Noapte albă la Biblioteca Metropolitană

Apostolul zilei

Fraților, bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: Bucurați-vă! Îngăduința voastră să se facă știută tuturor oamenilor. Domnul este aproape. Nu vă împovărați cu nicio grijă, ci, întru

Patristica

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XV, II-III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 176-177 „Deși toți oamenii socot că trebuie invidiați cei ce sunt necontenit veseli,

An omagial

Sfințirea, pentru întâia dată, în Catedrala Mitropolitană din București, a Sfântului și Marelui Mir, a avut loc în ziua de 25 martie 1882. Documentul oficial, semnat de regele Carol I al României, de

Editorial

De când ne știm pe lumea asta, noi, oamenii, fugim de moarte cu o frică instinctivă, animalică. Numai că moartea aleargă mai tare decât noi. Cei mai mulți dintre dumneavoastră cunoașteți povestea emirului

Documentar

În 1925, Paștele a fost celebrat de români în ziua de 19 aprilie. Pentru că la o distanță de câteva săptămâni mai înainte Biserica Ortodoxă Română împărtășise bucuria ridicării la rangul de Patriarhie cu întreaga societate românească, momentul acesta era unul aparte, era primul Paște în care țara avea un patriarh, iar odată cu această transformare se încheiase cumva ciclul prefacerilor începute odată cu Marea Unire din 1918. În rândurile următoare, am încercat, răsfoind presa anului 1925, să vedem cum au fost reflectate în paginile unor ziare precum „Universul”, „Rampa”, „Aurora”, „Viitorul” acest mare eveniment al Ortodoxiei românești.

In memoriam

Acum 40 de ani, la mijloc de martie, în zi de duminică geroasă, paralizantă pentru vremuri în care stăpânirea nu ardea a se îngriji atât de mult de cele ale vieții personale ale cetățenilor țării, pe străzile Fălticenilor străbătea un car tras de boi, cu cetină frumos împodobit, presărată de zăpadă, care purta spre cimitirul din Oprișeni, trupul mult ostenitor, dar niciodată biruit de osteneală, al preotului Ilie Ilisei. Puțin trecut de 71 de ani, părintele plecase pe neașteptate, grăbindu‑se oarecum, la ceas când ar mai fi putut să se bucure de cele ce rodise mâinile sale necruțate, cugetul său statornic întru acrivia rânduielii și inima sa aprinsă de dorul după Casa lui Dumnezeu.