La pomenirea episcopului Nicolae Popovici al Oradiei

3 ianuarie 1903 este data în care s-a născut Nicolae Popovici, cel care, în 1936, avea să ajungă Episcopul Oradiei, cunoscut în Istoria Bisericii ca unul dintre mărturisitorii de seamă în perioada prigoanei comuniste. De aceea, am considerat să deschidem seria articolelor de la rubrica „Memoria Bisericii” din acest an cu o aducere aminte despre cel care, poate, în cele mai grele momente din secolul trecut, i-a păstorit pe credincioşii din părţile Bihorului. Iar această rememorare ne-o propunem să o facem parcurgând paginile revistei „Legea românească”, numărul 4 din 2008, apariţie dedicată episcopului Nicolae Popovici. Ne oprimn asupra acestei reviste, deoarece conţine o serie de articole şi imagini deosebit de importante pentru cunoaşterea vieţii şi activităţii marelui chiriarh orădean. În fapt, iniţiativa şi poate prezenţa cea mai consistentă pentru acest număr special aparţin părintelui Dorel Octavian Rusu, protopop de Oradea, care de mulţi ani este un perseverent şi obiectiv căutător al trecutului biografic al episcopului Nicolae Popovici. Alături de un fond imagistic bogat şi chiar inedit, părintele Rusu proiectează un succint şi cuprinzător parcurs biografic al episcopului orădean, începând cu perioada studiilor din satul natal, apoi, sub atenta îndrumare a mitropolitului Nicolae Bălan, de la Sibiu, Cernăuţi, din Grecia, alături de Dumitru Stăniloae, şi din Germania. Autorul articolului punctează asupra semnificaţiei tezei de doctorat susţinută de tânărul Nicolae Popovici, anume „Epicleza euharistică”, o veritabilă mărturisire de credinţă ortodoxă în faţa prozelitismului latin tot mai activ în Ardealul interbelic. Pregătirea sa profesională şi mărturisirea ortodoxă au fost probabil cele două elemente fundamentale care l-au recomandat pe profesorul de teologie Nicolae Popovici să acceadă în treapta arhierească prin alegerea în scaunul vlădicesc de la Oradea. Iar ajungerea sa ca episcop la Oradea a constituit pentru românii de la fruntariile ţării o fericită întâlnire între rolul episcopului ca arhipăstor de suflete şi cel de îndrumător al poporului greu încercat de evenimentele din vara anului 1940 sau cele după instaurarea regimului comunist. Iar vocaţia misionară a episcopului Nicolae al Oradiei s-a văzut atunci când a ridicat institute de educaţie la Beiuş şi Oradea, când a mers peste Prut şi chiar peste Nistru până la apele Bugului în opera de reaşezare spirituală din provinciiile administrate de statul român, într-o Rusie abia scăpată de ciuma bolşevică. Iar vocaţia misionară şi-a demonstrat-o şi în mijlocul soldaţilor români care luptau pe frontul de vest, dar mai ales după 1948, atunci când Religia fusese interzisă în şcoli. În România abia devenită „republică populară”, prin predică, episcopul Nicolae Popovici îi încuraja pe părinţi să-şi trimită copii la biserică pentru catehizare, ca o datorie a lor în Biserică. Nici dimensiunea culturală nu a fost neglijată de episcopul Nicolae, în articolul său, părintele Dorel Rusu arătând cum chiriarhul orădean devenea în 1947 preşedinte al Astrei. În acelaşi număr al revistei „Legea românească” găsim mărturia părintelui Grigorie Băbuş despre momentul înlăturării episcopului Nicolae din scaunul Oradiei sau rememorarea de către profesorul Dumitru Stăniloae a unor frumoase momente din prietenia ce i-a legat încă din perioada studiilor din Grecia. Revista la care facem referire mai conţine o privire competentă a preotului profesor Miron Erdei asupra scrisului omiletic al episcopului Nicolae Popovici, din textele de la Paşti şi Crăciun, din volumul de predici „Lespezi de altar”, apărut în 1942 la Beiuş, şi, poate cel mai important, cum toate acestea au fost transpuse în faptă de cel care pentru mulţi din Istoria recentă a Bisericii a reprezentat făclia mărturisirii de credinţă în perioada prigoanei ateo-comuniste.