Volum dedicat preoților ortodocși participanţi la Marea Unire de la Alba Iulia

Volumul „Prezențe clericale transilvănene la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918”, de Andreea Dăncilă-Ineoan, pr. Bogdan Ivanov, pr. Cosmin Cosmuţa, Emanuil Ineoan, apărut la Editura Renaşterea, a fost imaginat drept un demers de necesară recapitulare a profilului biografic, singular, dar și colectiv, al unui actor socio-profesional însărcinat cu o partitură esențială în ordonarea societății românești transilvănene: corpul ecleziastic.

În modernitatea transilvăneană, aceste categorii clericale au reprezentat, pentru comunitățile ro­mâ­nești, certe structuri elitare. De altfel, asociaționismul românesc, vectorul care impune un nou ritm de dezvoltare în Transilvania la cumpăna secolelor XIX-XX, cu greu poate fi imaginat în afara acestor „lideri în reverendă”. Viața spirituală, culturală, politică, economică a românilor din Ungaria Dualistă nu poate fi înțeleasă fără aportul acestor personaje ce au func­ționat asemenea unor agenți ai dinamizării spațiului social.

Nu în puține rânduri, biografia acestor preoți reflectă multitudinea rolurilor avute în societatea românească: sacerdot, director al despărțămintelor Aso­ciațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), al Reuniunilor de lectură, membru în consiliile de administrație ale băncilor și societăților de credit românești, scriitor, jurnalist și în unele cazuri deputat / sau candidat de deputat în Parlamentul de la Budapesta. Complexitatea agendelor categoriei clericale transilvănene decurge de fapt din poziționarea acesteia la intersecția a trei câmpuri de putere: religios, politic, cultural.

În dificilii ani ai Marelui Război, pe un fundal de o violență extremă, într-un context de criză cosmică, oamenii Bisericii au construit în jurul lor comunități de rezistență la suferință. În acest volum se regăsesc mai multe ipostaze de preoți, identificabile în complicatul interval 1914-1919.

Preoții militari

Personajele clericale aflate cel mai aproape de miezul fierbinte al războiului, în proximitatea confruntărilor militare, preoții militari erau principalii vehiculatori și stimulatori ai reli­giozității în rândul taberelor de soldați. Preotul militar trebuia să administreze pe front o serie de competențe: duhovnic, ajutor de cadru medical, educator în sens cultural etc., toate aceste secvențe asigurându-i calitatea de adevărat releu al stării de război. Departe de a reprezenta o figură senină romantică, preotul militar era confruntat cu o serie de chinuitoare dileme pe front: cum să slujești un Dumnezeu pacificator într-un context militar, cum să împaci universalitatea Evangheliei cu dezideratul național, cum să conjugi aspectele clericale cu cele sociale, în final, cum să fii și preot și militar?

Preoții refugiați

Pentru o parte consistentă a celor ce au aparţinut acestei categorii, anul 1916 a reprezentat un moment-falie. Speriați de reacția autorităților maghiare după ce au sprijinit intervențiile armatei române în zonă, mulți dintre preoții ortodocși transilvăneni se refugiază cu aceasta la sud de Carpați, odată cu retragerea din toamna anului 1916. Un alt moment care îi forțează pe slujitorii altarului să aleagă calea refugiului s-a consumat cu intensitate și la finele anului 1918, când, mai ales preoții bănățeni, de teama represaliilor sârbești, au fost nevoiți să recurgă la această soluție. Și preoții din partea de vest a țării (Bihor, Arad) sunt forțați de campaniile bolșevicilor maghiari să-și părăsească parohiile (unii dintre ei nu vor mai putea reveni niciodată la vechiul altar – în special, în zonele românești rămase în Ungaria, iar alții vor fi chiar martirizați).

Preoții internați, arestați, deportați

Fac parte din aceeași categorie a indezirabililor pentru auto­ritățile militar-politice oficiale. Iată redat rezumativ de către preotul Moise Bărbulescu din Herneacova traseul acestei categorii: „[...] am luat parte în 1910 la cursurile de vară ale d[omnu]lui Iorga din Văleni, de unde m-am aprovizionat cu cărți și tablouri naționale trecându-le frontiera așa cum Dumnezeu m-a învățat. Nu știam însă că în urma acțiunii românești ce am dezvoltat eram trecut în cartea neagră a si­guranței un­gurești. La izbucnirea războiului, în 1914, am fost pus sub supravegherea polițiană, iar la intrarea românilor în acțiune în 1916, am fost deținut și internat în lagărul de la Șopron până în 1917”.

Preoții emigrați

Aceștia sunt clericii care au slujit, mai cu seamă, în rândul comunităților de români din Statele Unite ale Americii, acolo unde se formase o consistentă diasporă românească încă de la cumpăna secolelor XIX-XX. Departe de casă, aceștia au privit cu la fel de mare nerăbdare atât desfășurarea războiului, cât și deznodământul acestei confla­grații militare. Proiectului na­țional i-au consacrat, și aceștia, mare parte din energiile și puterea lor de mobilizare.

Preoții care au rămas în parohii în anii de război

Probabil cea mai frecventă tipologie, preoții care au rămas în parohiile lor în anii de război au fost oarecum ignorați de o parte a istoriografiei care căuta doar stările de excepționalism din anii războiului, firescul acestei situații fiind în opinia acesteia prea puțin eroizabil. Lucrurile nu au stat însă deloc așa, supraviețuirea în cadrul comu­nității având, așa cum multe din cazurile prezente în acest volum o demonstrează, partea sa de eroism, iar recuperarea acestei perspective asupra războiului cotidian trăit de comu­nitățile de acasă este una realmente necesară. Religiozitatea din vremea războiului presupune investigarea atât a dimensiunii frontului militar, dar și a „războiului de acasă” din comunitățile de civili, nevoite de asemenea să facă față unor situații-limită.  

La finele războiului, în luna noiembrie a anului 1918, mulți dintre preoții regăsibili în toate aceste categorii au fost cei care au mobilizat comunitatea în sens național, cei care au reușit să dea sens și consens narațiunii na­ționale. În acele momente, clericii transilvăneni și-au asumat un statut riscant, acela al intelectualului public, care formulează proiecte de largă respirație comunitară și asigură mobilizarea grupului în momente în care este nevoie de solidaritate pentru ieșirea din situații de criză pentru corpul societal. Angajamentele luate de aceste personaje depășesc cu mult rolul lor pastoral și confirmă o extindere a acestei funcții. De fapt, preoții joacă în contextul finalului de an 1918 rolul unei elite simbolice, definită, în limbaj sociologic, drept elita care controlează mijloacele de comunicare și e responsabilă de construirea opiniei publice.

Îi regăsim astfel pe slujitorii altarului în fruntea consiliilor și gărzilor naționale, organisme provizorii, ce aveau rolul de a gestiona inspirat o situație tensionată în societatea transilvăneană și de a face operabil transferul de putere de la autoritățile maghiare spre cele românești în regiune. Este îndeobște cunoscut faptul că toamna anului 1918 a reprezentat pentru lumea românească din Banat și Transilvania provocarea unei reașezări societale, sfârșitul războiului aducând la suprafață unele acumulări extrem de dificil de gestionat de către elita românească laică sau bisericească a acestui spațiu. În afară de recuperarea unor destine clericale, acest volum mai cuprinde și o serie de studii care interoghează diferite aspecte, mărturii ori metode de cercetare referitoare la categoria analizată. De la biografism, memorialistică ori prosopografie, paginile din acest volum urmăresc ca, prin metode cantitative, dar și calitative, să producă niște inte­rogații ce țin de specificul rolurilor pe care categoria clericală ce se constituie în subiectul acestui volum le administrează.

Volumul acoperă o secvență generoasă din acest corp clerical, cuprinzând atât analize despre elita ecleziastică de prim rang (viitorul episcop Nicolae Ivan al Clujului), despre o elită ecleziastică intermediară (protopopii), dar și despre elita ecleziastică locală (preoții de mir).

Această viziune stratificată conferă suplimentare deschideri de analiză și, sperăm, aduce un aer proaspăt unei narațiuni naționale atât de frecventate în acest context centenar.

Evident, într-un astfel de moment, acest demers editorial nu poate sta decât sub semnul unui exercițiu de admirație față de categoria clericală analizată. De altfel, în subsidiar, volumul de față nu inventariază doar niște biografii în sutană, ci, în cele mai multe cazuri, adevărate conș­tiințe clericale. (Andreea Dăncilă-Ineoan)