Sprijinul Principatelor Române pentru şcoala română din Braşov

În Șcheii Brașovului s-au strâns de-a lungul secolelor numeroase mărturii ale legăturilor pe care românii din Șcheii Brașovului le aveau cu cei din Moldova și Muntenia. Preoții şi oamenii de cultură brașoveni, școala și biserica din Brașov au fost susţinute, atât material cât şi cultural, prin daniile şi subvenţiile oferite de domnii de peste munţi. După 1860, Principatele Române au susţinut şcoala din Braşov, printr-un ajutor financiar numit subvenţia „Cuza”.

La Braşov se întâlneau unioniştii din principate, oraşul fiind situat la întâlnirea drumurilor care duceau spre Moldova și Muntenia. Prezența lui Alexandru Ioan Cuza la Brașov a fost semnalată în perioada revoluției pașoptiste, când „mai mulţi domni” veniți de pe Câmpia Libertății de la Blaj, sunt găzduiți de brașoveni. O placă comemorativă de pe strada Poarta Șchei nr. 3, consemnează că „aici a fost sediul Casinei Române, unde, cu ocazia evenimentului revoluţiei din 1848 au poposit personalităţi de frunte ale vieţii culturale şi sociale din Țara Românească și Moldova: Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Ion Eliade Rădulescu, Cristian Tell, Gheorghe Magheru” şi alţii, între ei fiind și Alexandru Ioan Cuza, care, împreună cu ceilalţi invitaţi, participă la „un prânz de cereașe” de mai, în grădina protopopului Bonifatie Pitis din Șchei, unde se năștea imnul „Deşteaptă-te Române” prin prelucrarea cântecului „Din sânul maicii mele” de către dascălul și psaltul Bisericii „Sfântul Nicolae”, George Ucenescu, pe versurile întocmite cu această ocazie de poetul Andrei Mureșianu.

În aceeași lună, Alexandru Ioan Cuza este martor şi colaborator la editarea, tot la Brașov, a celor două documente, care urmau să devină platforme revoluţionare: „În numele Moldovei, a omenirii şi a lui Dumnezeu” și „Prințipurile noastre pentru reformarea patriei”, ambele formulate și redactate de Vasile Alecsandri împreună cu revolu­ționarii moldoveni și munteni prezenți la Brașov. Poetul muntean Eliade Rădulescu editează la Brașov „Expatriatul”, un cotidian de puternică trăire unionistă.

Alexandru Ioan Cuza cunoaşte cu această ocazie și demersurile făcute braşoveni pentru înființarea unui gimnaziu. Ca urmare, după urcarea pe tron, în urma memoriului făcut de brașoveni (protopopul Ion Popazu, ziaristul și profesorul George Barițiu ş.a.), Cuza încuviințează anual dania de 18.500 lei din partea Moldovei și 15.750 din partea Munteniei (în total 500 galbeni), în baza cărora gimnaziul îşi completează cursurile la opt clase, devenind „gimnaziu superior” recunoscut de autori­tăți în 13 octombrie 1860.

Prezentând domnitorului memoriul brașovenilor, Ion Maiorescu (căsătorit la Brașov în 1837 cu sora protopopului Ioan Popazu) ținea sa adauge: „Recomandându-Vă cu toată căldura această petițiune, subscrisul îşi ia libertatea de a vă ruga ca să nu perdeţi din vedere că Brașovul, după poziția sa geografică şi prin comerciul levantin susţinut de secoli prin negustorii români de acolo, a fost totdeauna punctul prin care s-a menținut oarecari raporturi de unire între românii din Transilvania și între Principate şi că literatura română şi-a luat începutul său în Brașov, de unde cam pe la anul 1560 încoace din tipografia diaconului Coresie s-au răspândit prin Principate cele dintâi cărți tiparite în limba română”.

Se mai păstrează în Șchei stampa cu imaginea gimnaziului, realizată de Ion Maiorescu la Viena în 500 de exemplare și prezentată Principelui Cuza, alături de memoriul amintit. Sute de documente aflate tot aici redau implicațiile pe care le-a avut această subvenție în viața spirituală a Brașovului.

Gestul lui Cuza continua o tradiție familiară șcheienilor, care fuseseră sprijiniţi de domnii de peste munți prin impresionante privilegii, mărturie fiind de cele peste 80 de hrisoave domnești aflate în arhiva bisericii din Șcheii Brașovului.

Ecouri ale Unirii Principatelor, la Braşov

Mai multe caiete folclorice ale timpului, realizate în manuscris de dascălii brașoveni, reproduc versuri închinate voievodului Principatelor Unite și momentului istoric al unirii. Un caiet folcloric început de Bratul Baiul, cunoscutul dascăl zârneștean, fost elev al școlii din Șchei, și continuat de nepotul său, protopopul brașovean Bartolomeu Baiulescu, reproduce mai multe poezii patriotice ale timpului. Alături de „Ce e patria română”, lansată pe Câmpia Blajului în vâltoarea pașoptistă de Ion Cavaler de Pușcariu și „Limba română” a poetului George Sion, aflăm și „Hora Unirii” a lui Vasile Alecsandri, copiată de dascălul brașovean în februarie 1859, la foarte puţin timp după ce aceasta a fost lansată de Matei Millo, pe muzica lui Ioan Wachman, în premieră, pe scena Teatrului Naţional din Bucu­rești, cu ocazia numirii lui Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Principatelor (24 ianuarie 1859). Imnul este continuat de o „Horă” închinată „Prințului românilor din 1859 Cuza Alexandru Ioan I”, dar şi de alte texte unioniste de mare popularitate.

Nu poate fi lipsită de semnificaţie parabola în versuri, intitulată „Plapoma de la gerul Bobotezei”, cu referire evidentă la ziua de 5 ianuarie a alegerii lui Cuza, prin care, asemenea lui Moș Ioan Roată, cântăreţul anonim îşi mărturiseşte teama ca Unirea Principatelor să nu fie furată de cei care „vor trage plapoma asupra lor”.

Un alt manuscris inedit, este semnat de dascălul brașovean Dumitru Oprea în aceeași perioadă a Unirii Principatelor. „Hora Unirii” poartă aici titlul „Versul naţional în privința împreunării Principatelor”, iar cele câteva zeci de poezii unioniste au conținut similar, ceea ce conferă încă o dată convingerea popularității de care se bucura evenimentul Unirii Principatelor în Transilvania.

Brașoveanul Th. Mateescu, pe una din filele de forzaţ ale unei cărţi vechi din Șchei (C.V.325) consemna: „1866 februarie 11. Ieram în Bucureşti, plecând de la moşia Valmuci, Valta Magra, unde ieram aren­daș, țiind şi pădurea Țovaratu cu D. Noici, ctitoria ce o luasem pe cinci ani cu 8000 de galbeni și mergând la București am vazut căderea prinţului Cuzia, cuprinzându-l noaptea pe la 5 ore D. maior Lana (n.n. Lamy), care în urmă a devenit generalu și l-a răpus arestu a-și da socoteală ca să afle că are datorie de 700 milioane lei - când în urmă Camera a proclamat de prinţu (pentru) amândouă Printipatele pe Filip I., fratele regelui Belgiei. s.s.Th. Mateescu” (grafie chirilică).

La câteva zile, Alexandru Ioan Cuza se găsea la Brașov, găzduit fiind în hotelul local (str. Lungă nr. l). Placa de pe fațada clădirii fostului hotel mai păstrează încă informația: „În această casă a locuit între 20 februarie şi 4 martie 1866, în drum spre exil, Alexandru Ioan Cuza, domn al Principatelor Unite”.

Istoria subvenției „Cuza” pentru gimnaziu

Înființat la 1850, sub egida celor două biserici, „Sfântul Nicolae” din Șchei și „Adormirea Maicii Domnului” din Cetate, după îndelungi eforturi din partea celor mai cunoscuți cărturari pașoptiști, în frunte cu protopopul Popazu, primul gimnaziu brașovean avea să cunoască încă de la începuturile sale o impor­tanță fără egal în Transilvania. Convinși că „acest institut de învățământ este pentru noi reminescență sacră, eredită de la părinții și antecesorii noștri, care supt cele mai grele împrejurări, conduși de exemplara lor evlavie creștinească, de cel mai rar patriotism și de fierbintea dragoste națională”, românii brașoveni „nu au cruțat nece ostenele, nece jertfe, abnegând ades chiar și interesele familiei proprii, numai ca să lupte pe drumul culturei și fericirii național-confesională”.  

Timp de 10 ani, prin danie „mână de la mână” gimnaziul este susținut și în baza unor mai vechi venituri provenite ca rentă din danii. După 10 ani, timp în care se ridică și monumentalul edificiu școlar cu concursul arhitectului Emilian Ștefan, gimnaziul se vede pus în situația de a nu mai putea funcționa.

Singura speranță se îndrepta spre Principate, în baza străvechilor relații pe care șcheienii, și în speță Biserica „Sfântul Nicolae”, le avea cu acestea, dovadă fiind și cele peste 80 de hrisoave prin care domnii de peste munți privilegiau locaşul de cult din Șchei și pe locuitorii de aici.

Noul domn, Alexandru Ioan Cuza, urcat pe tronul Principatelor Unite, cunoştea problemele braşovenilor, nu numai în contextul popasului său din oraş, de la 1848. Brașoveni găsesc soluția de a apela la Directorul Instruc­țiunii Publice din Principate, Ion Maiorescu, care în 1837 se căsătorise în Șchei cu sora protopopului Ioan Popazu, devenit cumnat cu cel care-i legase destinul de fondarea gimnaziului brașo­vean.

După memoriul trimis de protopopul Ioan Popazu și George Barițiu lui Alexandru Ioan Cuza, din adresa din 28 iulie 1860, semnată în numele Ministrului Secretar de Stat al Instrucțiunii Publice din Moldova, Vasile Alexandrescu (n.n. V.A. Urechea) „cu vie plăcere s-a grăbit a supune Adunarei (legiuitoare) cererea și Adunarea, în simțu ei național, dorind a susține acest Institut de învățământ, a în­cuviințat creditul anual de 18.500 lei”. La scurt timp Adunarea Legiuitoare a Munteniei decretează o sumă similară, ajungându-se la suma totală de 500 galbeni pentru gimnaziu.

Ca urmare, în 1868 gimnaziului i se adaugă o școală reală și comercială, condiții în care „Oficiul învățământului din România” mai suplimenta prin decret „subvenținea anuală cu 23.500 fl.
O bogată corespondență și o suită de documente, care formează azi fondul de documente „Cuza”, organizat în arhiva Muzeului din Şcheii Braşovului, confirmă implicațiile pe care le-a avut subvenția pentru bunul mers al învățământului brașo­vean.

În ciuda acestor realizări, odată cu detronarea lui Cuza, promisiunile de subvenționare sunt lăsate la voia întâmplării. Găsim de data aceasta o altă serie de scrisori, adrese, memorii, prin care brașovenii încearcă să sensibilizeze Camerele legiuitoare să promoveze noi decrete pentru subvenționarea învățământului românesc brașovean, dar toate se dovedesc zadarnice. În catastifele bisericii din Șchei nu mai apar venituri din Principate pentru gimnaziu.

În această nouă situație, în care „Școlile Centrale Române gr. ort. din Brașov”, căci aceasta era noua titulatură (având școală elementară, gimnaziu, liceu, școală reală și școală comercială) erau puse din nou sub pericolul desființări, prin lipsă de mijloace financiare.

Ajutorul junimiştilor Maiorescu şi Rosetti

Intervine mentorul junimist Titu Maiorescu (fost elev al gimnaziului brașovean în primul său an de funcționare, nepotul protopopului fondator, Ioan Popazu), care cere fostului său coleg de la gimnaziu, acum director al școlilor brașovene, Ion Meota, să alcătuiască un memoriu, pe care să-l dea și publicității, în baza căruia el, ca parlamentar să-l poată susține în Parlamentul României.

La puțin timp, în 28 mai 1873, Maiorescu anunța pe brașoveni că a obținut promisiunea sub­venționării școlilor române din Brașov cu suma de 15.000 fr.

Noua măsură a nemulțumit însă autoritățile Transilvaniei, și ca urmare, la scurt timp, noul mitropolit Procopiu Ivacicovici aducea la cunoștință brașo­ve­nilor nemulțumirea ministrului cultelor din Transivania, Trefort, că se desconsideră „dreptul in­ternațional”, acuzând faptul că Diamandi Manole a ridicat din Romania 19.260 lei și apoi 15.000 lei, sume repetate în 1875 şi 1876, de la senatul conservator prezidat de Maiorescu.

Faptele n-aveau să rămână fără urmări, căci prin ziarul „Kozerdek” și alte publicații străine, slujitorii gimnaziului sunt împro­șcați cu injurii, cărora zadarnic le-a răspuns cu argumente logice directorul Meșota, demonstrând firescul subvenționării școlilor brașovene de către Principate.

Nu fără raportare la acest incident, survine ordonanța Ministeriului Cultelor din Austria emisă în 2 aprilie 1875, prin care se interzice oricăror instituții confesionale și comunități din Imperiu să primească sau să ceară ajutoare de la state străine.

La rândul său, Titu Maiorescu este interpelat public în Parlamentul României de senatorul Deșliu, alarmat de agitația presei, pentru că în numai trei zile să aflăm demisia sa din minister, aducând după sine și anularea nu numai a subvenției noi, ci și a celei câștigate în 1850 de la Alexandru Ioan Cuza.

Singura soluție, în noua si­tuație creată, pentru a salva funcționarea în continuare a gimnaziului, este găsită genial tot de Titu Maiorescu: mijlocește brașovenilor cumpărarea (cu bani împrumutați de la prietenul său, unul din fondatorii „Junimii”, Theodor Rosetti) a moșiilor Meteleu, Sudiții și Lipănescu din ținutul Buzăului, unde Biserica „Sfântul Nicolae” deținea și moșiile Redea Barbului, Carca­leții Vechi, donate de Smaranda Bălăceanu la 1750.

Intenția era ca din venitul acestor moșii să fie alimentate financiar școlile brașovene. Peste 70 de scrisori din arhiva muzeului fac obiectul acestor strădanii. Cum aceste venituri nu puteau fi îndestulătoare, românii din Șchei nu renunță la veniturile din Principate, ci continuă să facă eforturi de remediere a situației. Mai multe documente ne permit să aflăm că protopopul Vasile Voina (vicepreședinte al Eforiei și din, 1900, preşedinte), pe motiv că are o bunică din partea soției la București (Maria Cârstocea), cere în repetate rânduri acordul autorității locale de a merge în capitală, intrând în legătură cu cei mai cunoscuți politicieni ai timpului: Titu Maiorescu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu ș.a. și prin organizații filantropice din Principate aduce bani pentru școlile brașovene.

Lucrurile n-aveau să meargă prea departe, căci din 1892 prefectul brașovean Mihail Maurer de Urmos emite telegrame pretorului Paonczel de la Predeal, solicitând să urmărească trecerea dubioasă peste graniță a protopopului Vasile Voina.  

Prin mijlocirea protopopului Voina, se realizează în Muntenia o colectă de 90.000 lei trimisă brașovenilor chiar de ministrul cultelor, Take Ionescu, prin mitropolitul Miron Românul.

Concomitent, președintele Eforiei, Nicolae Strevoiu anunța în ședința Eforiei din 4 / 16 decembrie 1892 primirea sumei de 179.547 lei şi 45 bani „pentru școlile noastre”. În ședința următoare se anunță altă sumă de 27.747.45 lei donați pentru școli prin mijlocirea eforilor Constantin Popazu şi Diamandi Manole „din partea unui anonim”. Gazeta Transilvaniei consemnează pentru aceeași perioadă plecarea protopopului Vasile Voina, din însărcinarea mitropolitului, pentru o nouă colectă destinată „conservării școlilor noastre națio­nale”.

Că e vorba tot de subvenția „Cuza” aflăm dintr-un document scris mult mai târziu, de Arsenie Vlaicu, care mărturisește că exista un registru secret în care se consemna subvenția din Principate, registru ținut ascuns în grădina protopopului Vasile Voina și scos doar în momentul în care se împlinea vremea vreunei călătorii la București.

Întrucât existau suspiciuni cu privire la veniturile acestor școli, se creează o comisie ministerială compusă din Aurel May, profesor universitar, Ladislav Csogey, profesor I Kuncz Iancso, jurist, care îşi începe activitatea în 17 / 29 iunie 1897. Patru zile sunt interpelați directorul gimnaziului Virgil Onițiu, Arsenie Vlaicu, directorul școlii comerciale, preotul Vasile Saftu, secretarul gimnaziului și protopopul Vasile Voina, vicepreşedintele Eforiei, dar nu s-a aflat nimic.

Totuși, prin ordinul ministerial din 18 aprilie 1898, se amenință închiderea școlilor de la Brașov. În fața acestei situații se cerea o intervenție cel puțin pe măsură. Din scrisoarea semnată de Maiorescu, la 29 octombrie 1898, adresată protopopului Vasile Voina, se transmite neaștep­tata hotărâre de a se da Statul Român în judecată.

Noul proces cumulează ajutorul celor mai cunoscuți avocați munteni, în persoana lui Vasile Lascar și Costantin Dissescu, fiind considerat „o chestiune de onoare de a susține cauza Dvoastre în fața instanțelor judecă­torești din România”, motiv pentru care „nu poate fi vorba de nici un fel de remunerare bănească pentru noi”, asigura Maiorescu în continuarea scrisorii citate. Solicită, în schimb copii după toate hrisoavele domnești (peste 80) precum și o bogată documentație privind subvențiile din Principate și, în urma încurajărilor venite din partea lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, și el avocat, precum și a ministrului junimist Gheorghe Panu și a altor filobrașoveni, în scrisoarea din 5 februarie 1899, Maiorescu anunță pe brașoveni data procesului pentru 5 / 17 martie 1899.

Cu totul neașteptat, tocmai în această zi (5/17 martie 1899), de la Brașov sosesc două telegrame adresate Ministrului Jus­tiției și Președintelui Tribunalului Ilfov, semnate de fruntașii brașoveni Vasile Goldiș și Gheorghe Pop, prin care i se retrage procura lui Maiorescu și celorlalți avocați sub pretextul că procura este incompletă, nefiind semnată și de repre­zen­tanța Bisericii „Sfânta Treime” din Cetate. La prima vedere fapta pare condamnabilă, sunând a trădare, dar cunoscând întâmplările din culise, se poate constata că aceasta a fost singura soluție pentru salvarea școlilor brașovene. Faptele pot fi înțelese din cele cinci telegrame prin care mitropolitul Transilvaniei îl chema pe protopopul Vasile Voina să vină la Sibiu pe un ton disperat: „Întârzierea mă compromite și pe mine – spunea mitropolitul în ultima telegramă - și periclită cauza. Dacă nu se va rezolva azi, îmi spăl mâinile, lăsând asupra voastră răspunderea de urmări”.

Toate telegramele insistau asupra deplasării protopopului Voina la București și retragerea procurei lui Maiorescu în procesul cu Statul Român. „Cauza” a format-o discuția pe care mitropolitul o avusese cu forurile politice și religioase din Austro-Ungaria, care l-a amenințat că dacă va pierde procesul cu Statul Român se vor închide toate institutele de învățământ din Transilvania, care s-au făcut vinovate de nerespectarea ordo­nanței ministeriale, iar dacă vor înceta procesul li se va asigura acestora o rentă anuală din partea Statului.

Autoritățile din Transilvania acceptau acest compromis, întrucât își dădeau seama că prin câștigarea procesului cu Statul Român școlile brașovene intrau în posesia unei sume fabuloase, generate de forța juridică a hrisoavelor domnești.

Rezultatul îl aflăm dintr-un protocol al şedinței parohiale din 6 august 1901, care reproduce rescriptul ministerial nr. 2647 din 24 iulie 1901, prin care se asigură școlilor brașovene, prin bisericile patroane – „Sfântul Nicolae” din Șchei și „Sfânta Treime” din Cetate, un venit anual echivalent cu subvenția din Principate. Astfel, ia sfârșit o frământată istorie a unei subvenții, care își găsea începutul în profunzimea legăturilor dintotdeauna între românii de pe ambele versante carpatine, pornind de la domnitorii moldoveni şi munteni, continuând cu Alexandru Ioan Cuza, terminând cu Titu Maiorescu.