Preotul Ioan Poleac, din Cermei, judeţul Arad, în temniţa comunistă

S-a născut la 24 decembrie 1905 în localitatea arădeană Cermei. După şcoala primară din satul natal, tânărul Poleac a urmat Şcoala Normală, apoi Academia Teologică (1931), ambele din Arad. La 30 octombrie 1932 a primit darul preoţiei din mâinile Episcopului Grigorie Comşa al Aradului, pe seama parohiei din satul natal. Cu multă dăruire, părintele Poleac slujeşte Altarului şi catedrei, ca învăţător. Nu duce o politică militantă, dar simpatizează cu ţărăniştii. Se implică în lupta politică, când majoritatea românilor spera că la alegerile din noiembrie 1946 se va scăpa de cizma sovietică. La închiderea secţiei de vot din localitate, acuză comisia de vot de practici incorecte. Din acest motiv, este considerat autorul moral al tulburărilor din Cermei. Se exercită presiuni din partea organelor de represiune asupra lui, pentru a fi câştigat în cercul partidelor „democratice”. Însă, în contextul procesului intentat de autorităţile statului împotriva partidelor istorice, în iulie 1947 părintele Poleac este internat în lagărul de la Lugoj. Aici este ţinut până în 18 noiembrie 1947, când este eliberat după mai multe memorii înaintate de credincioşi la Ministerul Afacerilor Interne. De altfel, la revenirea din detenţie, părintele Poleac este aşteptat şi aclamat de credincioşi la gară. Pentru autorităţile comuniste era clar că părintele Poleac se bucură de multă popularitate în localitatea Cermei. Deoarece nu abdică de la săvârşirea tipicului religios şi de la cultivarea tradiţiei, este urmărit de Securitate. De pildă, la 1 mai 1952, împreună cu preotul romano-catolic Santho Iosif, potrivit unui informator al Securităţii, preotul Poleac „a ieşit cu crucea şi cu populaţia în hotar, cum se obişnuieşte în comună, deşi avea ordin să nu iasă”. Într-o notă informativă din 1953 se arăta că, „în repetate rânduri, ţine serviciul religios în zilele de lucru, atrăgând la biserică şi ţărănimea muncitoare din comună, aceasta observându-se în campaniile de treieriş şi seceriş, când mai aduce la dânsul acasă diferiţi locuitori cu care face cor, iar cu copiii prelucrează catehismul”. Nu lipsesc nici delaţiunile cu privire la un presupus atentat al părintelui Poleac la procesul de „socializare a agriculturii”, arătându-se cum „ia legătura atât cu ţăranii chiaburi, cât şi săraci şi mijlocaşi asupra cărora are multă influenţă, menţinând în comună o stare de spirit nesănătoasă în ceea ce priveşte intrarea ţărănimii sărace şi mijlocaşe la GAC, stare care bănuim că i se datorează”.

De asemenea, în 1956, când a chemat corul de la căminul cultural să cânte în biserică şi a fost refuzat, părintele Poleac a constituit un alt cor din interpreţi majoritatea tineri.

Faţă de acest gest, delatorii arătau la Securitate cum preotul caută „să imprime tinerilor ura faţă de regimul nostru” şi „face educaţie tineretului prin lecţii de catehizare ţinute în zilele de lucru, fapt ce nu-i este permis. În acest sens, adună copii chiar de pe stradă şi popularizează acest lucru chiar cu ocazia predicilor pe care le ţine în biserică”. Din cauza acestor gesturi, a urmat inevitabilul. La 31 ianuarie 1958, împreună cu alte cinci persoane din localitate, părintele Poleac a fost arestat şi trimis în ancheta Securităţii din Oradea. Potrivit concluziilor de învinuire, părintele Poleac era acuzat că „s-a constituit într-un grup în care a ascultat posturile de radio imperialiste, comentându-le în sens duşmănos regimului nostru şi sub influenţa acestor ştiri şi-a manifestat simpatia faţă de evenimentele din R.P. Ungaria, afirmând că acestea vor avea influenţă şi asupra ţării noastre şi că se va schimba regimul”. Nu a recunoscut nimic din aceste acuzaţii formulate de Securitate la ordinul partidului. Prin Sentinţa nr. 93 din 17 aprilie 1958 a Tribunalului Militar Oradea a fost condamnat la 7 ani de închisoare corecţională, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. A cunoscut închisorile de la Oradea (1958) şi Gherla (octombrie 1958), apoi lagărul de muncă de la Periprava (noiembrie 1963). Despre perioada detenţiei avea să spună în decembrie 1966: „Eu prin toate închisorile prin care am trecut mi-am menţinut demnitatea mea de preot, în fiecare zi făcând Liturghia în cameră, predicând la colegii de cameră, încurajându-i şi îmbărbătându-i, spunându-le că totul este trecător”. A refuzat reeducarea la Gherla, spunând: „omul nu este din maimuţă” sau „domnule, nu poţi să-mi impui nimic; eu cred ce vreau eu!”. La 24 iunie 1964 a fost eliberat de la Periprava. A fost reabilitat canonic prin Sentinţa nr. 6 din 31 iulie 1964 a Consistoriului eparhial din Arad, cu pedeapsa opririi de la săvârşirea lucrărilor sfinte pe perioada detenţiei. La 1 octombrie 1964 a fost numit preot la Mocirla, iar de la 1 ianuarie 1968 la Apateu, ambele în judeţul Arad.