Fast și solemnitate la curțile Orientului

Au trecut anii festivităților deosebite. S-au scurs vremurile ritualurilor imperiale. Au apus frumusețile fastului și solem­nității bizantine, încărcate de grația liturgică și seriozitatea manifestărilor. Astăzi, ne mulțu­mim cu decoruri futuriste sau de o simplitate care aproape plicti­sește. Ne punem eternul costum sau eterna rochie, mai împodobite cu o etichetă de firmă, mai copiate după modelul unui de­signer celebru, iar apoi ne luăm eternul pahar de șampanie pentru a ne așeza la un dialog cu cineva cunoscut. Sună familiar? Este de-a dreptul lipsit de surprize acest scenariu, repetat atât la petrecerile corporatiste, cât și la un banal team-building sau o strângere de fonduri. Nu există nici fast, nici solemnitate. Este bine că a dispărut fastul, nimic de zis. Însă unde este solemnitatea?

Privind retrospectiv la istoria bizantină, vedem că, atunci când existau sărbători mari, curtea imperială organiza și procesiuni solemne, oferea mese publice și dăruia sume uriașe de bani proiectelor caritabile. Totul urma un ritual bine organizat, cu reguli fixe, dar care aveau fiecare importanța sa. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. De aceea, poate, în secolul al X-lea, apare lucrarea Despre ceremonii a împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în care sunt descrise amănunțit toate marile ceremonii de la curtea imperială, păstrate cu sfințenie atât de autor, cât și de urmașii săi.

De ce atâta etichetă? De ce atâtea reguli? Iată întrebările omului cotidian. Sau, pentru a merge mai departe: De ce este slujba așa și nu altfel? De ce durează Liturghia atât de mult? De ce este ritualul structurat în forma aceasta? Toate spuse numai pentru a ne scuza comoditatea în spatele unei înțelegeri încă precare. Însă bizantinii știau că urmarea unui ritual și, în special, a unei ceremonii publice speciale îndeamnă omul la disciplină, la conformare și unitate și, totodată, la respectarea unei autorități mai înalte ca el: cea divină.

Astăzi, ne-am făcut o regulă din a nu mai respecta nici o regulă. Ne este suficient să o criticăm pentru a ne debarasa de ea imediat. Însă absența regulilor nu creează un context liber sau viu. Din contră, dă impresia de lipsă de gust, anarhie a simțu­rilor, absență a rațiunii. O cameră complet albă și în care nu se înregistrează nici un zgomot poate reprezenta spațiul perfect de ab­sență a oricăror reguli care trebuie păstrate. Și totuși, nici un om n-a rezistat într-un astfel de spațiu mai mult de o jumătate de oră. Se pare că, psihologic, ab­sența oricărui stimul nu poate fi îndurată mai mult de atât. Avem nevoie de reguli pentru a crea limitele necesare propriei noastre supraviețuiri. Regulile și eticheta bizantină ofereau omului un spa­țiu în care putea fi el însuși, integrat fiind unui scop mai înalt. Lumea de astăzi a desființat toate regulile și, iată, avem acum o mulțime de oameni care fug de ei înșiși pentru că nu mai găsesc nici un scop în viața pe care o duc.

Fastul și solemnitatea bizantină aveau o rațiune. Încercau să redea, la un nivel minuscul desigur, bucuria și comuniunea care existau, desigur, în Împă­răția cerurilor. Și, cum în Îm­părăție nu se intră dacă nu păzești poruncile, la fel se crea și aici un mediu solemn, în care fiecare om să se simtă părtaș la ceva ce transcende viața lui. Nu era vorba de a mânca și de a bea pe săturate și de a cânta vul­garități, nici de a te îmbrăca după ultima modă și a discuta ultimele zvonuri. Era o comunitate vie care îmbrăca pentru câteva ore haine de sărbătoare și petrecea curat în deplină armonie unii cu alții, bucurându-se pentru tot și mulțumind lui Dumnezeu pentru toate.

Astăzi, în „ceremoniile” noastre de la locul de muncă sau de acasă, ne simțim goi sufletește și triști, ne retragem într-un colț, cu un pahar în mână, privind cum alții învârt la nesfârșit aceeași roată a discuțiilor inutile, același cerc al existenței monotone. Și ne întrebăm dacă, în mijlocul acestei lumi atât de avansate, al absenței tuturor regulilor, al rutinei cvasitotale, a mai supraviețuit ceva din fastul și solemnitatea Bizanțului de altădată, în care toți pașii erau cântăriți, toate cuvintele gândite, toate riturile împlinite, iar întregul ceremonial avea un sens din care toți participanții se hrăneau sufletește.

Oare a murit definitiv această lume sau încă mai avem resursele de a o face manifestă?