Masculin și feminin, mărci culturale tradiționale

Privind o fotografie veche, în care obiectivul aparatului foto a surprins o familie țărăneas­că românească, am înțeles, dintr-o privire, două lucruri: ierarhia internă a familiei tradiționale și cine se bucura de un statut aparte în cadrul ei. În centrul imaginii erau băr­bații familiei (bunicul și soțul), iar lângă ei însoțitoa­rele lor în viață (bunica și soția). Apoi, copiii, învăluiți de brațele protectoare ale părin­ților. În pofida trecerii de la societatea arhaică, tradițio­nală, la cea postindustrială, globalistă, trăsăturile esențiale ale familiei tradiționale s-au păstrat. Pentru un copil, „tata” și „mama” nu sunt niște cuvinte golite de orice conținut, interșanjabile ca „părinte 1” și „părinte 2”.

Folosim spontan sintagma familia „tra­dițio­nală”, din dorin­ța, parcă, de a opune familia de odinioară, care viețuia la sat într-o comuniune intimă cu natura, familiei moderne, supusă drastic transformărilor inevitabile ale urbanității. Când spunem familie „tradițională” ne referim la modelul străvechi al familiei lăsat moștenire de străbunii noștri, arhetip ce păstrează datele esențiale ale unor relații interumane firești. Familia „tra­dițională” este sinonimă cu familia „pur și simplu”, iar rădăcinile ei culturale coboară până în trecutul foarte îndepărtat. O regăsim, din plin, în polis-ul gre­cesc și în urbea romană.

Revenind la matricea civiliza­ției tradiționale românești, remarcăm anumite caracteristici extrem de sugestive din perspectivă culturală. Înainte de toate, așa cum putem vedea în fotografiile de epocă, familia românească era una extinsă: în aceeași casă puteau să viețuiască două sau chiar trei generații (soțul și soția, copiii, bunicii și străbunicii). Între generații exista un respect firesc, natural, bazat pe faptul că sfaturile pe care le dădeau vârstnicii se fundamentau pe o îndelungată experiență de viață. În plus, tinerii deprindeau tainele unei meserii, cu care își câștigau mai târziu existența, de la părinții lor.

Familia în satul arhaic

În vremurile noastre, mulți vociferează isteric că genul (masculin sau feminin) este o simplă chestiune de opțiune personală. Pentru istoricul sau etnograful român, în satul tradițional românesc existau (și prin unele zone etnografice din România supraviețuiesc încă) meserii tipic bărbătești, așa cum cu altele se îndeletniceau doar femeile. Diviziunea socială a muncii, teoretizată de sociologul Émile Durkheim, este valabilă inclusiv la nivelul vieții satului românesc. Bărbații se ocupau cu aratul și semănatul, coseau fânul sau grâul, preparau vinul și rachiul, se îngrijeau de stupii de albine, vânau, pescuiau pe catalige sau cu năvodul sub gheață (obicei întâlnit mai ales în Brăila), erau olari căutați și pietrari renumiți. Femeile, îndeobște, secerau cerealele (grâul mai cu seamă), cărau apa de la fântână (de vara până iarna), coceau pâinea în cuptor, pregăteau în vase de lut hrana pentru întreaga familie. Dar nu făceau doar atât: cultivau cânepa, o torceau, înălbeau pânza țesută în casă, alegeau borangicul din care, mai târziu, își vor țese maramele, pe care la diferite sărbători le vor purta cu mult fast. Alte meserii sau ocupații presupuneau cooperarea dintre soț și soție: cojocarul, de pildă, croia pieptarul din pieile tăbăcite de el, iar soția le broda. Meșterul olar plămădea din lut vasele, le așeza în cuptor ca să fie arse, iar soția sa le decora.

Copiii creșteau în această ambianță în care mama le oferea afecțiunea ei, iar tata îi învăța cum să se descurce în viață. Când nu avea în grija cui să îl lase, mama lua cu sine pruncul. Acesta dormea de multe ori la umbra căruței. Când era nevoită să purceadă la drum, îl purta în spate, într-un leagăn din lemn. Alteori, leagănul era încropit din mai multe bețe și dintr-o bucată de pânză țesută în casă. Pruncul dormea acolo unde o chemau pe mama sa grijile traiului de zi cu zi: dacă mama avea de muls oile, micuțul se odihnea într-o albie, învelit în cojoc. Dacă mama avea lână de tors, stând pe prispa casei, în timp ce mâinile sale țineau caierul și învârteau fusul, ea veghea, în același timp, somnul lin al copilului.

Când creșteau mai mărișori, copiii începeau să își ajute părinții la muncile gospodărești: dădeau de mâncare păsărilor și animalelor din ogradă, cărau apă de la izvor în donițe, culegeau din pădure plante de leac, ciuperci, vreascuri pentru foc.

În familiile de păstori, la momentul prielnic feciorul primea, plin de mândrie, de la tatăl său cârlibana, toiagul simbolic de cioban. Fetițele deprindeau de la mama sau bunica cusutul și brodatul. Feciorii își ajutau tații la fâneață: coseau fânul, greblau, îl strângeau și îl aduceau acasă în căruțe. Întreaga familie lua parte la strânsul fânului. În pauză își mai trăgeau sufletul și îmbucau din hrana adusă în oale de lut, care erau transportate la arie în coșuri din piele.

Etnologii și antropologii au dovedit că anumite zone din gospodăria țărănească aveau o marcă pronunțat feminină. Spre exemplu, vatra casei, unde se concentra o bună parte din activitatea cotidiană a femeilor. Ele trebăluiau în jurul vetrei întreaga zi: fierbeau pe ea mâncarea și mămăliga, atârnau deasupra ei, pe o prăjină, diverse țesături pentru a fi uscate. Pisau lângă vatră boabe de grâu, de secară sau porumb - pentru pâine. Anumite unelte țărănești, în mentalul arhaic autohton, aveau conotații culturale masculine sau feminine. Un simplu obicei din ritualul casnic este elocvent aici: când se întâmpla ca o femeie să nască greu, moașa satului îi așeza la picioare un topor sau o furcă, țăranii având convingerea că acest gest va ușura ivirea pe lume a unei noi ființe, fiindcă „de va fi fecior va trage la topor, iar de va fi fată va trage la furcă”.

Iată, prin urmare, că masculinul și femininul sunt concepte specifice culturii tradiționale ro­mânești. Ele nu sunt o invenție de dată recentă menită să discrimineze anumite categorii sociale. De altfel, principiile masculin-feminin sunt definitorii pentru orice cultură și civilizație arhaic-tra­dițio­nală. Este suficient să amintim binomul culturii chineze, yin-yang.

În familia tradițională românească, micuții primeau o edu­cație morală și religioasă care le oferea mijloacele necesare pentru propria devenire spirituală: din basmele și legendele auzite din gura bunicilor învățau că, în ciuda aparențelor, este mai bine să alegi să te situezi în viață de partea binelui. Duminicile și cu ocazia sărbătorilor, întreaga familie se îndrepta spre biserică, ducând cu ea prescuri și vin. Părinții îi închinau pe copii în biserică, la icoană, iar când se preumblau prin sat, la troițele ridicate la răscrucile drumurilor.

Această întrepătrundere a vieții generațiilor mai în vârstă cu cele mai tinere făcea ca, la nivel familial și comunitar, coeziunea dintre oameni să fie mult mai mare decât în societățile industrializate sau în cele postindustriale. O altă concluzie care se impune de la sine este aceea că dintotdeauna omul a primit determi­națiile spirituale necesare pentru a fi cu adevărat om doar într-un mediu familial, iar familia (potrivit studiilor realizate de sociologi, psihologi sau antropologi) nu a cunoscut în istoria umanității decât două forme: nucleară (soț, soție, copil sau copii) sau extinsă (părinți, copii, unchi, bunici, alte rude).

În istorie, neamurile se definesc în funcție de trei indici majori: limba vorbită, teritorialitate și valori comune. Pentru strămoșii noștri, familia a reprezentat o valoare esențială pentru viață. Prin urmare, noi ne păstrăm legătura spirituală cu înaintașii noștri în măsura în care împărtășim ace­leași valori: în particular, în măsura în care, la rândul nostru, vom ști (la nivelul gândirii, conjugat cu cel al acțiunii) să valorizăm familia tradițională.

Familia în prezent

În pofida transformărilor provocate de trecerea de la un tip de societate (arhaică, tradi­țio­nală, bazată pe economie de subzis­tență) la alta (postindustrială, de consum, globalistă), trăsăturile esențiale ale familiei tradiționale s-au păstrat. În cadrul familial, tatăl este cel care, de obicei, îl învață pe copil cum trebuie să se descurce în viață. El întrupează arhetipul psihologic al autorității, oferindu-i copilului feedback-ul necesar pentru o evoluție firească: încrederea în sine copiii o dobândesc printr-o relație sufletească normală cu tatăl.

Mama, în schimb, este garanta unei evoluții afective armonioase. Ea îl învață pe copil să iubească și să primească dragostea oferită de semenii săi. Și astăzi, ca și odinioară, bunul simț, rușinea, politețea, respectul (cu alte cuvinte, sentimentele morale) copilul le învață în primul rând în familie. Pentru un copil „tata” și „mama” nu sunt niște cuvinte golite de orice conținut, interșan­jabile, ca „părinte 1” și „părinte 2”. Tata și mama sunt ființe diferite, care se manifestă diferit, care se raportează la el diferit și care îi oferă, după cum am văzut, o hrană spirituală diferită.

Pentru a păstra această diversitate (creată dintru început de Dumnezeu, singura care ne poate oferi cadrul propice unei vieți normale), vă îndemn să răspundeți printr-un Da!  decisiv, sâmbătă sau duminică (pe 6 sau 7 octombrie 2018) la referendumul pentru familie, afirmând astfel căsătoria ca uniune nu dintre „soți”, ci între „un bărbat și o femeie”.