Spovedania, taina neîncetatei înnoiri

Dintre toate Tainele Bisericii, Spovedania este lucrarea cea mai des folosită. Ea este taina adâncului de smerenie, taina sincerității noastre și taina adâncului iertării lui Hristos. Ea devine taina neîncetatei înnoiri prin harul Duhului Sfânt. Spovedania întărește legătura noastră de comuniune și de iubire cu Dumnezeu. Recu­noașterea ­sinceră, firească a păcătoșeniei noastre în fața nesfârșitei bunătăți și desăvârșiri a lui Dumnezeu face mereu posibilă participarea la viața Lui.

Cel Atotputernic și Atotmilostiv curăță întinarea păcatului, vindecă rănile, umplând cu lumină și iubire vidurile sufletului. Eu (omul), ființă slabă, înclinată spre păcat și ne­statornică, doar în prezența Lui (slujbă, muncă și rugăciune fierbinte), nu păcătuiesc. Precum fierul în flăcările focului este ferit de rugină, curățit și umplut de lumină, aşa şi eu, cel zămislit și născut în păcat, mă curăț, mă luminez și mă aprind doar prin focul harului lui Hristos. Port în alcătuirea firii mele păcatul.

Hristos m-a spălat prin Botez, m-a îmbrăcat în haină luminoasă, m-a pecetluit cu puterea Duhului Sfânt. Şi totuși păcătuiesc din nou. N-aș vrea să fiu lipsit de prezența Lui cea bună, dar slăbiciunea firii, în care păcatul este viu, nu-mi dă pacea și siguranța vieții în Dumnezeu.

Ce voi face, dar? Nu mă pot lipsi de lumina (cunoașterea și înțelegerea) cuvântului Tău, nici de dulceața harului Tău. De aceea mă mărturisesc Ție! Strig către Tine! Stărui în rugăciune. Te chem, cerând luminare și izbăvire! Când încetez rugăciunea sau altă lucrare duhovnicească, în priveliștea ochilor minții mele revine lumea cu deșertăciunile ei. Așadar, în fața Ta sunt, Doamne! Ție mărturisesc gândurile și simțirile mele! Stator­nicește-mă în harul Tău! Întă­rește-mă întru puterea tăriei Tale! Pătrunde-mă cu lumina Ta, căci fără puterea harului Tău sunt o trestie purtată de vânt, o frunză plutitoare pe marea vieții.

Pentru că mintea noastră uită adesea de Dumnezeu, inima nu arde în simțirea prezenței Lui. Trebuie mereu să ne trezim, să ne întoarcem la Hristos, care primește această întoarcere și se bucură de ea. De mii de ori, căzând în uitare și păcat, de mii de ori să ne întoarcem! Domnul Cel bun și milos ne primește (chiar El a poruncit-o) să punem început bun. Un început al vieții fără păcat, în care să trăim în El, iar El în noi (Galateni 2, 20). De aceea, învrednicește-mă, Doamne, ziua aceasta să o petrec fără de păcat. Ajută-mi ca această zi să fie sfântă. Să fie ziua în care voi intra unit cu Tine în veșnicie și voi rămâne în veci cu Tine.

Spovedania ne-a fost dată ca împreună-convorbire și conlucrare cu Dumnezeu. (Fără harul Său nu putem face o adevărată spovedanie.) Eu îi spun păcatele și lipsurile mele, iar El îmi spune (descoperă) puterea și lucrarea harului Său. Fac aceasta personal în rugăciune. O fac și în fața martorului Său, preotul-duhovnic. Personal, cu cuvintele mele, dar și cu rugăciunile Bisericii. Rugăciunea a treia către Duhul Sfânt (din rugăciunile de seară); a patra din Canonul Sfintei Împărtășanii și multe altele sunt spovedanii făcute direct lui Dumnezeu. Sfinții Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Maxim Mărturisitorul ne-au lăsat minunate rugăciuni de mărturisire, adresate Persoanelor Sfintei Treimi și Maicii Domnului în colecția Sfântului Nicodim Aghioritul, numită Apanthisma. Fiecărei slăbiciuni, Dumnezeu îi aduce opusul, puterea și strălucirea virtuților Lui. ­Păcatele sunt multe, de ordinul zecilor și sutelor, dar întotdeauna când facem spovedanie ne orientăm după cele zece porunci și ­după cele nouă porunci biseri­cești, care armonizează viața noastră cu Dumnezeu, cu aproapele și cu sinele. Învățăm poruncile restrictive (ce nu trebuie să facem), dar și cele afirmative (ce trebuie să facem), adăugând Poruncilor cele nouă Fericiri, faptele milei trupești și sufletești, care acoperă mulțime de păcate. Duhovnicul din Pelerinul rus spune că în trei patimi sunt cuprinse toate păcatele care macină și desfigurează sufletul (frumosul chip al lui Dumnezeu) omului. Așadar acestea mereu le mărturisim:

1. Că nu-L iubesc din tot sufletul, din toată inima, din tot gândul și cu toată tăria (Matei 22, 37; Marcu 12, 30). Căci, dacă L-aș iubi, aș fi un rug de rugăciune, care topește munții păcatului și luminează lumea cu lumina cunoștinței; aș fi un imn de iubire aprinsă, un psalm de laudă și mulțumire; o neîncetată doxologie; un izvor de recu­noștință.

2. Nu iubesc nici pe aproapele (fratele) meu ca pe mine însumi (Matei 22, 39). Dacă l-aș iubi, i-aș ierta greșelile, m-aș ruga pentru mântuirea lui, pentru buna lui sporire și propășire în toate. Câți oameni (frați ai noștri) nu sunt în orașul nostru, în țara noastră, în lumea toată, pentru care nu ne-am rugat niciodată și nu am făcut nimic pentru binele și mântuirea lor?

3. Sunt plin de mândrie și slavă deșartă. Astfel păcătuiesc prin orgoliu, mânie, ură, răzbunare, dispreț, rivalitate, competiţie, concurență, slavă deșartă (depen­dența de părerea oamenilor), iubirea de sine, încântare de sine, laudă de sine, milă de sine, cruțare de sine, minciună, lăcomie de cele trecătoare, hrănind eul și egoul meu cu cele zise și făcând din el izvorul suferinței mele.

Cât de des mă voi spovedi? Cât pot de des. Zilnic, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, săptămânal o fac cei mai râvnitori, lunar cei obișnuiți, dar nu mai rar de patruzeci de zile, zicea părintele Cleopa. Lucrarea Sfintei Spovedanii este întărită de harul Sfintei Împărtășanii, prin care Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat ni Se dăruiește, umplând ființa noastră de darurile Sale dum­nezeiești-omenești.

Pentru a păstra o legătură permanentă cu Mântuitorul ­Iisus Hristos ne-a fost dată rugăciunea neîncetată (I Tes. 5, 17), condiționată de împlinirea ­poruncilor, iubirea și iertarea aproapelui. Pentru o neîncetată înnoire a ființei noastre ne-a fost dată spovedania cât mai deasă, făcută în fața lui Dumnezeu, prin rugăciunile zilnice amintite și în fața duhovnicului la vremea cuvenită. Ea face posibilă lucrarea harului și ajută inima omului să se statornicească în Hristos. Prin rugăciune, milostenie, studiu, meditație, mărturisire, împăr­tășire, omul sporește în cu­noaștere și lucrarea lui Hristos. Puterea harului transformă omul. Căința adâncă ridică sufletul din adâncul iadului, așa cum avem pilda regelui Manase, a psalmistului David, a Mariei Egipteanca, a lui Moise Etiopianul și a altora. Puterea pocăinței vine și ea tot de la Hristos, prin har, prin pildele Scripturii și Bisericii. Spovedania să fie făcută cu multă smerenie, discreție și mai ales încredere în Hristos și lucrarea Lui.

Mă folosesc de câteva versuri ale poetului-teolog Valeriu Anania, Mitropolitul nostru de vrednică amintire de la Cluj, care surprind esența tainei și lucrării Spovedaniei. Confessio:

Doamne, tinde-Ţi patrafirul

peste fața mea de lut,

sufletu-mi neghiob și slut

să-l albești cu tibișirul

când amurgu-și toarce firul

peste-un pic de gând tăcut.

Să-Ţi vorbesc, ne-aud vecinii,

iar osânda e păcat;

eu stau pe-un cot plecat

şi să-mi scriu povara vinei,

pe când Tu, la vremea cinei,

să-mi șoptești că m-ai iertat.

Aciuiați pe-o vatră nouă

vom purcede spre nou cânt;

eu, o mână de pământ,

Tu, lumina-n strop de rouă,

migăli-vom cartea-n două:

Tu, vreo trei, eu, un cuvânt.

Şi-ncălţându-Te-n sandale

să pornești pe drum stelar,

într-al slovelor chenar,

eu opri-Te-voi din cale. 

Esențial este să avem o legătură vie cu Hristos. Să fim conștienți că, la edificiul vieții noastre duhovnicești, lucrarea Lui este fundamentală. (Omul face un pas, Dumnezeu face nouăzeci și nouă, zice proverbul.) Lucrarea și creșterea noastră duhovnicească se realizează prin râvna, strădania și osteneala noastră, unite cu harul lui Dumnezeu. Zilnic să cercetăm lucrarea duhovnicească din noi. Cât har am dobândit, cât ne-am unit cu Hristos, cât am sporit întru El?

Să ne încredințăm lui Dumnezeu, să ne mărturisim lui, să-I facem spovedanie în fiecare seară. Să facem și spovedania la duhovnic, să primim dezlegarea, iertarea, sfatul și povața lui, participând des la Sfânta Liturghie, împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.