Tipărituri ale Diaconului Coresi, la Brașov

Diaconul Coresi a devenit personalitatea incontestabilă a veacului al XVI-lea. Lui i se atribuie de către mai mulţi cercetători meritul de a fi facilitat biruinţa definitivă a scrisului în limba română. Activitatea sa rupe barierele unui slavonism „cultural”, care, vreme de mai bine de cinci veacuri, încorsetase puterea de manifestare a limbii române prin „întunerecul de cuvinte” slavone, cum se exprima Coresi în „Tâlcul Evangheliilor”.

Diaconul Coresi a repetat deseori în predosloviile şi epilogurile la cărțile sale o afirmație preluată din textul biblic al lui Pavel către Corinteni, pentru a sublinia rolul important al limbii în cult: „În sfânta besearecă mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înţeles decât 10 mie de cuvinte neînţelease în limbă striină” (Florica Dimitrescu, „Tetraevanghelul…” op. cit. p. 267) sau „Şi deaca-m cetit - specifica diaconul Coresi în Tâlcul Evangheliilor - şi am aflat că toate tâlcuiesc şi adeverează şi întăresc cu Scriptura Sfântă şi mie tare plăcură şi am scris cu tipariul voao fraţilor rumânilor, să fie pre învăţătură şi vă rog ca, fraţii mei, să cetiţi şi bine să socotiţi, că veţi vedea voi înşivă cum că e mărgăritariul şi comoară ascunsă veţi afla într-înse/le/ desvătat…” („Coresi, Tâlcul Evangheliilor şi Molitvenic românesc”, ediţie îngrijită de Vladimir Drâmba, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998, p. 187).

„Cazania” I - Tâlcul Evangheliilor (1564-1568)

Cartea cu cea mai largă întrebuinţare confesională pentru toate cultele tuturor vremurilor, „Cazania” (termen provenit din limba slavă - a spune), este de fapt o colecţie de predici susţinute de preot pentru fiecare sărbătoare creştină şi în orice împrejurare bisericească (chiar şi la înmormântări, cununii sau ierurgii). În perioada în care limba oficială a ortodoxiei era slavona, doar predica se spunea în limba română. „Cazania” are tangenţe de comunicare cu „Omilia”, „Didahia”, „Sbornicul” şi „Parimia”.

Încă în perioada primilor creştini, după ce Mântuitorul Hristos trimisese Apostolii pentru a răspândi cuvântul Evangheliei, aceştia practică cuvântarea publică, aşa cum face Apostolul Pavel la Atena în faţa Areopagului, creştinându-i pe greci, sau Apostolul Andrei în Sciţia Minor.

La noi, primele cazanii sunt în limba slavonă, adevăr confirmat de mai multe manuscrise slave aflate la Academie sau răspândite în ţară şi peste hotare. Conţinutul lor variază de la o carte la alta, textul fiind completat adeseori de preotul care simţea nevoia să fie cât mai bine înţeles de enoriaşi, având o permanentă dorinţă de a se adapta situaţiei concrete în care trebuia să-şi păstreze credincioşii în adevărata credinţă. Ca urmare, găsim diferenţe mari între „Cazania” I a lui Coresi şi „Cazania” a II-a, tipărită la mai puţin de două decenii de acelaşi tipograf, ca să nu mai vorbim de „Cazania” lui Varlaam de la Iaşi - 1643 care diferă şi mai mult, folosind alte izvoare.

Cartea este tipărită pe hârtie clujeană, cu cerneală neagră în exclusivitate, ca şi Molitfelnicul, pe 363 file. Lipsită de început şi ultima filă, nu se ştie exact numărul paginilor. După aprecierea lui Ion Gheţie şi Al. Mareş ar fi trebuit să aibă 248 file cuprinse în 31 caiete a 8 file, format in folio (268x175mm), 23-24 rânduri pe pagină, cu tipul I de litere, după clasificarea lui F. Hervay, după unii cercetători, la 1564, după alţii, la 1568, cu sprijinul aceluiaşi Forro Miclăuş, cartea a fost pusă de unii cercetători (Ion Gheţie, Al. Mareş, Pavel Binder, Gernot Nusbacher) sub influenţă calvină sub motivaţia că după interdicţia bisericii catolice din Ardeal la Sinodul de la Aiud din 1564, calvinii încercau să-şi atragă de partea lor pe români, acordându-le oarecare privilegii. Controverse s-au născut şi între luterani şi calvini, scindarea între cele două culte făcându-se definitivă la acelaşi sinod.

Aprecierea că în anumite texte de predică sunt criticaţi ierarhi ortodocşi de pe poziţii reformate, nu poate fi acceptată, cu atât mai mult cu cât diaconul Coresi însuşi, în „Dojana cititorilor” de la finalul cărţii ne asigură: „Şi cine va ceti până la sfârşit, că va afla cu adevăr că e aşa, că această carte arată-ne nouă păcatele noastre şi ne învaţă cum ne turnăm şi ne pocăim şi unde putem afla iertăciunea păcatelor noastre şi pren ce putem merge la împărăţia ceriului şi altele, mai toate ce trebuieşte şti creştinilor. Ce, fraţii miei, unde ceartă această carte pre vlădici, episcopi, popi, călugări şi pre domni, nu ceartă pre cei buni, ci pre cei răi. Bunii să nu ia pre sine şi carii vor fi cu vină certaţi, ei se pocăiască şi să lase răutatea şi să îmbie cu dereptate. Amin”.

„Cazania”, traducere din limba slavonă

Fiind prima tâlcuire a Evangheliei în limba română, diaconul Coresi motivează explicit traducerea ei din limba slavonă: „Den mila lu Dumnezeu, eu, diaconul Coresi, dac-am văzut că mai toate limbile au cuvântul lu Dumnezeu în limba lor, numai noi, rumânii n-avăm şi Hristos zice (Matei 109) cine ceteaşte să înţeleagă, Pavel apostol încă scrie la Corintom 155, că întru besearecă mai vârtosu cinci cuvinte cu înţelesu mieu să grăiesc ca şi alţii să învăţ, decât întunerece de cuvinte neînţelese în alte limbi. Drept aceea am scris cum am putut Tetraevanghelul şi Praxiul rumâneaşte. După aceaea, dac-am văzut jelanie a mulţi preuţi de Tâlcul Evangheliilor, cum să poată ei propovădui şi a spune oamenilor învăţătură după cetitul Evangheliei, aşa am aflat aceste tâlcure ale Evangheliilor pre duminei prespre an, scoase din Scriptura prorocilor apostolilor şi celor sfinţi părinţi şi dac-am cetit, bine am ispitit şi socotit şi am aflat că toate tâlcuiesc, adeverează şi întăresc cu Scriptura Sfântă şi mie tare plăcură. Şi vă rog fraţii miei să cetiţi şi bine să socotiţi că veţi vedea voi înşivă cum că e mărgăritariul şi comoară ascunsă (Matei 55). Veţi afla într-însa desvăţat în 20 de cărţi atâta învăţătură cheară nu veţi afla ca în această carte”.

De altfel, conţinutul cărţii nu trădează cu nimic credinţa ortodoxă, ci, dimpotrivă, sunt capitole care nu puteau fi acceptate de biserica reformată (luterană sau calvină). Menţionăm din „Scara evangheliilor” aşezată de Coresi la sfârşitul cărţii, doar câteva din titlurile care ne motivează afirmaţiile. „Alesătura zilelor şi bucatelor”; „Episcopii şi vlădicii n-au lăsat să domnească în chipul altor domni”; „Zlataust (n.n. Ioan Gură de Aur) de post grăiaşte?”; „Crucea ce e, câte felure şi cât luoăm?”; „Postul al treilea, ce iau oamenii sus”; „A posti cât trebuieşte, câte felure?”; „Postul cu ciudă”; „Postul faptelor”; „Îngroparea morţilor şi mirenilor” etc., texte care cuprind și sfaturi privind postul, nepracticat de reformaţi).

Cunoscută doar prin cele cinci exemplare (nici unul complet), dintre care două sunt la Biblioteca Academiei Române - filiala Cluj; două la Biblioteca Episcopiei Ortodoxe a Aradului şi unul provenit la Academia Română din satul Prislop (Hunedoara), precum şi patru fragmente identificate de Florian Dudaş, „Cazania” I a cunoscut o recentă reeditare prin contribuţia lui Vladimir Drîmba, însoţită de un studiu introductiv al lui Ion Gheţie. Contribuţii privind datarea şi geneza „Cazaniei” I au adus şi alţi cercetători: Al. Mareş („Când şi unde s-au tipărit Tâlcul evangheliilor şi Molitvenicul românesc?”, în „Limba Română” XVI (196), nr. 2, p. 119-130), Pavel Binder, A. Huttmann („Cu privire la datarea Cazaniei I”, tipărită de diaconul Coresi, în „Limba Română”, XVI (1967), nr. 2, p. 109-117).

Izvorul după care s-a tipărit această carte a constituit subiect de dispută pentru mai mulţi cercetători. Nicolae Sulică (1936) propune o carte maghiară, Petru Mliusz Juhasz „Vologatot predicacioc” din 1563 („Catehismele româneşti din 1544 - Sibiu şi 1559 - Braşov). Precizări cu privire la izvoarele lor, în „Anuarul liceului de băieţi Papiu Ilarian, din Târgu Mureş”, 1932-1935, Târgu Mureş, 1936, p. 47-101, iar Pandele Olteanu, după 30 de ani, propune o carte pur orodoxă intitulată „Postila de Neagovo” (Pandele Olteanu, „Postila de neagovo în lumina Cazaniei I a diaconului Coresi” (cca. 1564), în „Romanoslavica”, XIII (1966), p. 105-131), pentru ca Ion Gheţie şi Al. Mareş să propună un izvor comun, din care s-au inspirat cele două cărţi (Pandele Olteanu, „Postila de neagovo în lumina Cazaniei I a diaconului Coresi” (cca.1564), în „Romanoslavica’’, XIII (1966), p. 105-131.

„Tetraevanghel” slav (1565-1566)

Singurul exemplar existent cu „Tetraevanghelul” slav s-a descoperit la Muzeul de artă din Harcov (Ucraina), unde a fost adus în timpul revoluţiei ruseşti dintr-o bibliotecă din Volinsc. Alcătuitorii „Bibliografiei Române Vechi” folosesc informaţiile date de cercetătorul rus M. Korneeva („Notiţă la istoria tipăriturilor vechi slavoneşti”), în „Slavia”, 5 (1926-1927), p. 190-194).
Conform acestora, exemplarul are 239 file, legat în 30 caiete a câte opt file, cu excepţia caietelor 1,9 şi 23, care au numai câte șapte file. Numerotaţia filelor se face în signatură chirilică, jos pe întâia şi ultima pagină a fiecărui caiet, cu excepţia primului caiet, unde signatura este pe fila a cincea. Din caietele 9 şi 15 lipseşte signatura finală. Se remarcă coincidenţa grafică, signaturile paginilor, numărul de file identic cu „Evangheliarul” din 1562, ceea ce a făcut pe autorii informaţiilor să aprecieze că acest exemplar este o reeditare a „Evangheliarului” din 1562 al lui Coresi, chiar dacă editarea a fost făcută de diacul Călin.

Epilogul confirmă laboratorul de creaţie şi autorul tiparului, în persoana diacului Călin: „Din porunca jupânului Haneş Begner, eu robul lui Hristos, Călin diacul şi cu cei 4 ucenici ai săi, ne-am trudit de am scris această carte, în anul 7073. S-a început această carte în luna lui Decembrie 19 zile şi s-a sfârşit în luna lui septemvrie 2 zile în cetatea Braşov”.

„Octoih” slav din anul 1567

Singurul exemplar al acestei cărţii a fost găsit în Ţara Oltului, după cum afirmă autorii „Bibliografiei Române Vechi” (vol. IV, p. 9), constând din 190 file nenumerotate. Din descrierea făcută de Nicolae Iorga (”Octoihul diacului Lorinţ” în „Analele Academiei Române”, (1931) rezultă că tiparul este negru şi roşu; titlurile de capitole şi iniţialele sunt ornate, cu frontispicii cu împletituri şi stema Ţării Româneşti (corbul mare şi mic), la mijloc cu crucea în cioc îndreptată în partea stângă. Pe ultima pagină este reprodus epilogul în limbă slavonă, de unde aflăm amănunte privind datarea şi laboratorul de lucru: „Fiindcă cel în Treime închinat Dumnezeu a binevoit să înzestreze biserica şi cu felurite cărţi întru mărirea şi folosul celor ce vor ceti, râvnind cu ajutorul Sfântului Duh şi cu dragoste pentru dumnezeeştile şi sfintele biserici, am scris această carte pentru mântuirea sufletului, Octoih întru împlinirea măririi a Celei în trei feţe şi în unitate închinatei Dumnezeiri; rugăm ca tinerii şi vârstnicii şi bătrânii citind-o, cântând-o sau scriind-o, întru dragostea lui Hristos să o îndrepte. Iar noi, carii cu osârdie la această treabă ne-am străduit, să ne binecuvinteze, ca prin aceştia slăvind pe Tatăl şi din El, Sfântul Duh şi cu El, pe Prea Sfântul Duh, de la care vine totul. Aici vom primi smerenie, milă, iar acolo cu această lumină ne vom lumina cu harul, Amin.

Cu poruncă, jupânul Lorinţ, diacul din Braşov şi cei patru ucenici s-au trudit întru aceasta şi au scris această carte în anul 7075. S-a început această carte în ianuarie 20 şi s-a isprăvit în luna iunie, în ziua 20, în cetatea Braşov”.

„Liturghier” slav (1567-1568)

În anul 1944, când se edita „Bibliografia Română Veche” nu se cunoştea nici un exemplar al acestei cărţi coresiene. Autorii Bibliografiei constată că la Academie se găsea un Liturghier, având literele identice cu cele din tipăriturile lui Coresi, apărute până la 1570 (litere mari, tăiate cu eleganţă, aşezate drept şi frumos). Pe motivul că şi „Evangheliarul” românesc şi „Psaltirea” românească au fost dublate de textul slavon, „Literghierul” nu putea să nu aibă corespondent slavon.

Exemplarul de la Academia Română are formatul 19 x 15 cm, constând din 26 caiete a patru file, numerotate în chirilică pe prima şi ultima filă a fiecărui caiet. Exemplarul este scris în negru şi roşu, având 15 r/pag, puţine ornamentaţii, dar specifice lui Coresi, între care frontispiciul bogat în împletituri aflat şi în „Liturghierul” lui Macarie (1508) şi frontispiciu simplu întâlnit în „Liturghierul” lui Şerban Coresi din 1588. Nu conţine primele trei file din caietul 1, ultimele 3 file din caietul 2 şi prima filă din caietul ultim (al 26-lea), deci şi filele din epilog sau prolog, prin care s-ar putea obţine datele lămuritoare privind paternitatea şi localizarea cărţii.

Faptul că pe scoarţele legăturii sunt lipite ca maculatură două pagini din „Psaltirea” coresiană, tipărită la Braşov în 1570, a permis cercetătorilor să atribuie cu uşurinţă cartea lui Coresi. La aceasta se adaugă şi faptul că hârtia are filigranul obişnuit al textelor coresiene: coroana, marca fabricii braşovene.

Comparând textul cu cel al „Liturghierului lui Macarie” s-a constatat deplina identitate între cele două tipărituri, atât în ceea ce priveşte limba, cât şi cuprinsul.

„Psaltirea” slavă din anul 1568

Cartea este prezentată de autorii monografiei diaconului Coresi (Ion Gheţie, Al. Mareş) pe baza unicului exemplar păstrat la Biblioteca Publică de Stat din Moscova, studiat de L. Demeny (L. Demeny, „O tipăritură coresiană puţin cunoscută”, în „Studia bibliologica”, III, 1969, p. 493-512) şi un fragment de patru file aflat la Arhivele Statului din Braşov, popularizat de Gernot Nusbacher (Gernot Nusbacher, „O încercare de identificare a unei tipărituri coresiene”, în „Revista Bibliotecilor”, XXIV, 1971, nr. 2, p. 114-116).

Din exemplarul din Rusia s-au păstrat 41 caiete a 4 file (caietul 11 lipseşte complet), format 4°, cu signatura pe prima şi ultima filă a fiecărui caiet (procedeu tipic coresian), copertat în lemn şi piele (195 x 150 mm), 18-19 rânduri pe pagină, tipărit cu corpul de litere nr. I după clasificarea făcută de F. Hervay, în două culori (alb şi negru).

Un impresionant frontispiciu cu arabescuri se află pe fila a 2-a din primul caiet, păstrând în interiorul arabescului cuvântul slav „бож’’, prezent şi în alte cărţi coresiene (Slujebnicul slavon din 1568), fiind o prescurtare a numelui lui Bojidar Vukovici, cunoscutul tipograf sârb care tipărea la Veneţia cărţi pentru sârbi.

Având în exclusivitate hârtie braşoveană, cu filigran de tipul „coroană cu scut oval”, iar la l585 în posesia lui Petru Schirmer se mai găseau 30 de exemplare nevândute, nu încape îndoială că şi această carte s-a tipărit la Braşov.

Datat greşit de autorii „Bibliografiei Române Vechi” pentru anul 1588, numai pe motivul că poartă arabescul „boj”, studiul grafiei şi al hârtiei a îndreptăţit pe L. Demeny să aprecieze editarea acestei cărţi în intervalul 1568-1570, adevăr confirmat şi de cercetătorul braşovean Gernot Nusbacher, care populariza filele descoperite la Braşov şi propunea anii 1566-1570, încercând chiar o datare şi mai exactă pentru 1 iunie - 30 noiembrie 1568 (Gernot Nusbacher, „Contribuţii privind activitatea tipografică a diaconului Corsi”, în „Cumidava”, XIII, 1983, p. 48). În acest caz nici supoziţia, conform căreia tipăritura aparţinea lui Şerban Coresi nu mai poate fi acceptată, tipograful fiind de fapt pentru această perioadă diaconul Coresi însuşi, cu atât mai mult cu cât textul este identic cu cel utilizat în celelalte „Psaltiri” coresiene.