În noi se sălăşluieşte un univers întreg

Se spune că Cel care ne-a creat Îşi dezvăluie delicat Prezenţa în orice ne înconjoară şi că poţi înţelege Universul privind cu sufletul deschis chiar şi un fir de iarbă. În fiecare celulă a corpului uman stă scrisă o poveste fascinantă, care dezvăluie ceva din măreţia Creatorului ei.

Să ascultăm ceva din povestea unui neuron, celula care formează creierul uman, structura considerată a fi cea mai complexă de pe Pământ. În primul rând, un indiciu stă în numărul lor. Neuronii creierului uman sunt în jur de 100 de miliarde, un număr comparabil cu cel al stelelor din galaxia noastră, "care ar putea fi privită astfel ca un creier macrocosmic" (Echart Tolle). Fiecare neuron poate realiza chiar şi 10.000 de conexiuni cu neuronii învecinaţi. Fiecare neuron poate să îşi activeze sau să îşi dezactiveze vecinii în funcţie de semnalele pe care le trimite, iar modelele rezultate - modele stabile de activare a neuronilor - reprezintă memoriile, imaginile şi gândurile.

O reţea incredibilă ce spune ceva despre potenţialul pe care îl putem atinge. Deşi folosim aproximativ 10% din capacitatea creierului, totuşi suntem creaţi din abundenţă şi înzestraţi dintr-o generozitate copleşitoare. Această generozitate de "boier" ne înconjoară şi poate fi văzută evident măcar în numărul uluitor al plantelor care ne înconjoară.

Neuronii "gândesc"

Neuronii sunt celule de dimensiuni micronice şi deşi toţi au o structură comună nu putem afirma că sunt identici. E vorba de o unicitate care se reflectă minunat chiar şi la nivelul unei celule şi implicit în toată creaţia. O sarcină imposibil de realizat ar consta în a găsi doi oameni identici sau măcar două creiere cu o configuraţie similară. Diferenţe există chiar şi la gemenii monozigoţi, care, deşi seamănă fizic uimitor de bine, nu sunt la fel. Privind astfel, oare de ce încercăm atât de mult să ne asemănăm între noi? De ce nu înţelegem că fiecare dintre noi este unic, imposibil de înlocuit şi că cineva ca noi înşine nu se va mai naşte? Şi, tot privind la această unicitate, s-ar mai putea naşte o întrebare: cum putem comunica

într-adevăr unii cu alţii? Observând acestea, realizezi că e de-a dreptul uimitor felul în care comunicăm, având în vedere că fiecare dintre noi avem "lumea noastră", unică. Dacă am privi această unicitate ca Dar şi ca amprentă a Celui care ne-a dăruit-o, poate am încerca să pornim mai resposabil în aventura descoperirii ei şi poate aşa să luminăm universul nostru cu minunea vie din noi. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: "Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare" (Romani 1, 20). Putem vedea veşnica putere a Domnului cercetând minusculul neuron, atât de minuscul încât pe vârful unui ac încap 30.000 de neuroni.

Neuronii nu se nasc prin diviziune celulară, dar se pot forma neuroni noi din celulele stem. Acestea se pot diferenţia în orice tip de celulă, adică au înscrise în ele posibilităţile omnipotenţei celulare, care de asemenea vorbeşte despre Creatorul nostru. Modul în care o celulă stem de la nivelul creierului ştie să producă neuroni noi şi nu oricare alt tip de celulă nu este explicat în totalitate.

Cercetări neurofiziologice performante au admis că neuronul pare să aibă o minte proprie, adică s-a demonstrat o încetinire a impulsului nervos la trecerea prin celulă, care seamăna cu o formă de gândire celulară, în care semnalul era studiat şi transmis diferenţiat ca urmare a acestei analize. În plus se vorbeşte de existenţa unui câmp de conştiinţă care este extins la nivelul întregului organism şi care pare a fi de origine intrinsecă, adică nu ca urmare a experienţei provenite din stimularea senzorială. Deci ceva din noi comunică celulelor noastre, şi asta cu o minte care deşi e în noi ne depăşeşte înţelegerea sau controlul.

Neuronul vorbeşte despre perfecţiunea din noi

Neuronilor le place cel mai mult să comunice, să transmită informaţia neuronilor învecinaţi, cu care se asociază în funcţie de interese comune, de afinităţi. Deşi pot comunica impecabil şi sunt foarte buni executanţi, îşi respectă un spaţiu propriu, ei neatingându-se, ci fiind separaţi de un spaţiu numit fantă sinaptică. Acesta ar putea fi un indiciu legat de faptul că oamenii, la fel ca celulele, se asociază după interesele comune, dar că nu este necesar ca aceasta să anuleze spaţiul şi universul personal.

Toate acestea sunt dovezi că şi într-o celulă este atâta generozitate şi perfecţiune care vorbeşte delicat, dar răspicat, despre Creatorul ei şi despre perfecţiunea din noi.

La fel ca Sfântul Augustin care afirma că "pentru cine vrea să creadă am 1.000 de motive; pentru cel ce nu vrea, nu am nici unul", gândesc că deşi argumentele sunt nenumărate avem nevoie de ochi curaţi ca să le vedem şi să ne bucurăm de ceea ce ne afirmă.