Carol al II-lea, un rege dezamăgitor

 În fototeca Muzeului Național de Istorie a României se păstrează o fotografie de familie a Casei Regale, de la începutul secolului XX, undeva prin 1902, în care regele Carol privește împreună cu nepotul său, Ferdinand, spre tânărul prinț Carol. Cei trei sunt îmbrăcați în uniforme militare, iar bătrânul rege se uită cu un zâmbet îngăduitor spre micul Carol, care-i dă onorul militărește. Carol I este liniștit și deopotrivă fericit. El are certitudinea că ochii săi văd viitorul, că zbaterea sa pe tronul României nu va fi fost în zadar. Toate speranțele sunt legate de prințul Carol. Precum regele, întreaga societate românească își pune marile sale așteptări în tânărul Carol: el va fi suveranul care va face din România o țară respectată și prosperă. Mai rămânea ca prințul să confirme cândva!

La începutul Marelui Război, Carol este deja prințul moș­tenitor al Coroanei României, însă, spre deosebire de auguștii săi părinți preocupați de grija țării, el are ocupații frivole. În timp ce regele Ferdinand și regina Maria au avut un exemplar comportament în vremea războiului, alinând rănile, ajutând pe cei nevoiași și îmbărbătând soldații prin exemplele personale și, prin aceasta, făcând monarhia iubită și respectată așa cum nu avea să mai fie vreodată în istoria sa, prințul Carol a dezamăgit. În septembrie 1918, a părăsit unitatea militară - act echivalent cu dezertarea - și a plecat la Odessa, unde s-a căsătorit împotriva regulilor dinastiei cu Ioana (Zizi) Lambrino. „Vâlva a fost enormă, căci Prințul, în care toți ne pusesem încrederea pentru viitor, intrase pentru prima dată în gura lumii, dându-ne o mare decepție”, descrie în memoriile sale Constantin Argetoianu șocul produs de gestul prințului moștenitor. Căsătoria a fost anulată, însă prințul va trebui să plece vreme de un an în jurul lumii pentru a o uita pe Zizi Lambrino și pe fiul rezultat din această legătură. Căsătoria cu principesa Elena a Greciei în 1921 părea că îl va aduce pe drumul bun. Curând se vorbește ­despre divorț, iar în 1925, Carol, îndrăgostit de Elena Lupescu, va renunța la tron. La 4 ianuarie 1926, Parlamentul a luat act de decizia sa și a stabilit succesiunea regală pentru fiul său, Mihai. Carol a părăsit țara și s-a stabilit în Italia și apoi în Anglia, sub numele de Carol Caraiman. A fost lovitură grea dată părinților săi. Regele Ferdinand moare anul următor, iar Mihai I devine suveran.

Domnia „Craiului Nou” și dispariția României Mari

Criza economică de la sfârșitul anilor ’20, neîmplinirile demo­crației au generat așteptări ale societății românești, dornică de o soluție care să aducă o regenerare în toate planurile. Era nevoie de un suflu nou, de un „crai nou”, iar gândurile românilor se îndreptau spre Carol, care, spuneau oamenii, nu trebuia pedepsit pentru că iubește… 

Pe neașteptate, în iunie 1930, Carol s-a întors în țară. Pe 8 iunie este proclamat rege. Sobrul Iuliu Maniu, primul ministru în funcție, negociase ca regele să renunțe la Elena Lupescu. La scurtă vreme după instalarea sa pe tron, Elena Lupescu era în țară, iar acest fapt dovedea că regele nu dorea să facă nici un sacrificiu personal. La aflarea veștii că regele și-a călcat promisiunea, Maniu și-a dat demisia. El îi va fi un aprig critic regelui în anii următori. 

Domnia lui Carol al II-lea a fost o epocă deopotrivă interesantă, dar și controversată. În plan economic, în 1938, economia românească depășea economiile Greciei, Portugaliei ori Spaniei, iar avansul acesta avea să fie atins în condițiile distrugerilor produse de războiul din 1941-1944 abia la începutul anilor ’60 de către regimul comunist. Din perspectivă culturală, sub Carol al II-lea s-au făcut progrese uriașe, iar opera socială și științifică a lui Dimitrie Gusti reflectă unul dintre multele exemple pozitive ale acestui domeniu sincronizat acum cu marea cultură europeană.

De cealaltă parte, domnia lui Carol a produs un deficit de democrație prin intruziunea regelui în viața politică, o corupție generalizată pornind de la camarila din jurul său, o erodare a credibilității partidelor politice, o radicalizare a grupărilor ­extremiste soldată cu asasinarea a doi prim-miniștri - I.G. Duca în 1933, Armand Călinescu în 1939, dar și o politică externă incoerentă. 

În 1938, Carol al II-lea a decis că este vremea să ia în mâinile sale întreaga putere, desființând partidele politice, golind insti­tuțiile democratice de sens și concentrând atribuțiile acestora în folosul domniei personale. Într-o vreme în care era nevoie de ­consens național, de cinste și ­patriotism, Carol al II-lea a devenit decidentul absolut, girând cu camarila sa coruptă destinele țării. Contextul internațional avea să dovedească pasul greșit al regelui. 

Vreme de un deceniu, propaganda oficială l-a proslăvit pe Carol al II-lea și l-a prezentat drept apărător al țării, un rege care a înzestrat armata pentru a descuraja orice încercare a ina­micilor de a rupe România ­Mare. Mitul acesta avea să fie curând demolat de cruda realitate. ­La sfârșitul lunii iunie 1940, în urma ultimatumului URSS, Basarabia era cedată fără luptă. Profitând de slăbiciunea României, Ungaria și Bulgaria au cerut și ele rezolvarea pretențiilor teritoriale asupra Transilvaniei și Cadrilaterului.

În ziua de 30 august 1940, la Viena avea loc așa-zisul „arbitraj” prin care Germania și Italia impuneau viziunea lor asupra disputei teritoriale dintre Ungaria și România. Ribbentrop și Ciano, reprezentanții lui Hitler și Mussolini, au stabilit că nordul Transilvaniei trebuia să fie dat Ungariei. Din nou, Consiliul de Coroană prezidat de Carol ­al II-lea a fost de acord cu cedarea. Câteva zile mai târziu, la ­Craiova, și Bulgaria primea Cadrilaterul. România Mare se prăbușise sub loviturile vecinilor săi.

Abdicarea lui Carol al II-lea. Trenul regal și ploaia de gloanțe legionare

Dictatul de la Viena a fost momentul în care partidele politice și în special PNȚ și liderul său, Iuliu Maniu, au realizat că regele Carol al II-lea trebuie să-și asume distrugerea României Mari și să abdice. După cum reiese din jurnalul lui Corneliu Coposu, Iuliu Maniu a început să acțio­neze în consecință. Un alt adversar acerb al lui Carol al II-lea a fost generalul Ion Antonescu. Acesta criticase corupția regimului lui Carol al II-lea și arătase realitatea unei armate slab echipate și nevoia de reformă a acesteia, dar și a vieții politice.
În ziua de 2 septembrie 1940, la Ploiești, avea loc întâlnirea de la restaurantul „Berbec” între Maniu și Antonescu în care cei doi au convenit asupra unei soluții politice de ieșire din impas: plecarea regelui și numirea unui alt guvern. În memoriile sale, fruntașul țărănist Ioan Hudiță descrie întâlnirea dintre cele două personalități, dar și concluzia lui Maniu despre ­Antonescu: „Este un om prea ambițios și nestatornic în idei, a zis Maniu, pentru a pune bază pe cuvântul lui; de un singur ­lucru sunt sigur de el, de ura lui față de Carol, care l-a umilit și l-a atins în mândria lui, trebuie să ne folosim însă de oricine ca să scăpăm țara de nelegiuitul de Carol”. 

În București, în fața Palatului Regal au început manifestații de protest, unde se cerea abdicarea regelui.

Pentru Carol al II-lea, abdicarea nu era luată în calcul, soluția lui era o negociere cu partidele politice. Convins de politicianul ardelean, apropiat de camarila sa, Valeriu Pop, Carol a acceptat varianta aducerii la putere a unui guvern condus de generalul Antonescu. Regele spera că așa va detensiona situația, iar generalul avea să-i fie loial. Pe 5 septembrie, Antonescu era numit prim-ministru cu puteri nelimitate. Fără să știe, Carol al II-lea își semnase sfârșitul domniei, iar o dictatură personală era înlocuită de una militară. Sub pretextul că partidele politice refuză să participe la guvernare, Antonescu l-a silit pe Carol al II-lea să abdice. Actul a fost semnat de rege în dimineața zilei de 6 septembrie 1940.
În acea zi, Carol al II-lea și-a luat rămas bun de la Nicolae ­Iorga, Alexandru Vaida Voievod, oamenii politici de care s-a simțit mai apropiat, cerându-le acestora să-i fie sfetnici noului rege, apoi de la personalul palatului regal. Carol și suita sa au părăsit palatul regal la ora 4 dimineața, pe 7 septembrie, pentru a evita eventuale proteste ale populației.

Plecarea fostului rege a fost una emoționantă, după cum o relatează Iorga în „Memoriile” sale. Carol al II-lea, în lacrimi, îl strânge în brațe pe noul rege, fiul său, Mihai I, care este speriat și tremură. De la Gara Băneasa, un tren special încărcat cu bunuri și valori personale îi duce pe Carol al II-lea și pe „Duduia” Elena Lupescu spre exil. La Timișoara, Carol și Duduia s-au culcat pe podeaua vagonului pentru a nu fi atinși de gloanțele ­legionarilor, care doreau să răzbune moartea liderului lor comandată de regele însuși.

În jurnalul său, Carol al II-lea avea să povestească ultimele impresii din lungul drum care l-a dus spre exil: „Ce a fost în sufletul meu numai Dumnezeu ştie. Trenul s-a oprit. Urdăreanu deschide uşa cabinei şi anunţă că suntem la Veliki Kikinda, pe teritoriul iugoslav. Am răsuflat. Astfel am părăsit ţara mea, pentru care am muncit cu drag şi fără odihnă, gonit nu numai de laşitatea, trădarea şi nerecunoştinţa elementelor politice, dar şi însoţit de gloanţele tineretului, pentru cari tocmai voiam să clădesc o ţară frumoasă şi fericită. Degetele cari au apăsat trăgaciul erau ale lor, dar gloanţele erau străine…”