Avem nevoie să ne restabilim graniţe sănătoase

Pe parcursul ultimelor decenii, familia a cunoscut modificări esenţiale atât ca structură, complexitate, model, cât şi ca ideologie. Exista un model al familiei tradiţionale, concretizat prin cuplu legalizat oficial, în viaţa căreia erau implicaţi activ membri ai familiei extinse. În familia tradiţională coabitau cele trei generaţii - bunici, fii şi nepoţi -, relaţiile fiind strânse între aceştia, iar transmiterea valorilor se realiza transgeneraţional. Modelul patern era bine stabilit, tatăl asigura suportul financiar, în timp ce latura maternă din familie se ocupa de creşterea şi educarea copiilor, de treburile casnice.

Acum, coabitările intergeneraţionale sunt rare. Locul bunicilor este luat de bone, rata de ocupare a femeilor a crescut şi putem asista la o conversie a rolurilor în cadrul familiei. Inserţia socială a femeilor este crescută, au responsabilităţi, sunt centrate pe carieră şi amână după vârsta de 30 de ani momentul în care îşi vor întemeia o familie. Ca model al familiei moderne apare familia monoparentală, femeile fiind acelea care aleg conceperea unui copil, fără a avea în mod necesar o relaţie de cuplu stabilă sau concretizată printr-o relaţie maritală.

Durata de viaţă a cuplurilor cunoaşte o dinamică intensă. Cuplurile sunt mai puţin longevive, scade timpul petrecut împreună în cadrul familiei, comunicarea este adesea deficitară sau absentă. Apare în sistemul familial consumul centrat pe individ în locul consumului organizat, centrat pe familie. Deşi societatea are rolul său în a regla mecanismele prin care individul se raportează la întreg, familia este cea care satisface nevoile membrilor săi, este universul în cadrul căruia se produce şi se întreţine dragostea, atenţia, admiraţia, respectul.

Satisfacerea nevoilor de bază ale copilului (hrană, odihnă, îngrijire, igienă şi securitate), cât şi a celor superioare, de ordin psihologic şi spiritual, într-o familie sănătos echilibrată, generează sentimente de dragoste, apartenenţă, cunoaştere şi acceptare de sine. Nu iubim copilul pentru că este înalt, brunet, isteţ, cuminte sau frumos. Iubim copilul pentru că este pur şi simplu. Copilul fiind iubit necondiţionat, învaţă să se iubească pe sine, să se respecte, să aibă o părere bună despre el, să se considere un om important. Ataşamentul generat de sentimentul de afiliere la universul familiei îl va face puternic, dacă părinţii îi oferă un model bazat pe încredere şi respect, şi vulnerabil, dacă părinţii răspund nevoilor sale prin atitudini şi reacţii respingătoare, agresive şi egoiste. Iubirea optimistă, caldă, răbdătoare şi tolerantă este necesară pentru a-i putea da copilului independenţă şi puterea de a fi capabil să se separe, constituind fundamentul sănătăţii mentale. La polul opus se situează iubirea condiţionată, totalitaristă sau ameninţătoare. Nevoia de încurajare, responsabilizarea dau sentimentul de libertate, iar nevoia de dragoste şi securitate emoţională poate oferi baza relaţiilor viitoare pe care le are copilul cu părinţii şi fraţii, prietenii, colegii, dar şi cu propria familie de mai târziu.

O oarecare stare de meditaţie autoresponsabilă poate fi urmarea parcurgerii acestor idei în scop creativ. Pare că mulţi dintre noi avem nevoie să ne redescoperim tradiţiile care ne oferă siguranţă şi stabilitate. De aici reiese limpede că avem nevoie să ne restabilim graniţe sănătoase, să învăţăm să fim recunoscători, să redefinim instituţia familiei. Merită să aflăm că "a da" aduce mai multă bucurie decât "a lua".