Relaţia de cuplu, de la gol interior la plinătate

Sentimentul de îndrăgostire dintre soţi poate da senzaţia sau poate crea aşteptarea ca celălalt să ghicească şi să vină în întâmpinarea nevoilor nerostite ale noastre. Mai mult decât atât, faptul că nevoile nu sunt prevăzute şi împlinite corespunzător dă naştere unui sentiment de gol interior, ducând de multe ori la reproşuri verbalizate sau nu.

Uneori reproşurile nu sunt exprimate, ci doar gândite sau simţite, însă chiar şi aşa sunt percepute de către partener sub forma unor tensiuni, ascunse sub zâmbete sau sub falsă indiferenţă. De câte ori, în special femeile, nu ştiu că sub răspunsul aparent calm "nu am nimic", la întrebarea îngrijorată a soţului "ce ai?, ce s-a întâmplat?", se ascund numeroase frustrări şi sentimente de revoltă. Este deseori mascat un adevărat monolog interior, în care sunt criticate cele mai mici scăpări ale partenerului. În acest mod stările de nemulţumire sunt alimentate în permanenţă şi se amplifică.

Evoluăm separat sau creştem împreună?

Lucrurile se schimbă doar în aparenţă în momentul în care ne verbalizăm nevoile şi adresăm soţului cereri, rugăminţi precise. Înseamnă să îi plasăm tot lui, întreaga responsabilitate a unui rol epuizant, greu de îndeplinit, acela de a împlini toate nevoile noastre. Reducem astfel relaţia doar la unul din cele patru elemente ale unei relaţii echilibrate, sănătoase, adică a cere, a oferi, a primi şi a refuza. Din toate aceste elemente, dacă ne centrăm exclusiv pe a cere, este posibil să uităm să primim sau să nu ne dăm seama că primim. Dacă privim în modul acesta, cu atât mai puţin ne vom aminti să oferim celuilalt, să împlinim şi noi, pe cât posibil, nevoile sale. Riscul este, chiar în cadrul familiei, să evoluăm separat, în mod egoist, în loc să creştem împreună.

Să ne îndreptăm atenţia către Dumnezeu

O idee mai bună în această situaţie ar fi să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne arate care sunt nevoile partenerului şi care este cea mai bună cale de a-l ajuta să şi le împlinească. În momentul în care fiecare dintre soţi îşi dezvoltă o relaţie personală cu Dumnezeu, sentimentul de gol interior sau de insecuritate dispare. Astfel, în loc de monologul nostru interior acuzator sau marcat de un puternic sentiment de nedreptate, de a fi victimă, putem să ne îndreptăm atenţia către Dumnezeu şi să Îi spunem Lui - sau şi Lui - nemulţumirile, neputinţele, dar şi bucuriile noastre. În loc să fim adevărate detectoare pentru neajunsurile, defectele partenerului, Îl putem ruga pe Dumnezeu să ne arate propriile puncte slabe. În loc să ne concentrăm pe dorinţele noastre, Îl putem ruga pe Dumnezeu să ne ajute să înţelegem şi să împlinim nevoile soţului. Realizând această schimbare de perspectivă, înţelegerea şi acceptarea celuilalt vor veni firesc, dintr-o schimbare de profunzime produsă în sufletul fiecăruia, şi nu dintr-o exigenţă autoimpusă.

Apropierea de Dumnezeu ne apropie între noi

Dacă ne raportăm doar la înţelesul psihologic al sentimentelor în căsătorie, există riscul de a-l transforma pe celălalt în dumnezeul existenţei noastre şi putem ajunge să îl secătuim, să îl încărcăm cu dorinţele, pretenţiile, dar şi nemulţumirile noastre. Dacă ne îndreptăm gândurile spre Dumnezeu, pe lângă nivelul psihologic al sentimentelor şi al relaţiei noastre, vom simţi şi sprijinul Lui.

Prezenţa lui Dumnezeu în viaţa fiecăruia dintre soţi, în viaţa familiei, dă un alt sens atât bucuriilor comune, cât şi momentelor de impas, fiind singura care vindecă în mod real. Pe măsură ce soţii devin mai apropiaţi de Dumnezeu, ei devin mai apropiaţi şi unul de celălalt. Acest aspect cât se poate de adevărat este uneori mai greu înţeles, apropierea de Dumnezeu fiind în mod eronat asociată cu îndepărtarea, înstrăinarea de celălalt.

Sfaturile Sfântului Ioan Gură de Aur

În continuare, prezentăm câteva îndemnuri ale Sfântului Ioan Gură de Aur, cu privire la felul cum să se poarte soţul şi soţia pentru a avea o căsnicie binecuvântată, atât pentru ei, cât şi pentru cei din jurul lor, din comunitatea în care trăiesc. În căsnicia vieţuită după Dumnezeu, atât copiii, cât şi părinţii şi rudele mai îndepărtate vor găsi modele de urmat, sprijin şi întărire pentru viaţa lor.

"Rugăciunile să le faceţi în comun. Fiecare să alerge la biserică şi, lăsând orice alte preocupări, să fie atent la cele spuse şi citite acolo. Iar acasă, bărbatul să întrebe pe femeie şi aceea pe bărbat (...)

Şi niciodată să nu o chemi pe nume, pur şi simplu, ci ca dulceaţă, cu cinstea cuvenită, cu multă dragoste. Dă-i cinstea cuvenită şi nu va avea nevoie de cinste din partea altora. Nu va avea nevoie de slavă din partea altora, dacă se bucură de cinste din partea ta. Preţuieşte-o mai mult decât toate şi laud-o pentru toate, şi pentru frumuseţe, şi pentru priceperea ei. Aşa o vei convinge să nu mai ia aminte la nimic din cele din afară, ci să dispreţuiască toate celelalte, învaţ-o frica de Dumnezeu şi toate vor curge ca dintr-un izvor şi casa va fi plină de mii de bunătăţi. Dacă vom căuta cele nestricăcioase, vor veni şi acestea stricăcioase. "Căutaţi - zice - întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea vi se vor adăuga vouă" (Mt 6, 33). Cum trebuie să fie socotiţi copiii unor astfel de părinţi? Cum, slugile unor astfel de stăpâni? Cum, toţi ceilalţi apropiaţi ai lor? Oare nu plini de mii de bunătăţi?! Fiindcă şi robii îşi rânduiesc multe obiceiuri după cei puternici, şi se aseamănă până şi în dorinţele lor cu aceia, şi poftesc aceleaşi lucruri care au fost învăţaţi să le poftească, şi grăiesc aceleaşi lucruri, şi petrec la fel cu stăpânii. Dacă aşa ne vom modela pe noi înşine şi vom fi cu luare-aminte la Scripturi, mai multe vom învăţa din ele. Şi astfel vom putea să bine plăcem lui Dumnezeu şi să trecem toată viaţa aceasta în fapta cea bună şi să avem parte şi de bunătăţile făgăduite celor ce-L iubesc pe El."