pentru „dieceza Transilvaniei”, ci şi pentru celelalte eparhii româneşti din Imperiul Habsburgic (Arad, Timişoara Vârşeţ şi Cernăuţi). A fost o mare izbândă pentru Andrei Şaguna.

Lucrări apărute la „tipografia diecezană”

Prima tipăritură a fost o circulară cu data de 27 august st.v. 1850, „cătră iubitul meu cler şi popor diecezan”, prin care Şaguna le aducea la cunoştinţă acest important eveniment cultural; circulara era însoţită şi de o poezie ocazională scrisă de Andrei Mureşanu, prin care îl omagia pe Şaguna, considerat ca „renăscător de un popor înfrânt de jugul greu”. În aceeaşi circulară anunţa că „pentru început se vor tipări protocoale matriculare (registre de stare civilă, n.n.), căci cu durere am înţeles că sub timpul revoluţiunei arzându-se de mâna vrăjmaşului 41 de biserici, iară 319 prădându-se, cu acea ocaziune s-au prăpădit şi multe protocoale matriculare”.

Trebuie să facem de la început precizarea că în timpul păstoririi lui Andrei Şaguna, în noua „tipografie diecezană” (devenită, după 1864, „arhidiecezană”) au apărut lucrări de mare diversitate: cărţi de slujbă, Biblia, Noul Testament şi Psaltirea, câteva traduceri din Sfinţii Părinţi, manuale pentru „clericii” Institutului Teologic din Sibiu, manuale pentru „şcolile poporale” îndrumate de Biserică (în primul rând pentru cele din dieceza Sibiului), lucrări cu profil istoric, literar şi chiar economic, procesele verbale ale „Sinodului” eparhial şi ale Congresului Naţional Bisericesc al Mitropoliei, pastoralele de Paşti şi de Crăciun ale ierarhului, anumite „circulare” semnate tot de el, uneori şi dispoziţii ale autorităţilor de stat, la care se adaugă cele două periodice ale eparhiei, cu apariţie neîntreruptă până azi, adică „Telegraful Român” (din 3 ianuarie 1853) şi „Calendarul diecezan” (din 1852). Tot aici se tipăreau, gratuit, „Anuarele” Gimnaziului Ortodox din Braşov, precum şi cel al Gimnaziului evanghelic-luteran din Sibiu, în semn de recunoştinţă pentru faptul că pregătea şi elevi români ortodocşi.

Andrei Şaguna făcea „corectura în şpalturi”

Tirajul fiecărei cărţi era destul de ridicat. Astfel, dintr-un „conspect” privind veniturile şi cheltuielile tipografiei pentru perioada august 1850 – decembrie 1851 rezultă că tipografia deţinea 5000 de exemplare din Catehism, 5000 de Abecedare, 700 de Ceasloave, 3000 din Istoria biblică, 1500 din Apostol. Difuzarea tipăriturilor se făcea prin protopopi, care, la rândul lor, erau sprijiniţi de preoţi, parohii şi chiar de unii credincioşi (aşa se explică faptul că unele din cărţile de slujbă şaguniene au ajuns până în Dobrogea şi Basarabia).

Trebuie să punem în lumină şi un alt fapt, minor în aparenţă, dar care totuşi conturează şi mai mult personalitatea lui Andrei Şaguna: anume că el însuşi făcea „corectura în şpalturi” la unele din cărţile de slujbă care se tipăreau. De pildă, într-o scurtă prefaţă la „Mineiul” pe luna noiembrie, el mulţumea Domnului că l-a ajutat să citească şi să corecteze singur toate Mineiele. Iar în prefaţa „Octoihului tipărit în 1861, mulţumea din nou lui Dumnezeu că „în răstimp de 11 ani, afară de mai multe cărţi şcolare şi mireneşti – toate cărţile bisericeşti, încă şi însăş(i) Biblia şi Chiriacodromionul (1855) ce cuprinde cuvântări bisericeşti la toate Duminecile de peste an, compuse de Nichifor Teotoke, arhiepiscopul Astraganului (sic), precum şi alte 26 de cuvântări întocmite de mine subscrisul Arhiereu pentru cele mai mari sărbători de peste an şi de aceeaşi pronie dumnezeiască să mă întărească pe mine de a putea revedea şi a corege (corecta, n.n.) greşalele ce culegătorii din tipografie le făceau la culegerea cărţilor” (subl. ns.).

Grija statornică pe care a arătat-o Şaguna pentru tipografia ctitorită de el rezultă şi din testamentul său (art. IV), în care sublinia din nou scopul pentru care a fost creată, dar înscria şi câteva prevederi testamentare, potrivit cărora din veniturile tipografiei să se acorde şi ajutoare „pe seama văduvelor preotese sărace din Arhidieceza noastră”. Iată ce scria marele arhiereu: „Tipografia arhidiecezană, fundată de mine, cu spesele (cheltuielile, n.n.) mele şi donată Bisericii noastre din Ardeal, în ziua înfiinţării din 27 august 1850, care până la moartea mea am îngrijit-o şi am administrat-o şi numai Dumnezeu ştie cu câte greutăţi am apărat-o şi susţinut-o faţă de duşmanii Bisericii şi ai naţiunii noastre române, o declar şi acum, ca fondator al ei, de avere a Bisericii, adică a Arhidiecezei noastre ardelene şi fiindcă scopul principal al intenţiei mele la înfiinţarea Tipografiei arhidiecezane a fost şi este a eda (edita, n.n.) cărţi bisericeşti, şcolare şi ştiinţifice cu un preţ cât se poate mai moderat şi a înlesni autorilor edarea opurilor lor (lucrărilor, n.n.) şi a retipări opuri clasice bisericeşti; apoi cu rezervaţiunea mentală am dorit ca, cu timpul, din prisosinţa veniturilor anuale ale Tipografiei arhidiecezane să se dea nişte ajutoare manuale (în mână, individual, n.n.) pe seama văduvelor preotese sărace din Arhidieceza noastră”.

În continuare, cerea ca îndată după moartea lui să se instituie o „comisiune administrativă”, formată din succesorul său în scaun ca preşedinte, trei clerici şi trei mireni, ca membri, şi doi funcţionari, pe care „îi rog a binevoi a duce, la început, fără vreo recompensare chemarea lor, pentru a duce la îndeplinire această cu adevărat părintească dispoziţie testamentară”. Comisia respectivă a lucrat până în anul 1948. Componenţa comisiei era prezentată în fiecare an în paginile Calendarului arhidiecezan cu şematism. Încheiem această prezentare generală redând cuvintele cărturarului sas Jacob Rannicher, prin care sublinia importanţa Tipografiei diecezane din Sibiu: „El (Şaguna, n.n.) a lovit în stâncă şi a deschis pe seama poporului său izvorul culturii intelectuale. Aşa putem caracteriza pe Şaguna, care a săvârşit în anul 1850 pentru români şi pentru credincioşii Bisericii grecorăsăritene din Ardeal acelaşi lucru pe care îl făcuse înainte cu trei sute de ani Honterus pentru Reformaţiune şi pentru saşi”.