Cum cultivăm bunătatea?

Sunt și acum uimită de naivitatea lui Nietzsche. Cum poți să crezi că există o rasă superioară? Cum poți să crezi că ar există un popor mai bun, mai pur decât altul?

Fără a fi un cunoscător în profunzime al naturii umane, știi că sub culoarea pielii; albă, galbenă sau neagră, avem aceleași nevoi fundamentale, suntem asemănători. Există patternuri comportamentale identificate din cele mai vechi timpuri, prezente până azi la toate culturile și civilizațiile. Deosebirile dintre noi țin de fond și de mediu într-o proporție copleșitor de mare. Și atunci, mă întreb, cum să crezi că unii ar fi în mod fundamental buni, când o simplă privire aruncată relațiilor dintre oameni în toate timpurile și culturile relevă aceleași constelații comportamentale. Dragostea, ura, patima, pasiunea, tandrețea, viața, moartea sunt concepte pe care le dezbatem, le înțelegem și le trăim de mii de ani, generație după generație. Sub poleiala civili­za­ției, a educației și lipsa provocă­r­ilor pe care le traversau stră-stră-strămoșii noștri, suntem foarte asemănători. Astfel, îmi pun o întrebare simplă: cum a putut Nietzsche să considere că există o rasă sau un popor pur, superior și vrednic de a trăi, în detrimentul altuia demn de anihilare într-o manieră monstruoasă.

Recent am avut curajul să recunosc că și eu am fost o naivă. Mereu am considerat că sunt un om bun. Dincolo de faptul că nu am dat în cap la nimeni și nu am spart casa nimănui, am încercat să acționez în conformitate cu conștiința mea: să fac bine, să întind o mână de ajutor, să ascult, să îmbrățișez. Mitul s-a spulberat.

E nevoie de o clarificare; ontologic suntem buni, adică mai purtăm strălucirea chipului lui Dumnezeu în noi, dar moral suntem răi, adică chipul lui Dumnezeu și-a pierdut strălucirea. Bunătatea, adevărata bunătate, se manifestă față de omul care ți-a făcut rău, care te-a jignit, denigrat și ți-a pus bețe în roate. În acele momente, nu trebuie să-i răspunzi cu aceeași monedă, să nu intri în cloaca lui pentru a-i demonstra ceva. Lasă-l, de regulă timpul și faptele dovedesc ce fel de oameni suntem.

Am zis că nu-i mare lucru să iert, să merg mai departe, dar nu e deloc așa…

Am descoperit, spre surprinderea mea, râuri de răutate, de indignare și disconfort la simpla auzire a numelui inculpatului. Am răscolit toate argumentele pentru a justifica ceea ce a făcut, am încercat să-l înțeleg… nimic. Scoate bunătate din tine când vei putea scoate lapte din piatră seacă.

Așa că, șocată și umilită, de mine de data aceasta, i-am spus lui Dumnezeu: mi-e imposibil să înțeleg de unde atâta răutate în mine. M-am considerat un om bun, dar realitatea e că sunt uimită de cât de greu îmi e să iert. I-aș provoca cel puțin atâta suferința câtă mi-a provocat mie. Aș putea pur și simplu să iert, să strâng în brațe în loc să dau cu piatra.

Întâmplarea aceasta și multe altele au avut menirea să-mi descopere că nu ne cunoaștem deseori nici pe noi, că putem fi amorțiți de gândul că suntem buni, când în realitate avem în noi depozite de venin și pelin, iar inima noastră e rece și dură. Sigur, e mai ușor să fugi decât să dai piept cu adevărul, dar care-i sensul unei vieți trăite-n înșelare?