Duminica dinaintea Nașterii Domnului (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului) Matei 1, 1-25 Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe
„Sfințenia părinților îi mântuiește pe copii”
Deși este zguduită din temelii, familia reprezintă leagănul vieții, bastionul ultim și reduta cea mai importantă împotriva derapajelor din lumea de azi. Mai mult decât oricând, lumea noastră are nevoie de modele de familii exemplare, de părinți responsabili și devotați și de copii ascultători și educați, de familii cu viață sfântă. Oricât de puține ar fi acestea și oricât de încercate ar fi ele, vor oferi omului un model și un reper, îi vor crea și întări convingerea în importanța și frumusețea acestei forme de viețuire și în rolul ei în realizarea sau împlinirea umană.
Constatând, pe fondul înmulțirii preocupărilor și a grijilor soților, împuținarea, până la absență, a comunicării dintre ei, cu adânci efecte asupra dezvoltării și educației copiilor, Sfântul Porfirie îi socotea pe acești copii vitregiți de afecțiunea părinților, adevărați orfani, chiar dacă trăiesc sub același acoperiș cu ei. Dacă nevoia umană cea mai importantă este nevoia de iubire, sentimentul de a fi câștigat un loc aparte în sufletul celor cărora le-am oferit un loc privilegiat în inima noastră, atunci când este vorba de copii, această trebuință sufletească este și mai acută. Privarea lor de dragostea și grija părintească, sub pretextul unei vieți prea solicitante și al unei agende mult prea încărcate pentru a mai găsi resurse și pentru familie, este una dintre loviturile cele mai grele la adresa acestora. Părinții de astăzi, aflați într-o cursă infernală de a acumula bunuri spre a crea confort, petrec tot mai mult timp departe unul de celălalt și de copiii lor. Obosiți și stresați, aleargă să obțină și să ofere cele necesare traiului biologic, într-o cursă ascendentă și o comparație socială păgubitoare, ignorând nevoia esențială a „casnicilor” lor, de iubire, căldură și sprijin. Chiar și în familie, cu asemenea părinți, considera Sfântul Porfirie, copiii rămân tot orfani, singuri și triști. „Mergeți, măi, spunea el, la un orfelinat să-i vedeți pe bieții copilași orfani cum sunt ca niște mieluți ce și-au pierdut mama, cum caută la fiecare vizitator un pic de iubire, cum se agață de el și nu-l mai lasă să plece! Mergeți să vedeți cât de însetați sunt după iubire! Și credeți că acei copii care au părinți, dar nu primesc dragostea lor, diferă prea mult de primii? Și aceștia tot orfani sunt!”
Purtările copiilor sunt legate nemijlocit de starea părinților
Cu discernământul său spiritual, Sfântul Porfirie considera că „în familie se află o mare parte a răspunderii pentru starea duhovnicească a omului”. Aici se pun bazele comportamentului omului de mai târziu, pentru că mediul și atmosfera în care crește și se formează acesta din fragedă pruncie se grevează adânc în sufletul și în viața sa. Dacă a dobândit în familie deprinderi morale înalte, acestea se vor dezvolta pe parcursul întregii sale vieți, după cum, în mod contrar, ceea ce au stricat părinții prin indiferența și nepăsarea lor se vindecă foarte greu, prin eforturi intense, cu ajutorul educatorilor, al preoților, al exemplelor și al modelelor formatoare și edificatoare.
Părinții constituie pentru copiii lor primele și principalele modele de viață. Sfântul Porfirie spunea că „purtările copiilor sunt legate nemijlocit de starea părinților. Când copiii sunt răniți de faptul că părinții se poartă rău unul cu altul, își pierd puterile și pornirea de a lucra spre a spori. Se plămădesc rău, iar casa sufletului lor se primejduiește să se prăbușească clipă de clipă”.
Stilul de viață din familia de proveniență are puterea de a influența comportamentul copiilor, în mod esențial, și de aceea el arăta că „ceea ce-i mântuiește și-i înrâurește spre bine pe copii este viața din casă a părinților. Părinții trebuie să se dăruiască lui Dumnezeu. Lângă copii trebuie să devină sfinți prin blândețe, prin răbdare, prin iubire. Să pună în fiecare zi un nou început al bunei rânduieli, o nouă însuflețire, înflăcărare și iubire pentru copii. Iar bucuria ce le va veni și sfințenia care îi va cerceta vor revărsa har asupra copiilor”.
„Să fii sfânt, ca să insufli, să iradiezi...”
Tensiunile, neînțelegerile și certurile dintre părinți marchează pe viață trăirile copiilor, care, „plămădindu-se rău”, își pierd încrederea și pornirea de a lucra spre a spori duhovnicește, iar casa sufletului lor se află permanent în primejdia de a se prăbuși, din cauza opiniilor contradictorii și a comportamentelor diferite ale părinților. Fiind întrebat odată despre disensiunile dintre părinți, Sfântul Porfirie a lăsat o adevărată apoftegmă, spunând:
„- Copiii voștri nu trebuie să vă audă niciodată certându-vă sau ridicând tonul unul la celălalt.
- Dar se poate asta, Părinte?
- Sigur că se poate. Repet: niciodată!”
În opera de educație, considera el, ceea ce îi ajută pe copii nu sunt „nici sfaturile, nici autoritatea, nici asprimea”, ci efortul comun al părinților către o viață duhovnicească înaltă, lupta lor împotriva răului, rugăciunea stăruitoare și viața lor sfântă. La acestea se ajunge prin armonie și respect, înțelegere și iubire, dragostea fiind considerată a fi „unirea într-un suflet, buna înțelegere dintre părinți”, și aceasta este „tot ceea ce trebuie pentru copii”.
Sfântul Porfirie a insistat permanent asupra rolului fundamental al părinților în buna educație a copiilor. Regula de aur sau principiul fundamental repetat de el era „să fii bun, să fii sfânt ca să insufli, să iradiezi”.
Exemplul părinților este capital. Calea sau metoda cea mai bună de a-i educa, așa cum învață Sfântul Părinte, o reprezintă sfințenia lor. „Într-un singur fel putem să nu avem probleme cu copiii noștri, spunea el, și anume prin sfințenie! Deveniți toți sfinți și nu veți mai avea nici o problemă cu copiii voștri... Acest lucru îl veți izbândi lesne în momentul în care va veni harul cel dumnezeiesc. Dar cum vine harul cel dumnezeiesc? Vine când ne smerim și ne rugăm. Iar rugăciunea trebuie să fie fierbinte și curată, căci dacă ne rugăm cu credință și răbdare, nu se poate să nu primim răspuns.” Sau, și mai scurt, „sfințenia părinților îi va mântui pe copii”.
Rolul mamei
Deși responsabilitatea educării aparține ambilor părinți, mama are un rol special. Odată cu zămislirea copilului și purtarea lui în pântece, între mamă și prunc se creează o legătură deosebită și diferită de cea dintre copil și tată. În plus, prin sensibilitatea ei, în întreaga viață, mama are o relație aparte cu copiii săi, ca unii ce sunt „trup din trupul său”. Relația aceasta privilegiată, dar și responsabilitatea sporită a ei se manifestă și în actul educației. Cu deosebită dragoste și discernământ, ca un adevărat „pedagog și trăitor al vieții în Hristos, izvor de smerenie și iubire, părinte duhovnicesc și înnoitor multor sufletele”, Sfântul Porfirie a dat mamelor sfaturi practice și eficiente. În sinteză, acestea vizează viața lor duhovnicească, de jertfă pe altarul familiei, de rugăciune pentru copiii lor și de sfințenie. Rolul mamei nu se limitează la cuvinte sau sfaturi care ating doar urechile copiilor, ci trebuie să se manifeste prin rugăciune stăruitoare și viață sfântă. „Nu face presiuni asupra copiilor!, spunea părintele. Ce ai de spus, spune prin rugăciune. Copiii nu ascultă decât când vine harul care îi luminează să ne asculte. Când vrei să le spui ceva copiilor, mergi la Maica Domnului și las-o pe ea să lucreze. Rugăciunea ta îi va mângâia duhovnicește pe copii și-i va înmuia.”
Pentru frumusețea și profunzimea lui, cităm în continuare un asemenea îndemn al său către mame: „Nu-l poți convinge cu sfaturi, nici să-l constrângi prin amenințări, fiindcă va face taman pe dos. Poate să se facă și mai rău, poate să rămână așa, dar poate să și scape. Și, ca să scape, trebuie ca mama lui să se sfințească. Are nevoie, pentru a se izbăvi, de un om sfânt lângă el, care să-i arate multă dragoste, care să nu-i țină predici, nici să-l înspăimânte, ci să ducă o viață sfântă. Și copilul, văzându-l, va vrea să fie ca el. Mai presus de toate, are nevoie de un om care să se roage mult. Rugăciunea face minuni. Mama nu trebuie să se limiteze la mângâierea fizică a copilului ei, ci să ajungă la mângâierea duhovnicească a rugăciunii. Când îl mângâie fără să se roage, copilul întinde mâinile și-și respinge mama. Când, însă, fără să-l mângâie fizic, mama se roagă fierbinte pentru el, atunci copilul va simți în sufletul lui o mângâiere duhovnicească inexplicabilă, care-l va atrage spre mama sa. Mama, în rugăciunea ei, trebuie să strălucească asemenea unei făclii. Să se roage în tăcere, cu mâinile întinse spre Hristos, pentru ca El să-i îmbrățișeze, tainic, copilul”.