Naşterea Domnului în lumea noutăţilor efemere

Aproape toate aspectele vieţii noastre se schimbă sub presiunea noutăţilor. Mass-media, industria de divertisment sau comerţul transformă spaţiul de viaţă într-un spectacol, un teritoriu plin de lucruri noi, de evenimente şi de naraţiuni, unde sunt ascunse o sumedenie de surprize. S-ar putea spune că, într-un fel, viaţa este sub asediu. Mai repede sau mai încet, dar fără oprire, noutăţile ne invadează din toate părţile. Noi modele auto, aparate electrocasnice tot mai performante, piese de mobilier sau decoraţiuni, articole dintre cele mai diverse, toate sunt făcute să impresioneze privitorul. Cu un design avangardist şi funcţiuni multiple, folosind materiale mai rezistente, încorporând componente electronice mai performante, cu forme tot mai finisate şi culori alese cu grijă, noile modele le scot din uz, cu repeziciune, pe cele vechi, mai înainte ca termenul de garanţie să expire. În scurt timp, dar şi pentru scurt timp, „noutăţile” se consacră pe piaţă, devenind bunuri „vrednice de dorit” de mulţimea consumatorilor. În aceste zile de sfârşit de an, sumedenia de produse noi, pachetele promoţionale, concertele şi spectacolele, programele speciale de televiziune, vânzătorii ambulaţi „aglomerează” şi mai mult universul de stimuli în care ne mişcăm.

În lumea în care trăim, bunurile de consum sunt înnoite mereu, iar oamenii continuă, la rândul lor, să le schimbe pe cele vechi cu cele noi. Ofertanţii nu încetează să inoveze, cumpărătorul nu se opreşte din achiziţii. Teoreticienii văd, în acest caz, o legătură de structură între noutate, plăcere şi consum. Astăzi, a consuma înseamnă „a te deosebi de ceilalţi”, înseamnă din ce în ce mai mult „a te juca”, a te relaxa, a cunoaşte mica bucurie de a schimba o piesă în configuraţia decorului de toate zilele, (...) un proces cotidian de dezrădăcinare prin mijlocirea lucrurilor şi serviciilor, (...) dopingul mental şi un pic de aventură, (...) atracţie exercitată de potenţialul „noutăţii şi al însufleţirii sinelui” ascuns în elⁱ.

Este important de remarcat că, din perspectiva consumatorului, hiperconsumul pare să-i „întinerească” neîncetat trăirile, printr-un fel de „însufleţire a sinelui şi a experienţelor noi”ⁱⁱ. În realitate, însă, consumul ne condamnă la un fel de „îmbătrânire precoce”: „e mai concret să spunem că ceea ce rezidă în consum e [doar] visul tinereţii fără de sfârşit, al unui prezent mereu luat de la capăt, mereu înviorat..., dorinţă de «renaştere» a sinelui prin intensificarea trăirii prezentului”ⁱⁱⁱ.

Inflaţia noutăţilor şi supraconsumul

Setea de nou este alimentată de inflaţia inovaţiilor, de supra-diversificarea ofertelor, şi de hiperproducţie. Febra înnoirii prin noi şi noi achiziţii se poate vedea cel mai bine statistic, în comerţ. Iată un exemplu: „În 1996, în raioanele magazinelor din SUA îşi făceau apariţia 7.000 de produse, astăzi sunt 16.000, cu un indice de eşec de 95%. În fiecare an, europenilor le sunt propuse 20.000 de produse noi de mare consum; indicele de eşec fiind de 90%”^iv. La fel, industria de la Hollywood producea, în 1976, 138 de filme, în timp ce în anul 2001 producţiile au ajuns la 445^v.

În multe situaţii, „noutăţile” sunt special proiectate. Cercetarea, tehnologiile, flexibilitatea sistemelor de producţie permit accelerarea ritmului inovaţiei şi inaugurarea pieţelor de nişă, cu „noutăţi” adaptate special la dorinţele unui grup ţintă bine definit. Forţa de seducţie a acestor „noutăţi” cu destinaţie precisă este mult mai mare.

Însă, cu toate aceste strategii bine puse la punct, durata de viaţă a bunurilor din piaţă este din ce în ce mai mică. Timpul de rulaj al mărfurilor s-a redus drastic, din cauza implementării accelerate a noilor tehnologii de producţie^vi. Există o evidentă „volatilitate şi efemeritate a modelelor, produselor, tehnicilor de producţie, a proceselor de muncă”, dar şi a „ideilor şi ideologiilor, a valorilor şi practicilor bine stabilite”. Senzaţia că „tot ce e solid se destramă în aer” nu a fost niciodată mai puternică^vii.

Noul spectacol virtual

Mai mult, invazia aceasta a „noutăţilor” şi preocuparea pentru „însuşirea” lor nu se manifestă doar în piaţa bunurilor de larg consum, ci şi în spaţiul public. Spectacolele, concertele, întrecerile sportive, competiţiile continentale sau mondiale, aniversările comunităţilor, semnificativ catalizate de mass-media, sporesc afluxul de noutate, de inedit, scoţând la iveală tot mai multe evenimente majore amestecate cu fapte mărunte, în buletine de ştiri sau în paginile ziarelor, punându-le pe toate, aproape egal, în centrul atenţiei persoanelor şi comunităţilor. Viaţa contemporană are multiple conexiuni cu acest flux neîntrerupt de „noutăţi” efemere de pe întreg mapamondul.

Pe lângă toate aceste invitaţii, există şi o seducătoare ofertă a jocurilor pe calculator, în special a celor cu imagini 3D. Acestea oferă adolescenţilor şi adulţilor experienţe noi, acces la teritorii virtuale excelent realizate, care concurează cu succes realitatea. Naraţiuni complexe, rute întortocheate, pericole numeroase, recompense râvnite, toate alcătuiesc un teritoriu de joc înţesat de „noutăţi”, care pare să nu aibă limite. Jucătorii plonjează în hăţişul virtual, unde, adesea, pot încerca, fără riscuri, gesturi şi emoţii interzise în realitate. Curiozitatea este stârnită mereu, căci la capătul culoarului, la finalul drumului, la epuizarea etapei, o nouă poartă se deschide, invitând spre un nivel avansat, spre un tărâm nou, cu privilegii, pericole şi recompense mai mari.

Viaţa nouă a avatarului

Foarte probabil, punctul terminus al „evadării” din realitate o reprezintă jocurile comunităţilor virtuale. Se deschid aici câmpuri exploratorii ce par inepuizabile. În schimbul unei sume minime, fiecare utilizator poate să îşi aleagă genul, numele, chipul, sau noile date biografice. Personajul astfel construit (avatarul) poate să îşi achiziţioneze un anumit „teritoriu” în comunitatea virtuală, îşi poate construi sau cumpăra o „locuinţă”. În aceste comunităţi virtuale, „experienţele” noi abundă. Omul „trăieşte” zilnic, după bunul plac, viaţa virtuală a avatarului, cunoscând alte avataruri, aparţinând altor utilizatori de oriunde din lume, care au ales să trăiască în aceeaşi comunitate. Pot fi achiziţionate articole vestimentare pentru avatar, se pot comite infracţiuni, dar se suportă şi exigeneţele organelor de anchetă (avataruri care au în spate utilizatori ce au optat pentru acest rol comunitar). De asemenea, sunt puse în vânzare noi modele de autoturisme, articole vestimentare sau de încălţăminte destinate avatarurilor. „Articolele” virtuale pot fi achiziţionate în schimbul unor sume de bani reali, încasările fiind semnificative! (Într-una din reţele, mai bine de 400 de persoane câştigă din comerţul cu produse virtuale cam 2.000 de dolari lunar!).

Aceste platforme destinate comunităţilor virtuale sunt probabil concurentele cele mai puternice ale lumii vieţii. Dovadă stau numărul mare de utilizatori şi timpul însemnat petrecut în spaţiul virtual. Unul dintre aceste jocuri, numit „Second Life”, a reuşit să atragă, în patru ani, peste un milion de rezidenţi ce „trăiesc” împreună şi activează zilnic, într-un oraş virtual. Specialişti estimează că, în prezent, peste 30 de milioane de oameni au ales această formă de interacţiune, trăind zilnic, unii câteva zeci de minute, alte câteva ore, în universuri artificiale.

Extinderea lumilor vieţii virtuale

Setea de noi experienţe, căutarea de noi prieteni, inventarea de noi identităţi, sub care utilizatorii populează spaţiul virtual, trăind o viaţă ireală, curiozitatea orientată spre experierea unor noi comportamente şi situaţii de viaţă, accesul la tărâmuri fantastice, toate îşi pot găsi „împlinirea” în ciberspaţiu. Vastul teritoriu fără restricţii este disponibil să recepteze dorinţele, defulările şi iluziile omului jucător.

Producătorii de gen sunt foarte optimişti, iar inovaţiile par să nu aibă limită. Sunt proiectate noi experienţe, librării virtuale în care avatarurile pot „citi” volume niciodată tipărite, magazine virtuale cu mobilă şi electrocasnice, autoturisme virtuale pentru sporirea mobilităţii în câmpul artificial. Nu se vor lăsa aştepate nici serviciile, cum ar fi asistenţa medicală, serviciile de urgenţă, sau consilierea juridică pentru „litigii” virtuale specifice. Toate aceste „noutăţi” vor da utilizatorilor sentimentul unei vieţi tot mai puţin virtuale, care va concura, inevitabil, tot mai bine în competiţia cu realitatea^viii. „Jocul de-a viaţa” se pregăteşte să înlocuiască viaţa însăşi, oferind un câmp de mişcare eliberat de prejudecăţi şi restricţii, în afara constrângerilor de orice fel, perfect „adaptat” dorinţelor omeneşti, aproape oricare ar fi ele.

Căutarea neobosită a noutăţilor şi viaţa nouă

Dar se pot invoca aici şi noutăţile vestimentare, experienţele gastronomice inedite, călătoriile în tărâmuri exotice, prieteniile noi, prin reţelele de internet, descoperirile ştiinţifice sau experienţele artistice. Toate acestea, adăugate la cele ce s-au spus, ar putea sluji ca argumente pentru afirmaţia că în viaţa societăţii contemporane există extrem de multe preocupări pentru diversificarea experienţelor de viaţă, pentru înmulţirea „noutăţilor”, pentru o tot mai intensă înnoire a vieţii. Mai mult decât atât, preocupările omului pentru înnoire nu ţin doar de aceste aspecte cumva exterioare vieţii lui. El are preocupări aproape zilnice privind aspectul fizic, conformaţia corpului sau „lookul”. În ultimele decenii, chirurgia plastică oferă chiar mai mult: nu doar soluţii pentru eliminarea aspectelor inestetice rezultate din traume, ci chiar posibilitatea de a interveni, după bunul plac al beneficiarului, în linia de contur a frunţii, în rotunjimea pomeţilor sau în celelalte trăsături, pentru schimbarea întregului aspect. Ştiinţele medicale sunt puse, în acest caz, în slujba „restaurării” trupului şi a feţei umane, dând posibilitatea omului să se simtă, într-un fel, înnoit. Prin operaţii estetice, prin terapii regenerative, prin înlocuirea organelor, înnoirea este operată la un nivel mai subtil, undeva în adâncul biologiei trupului său, având efecte substanţiale în întreaga lui personalitate.

Ceea ce dorim să subliniem este că dorinţa de înnoire a pătruns, în cele mai diverse forme, până în cele mai mărunte aspecte, în trupul omului, în spaţiul ambiental şi comunitar. La un nivel mai general s-ar putea spune că şi istoria umanităţii a fost privită adesea ca mişcare de înnoire, ca strădanie a omului de a făuri o lume mai bună. În acest sens, progresul care se află în centrul preocupărilor poate fi privit ca o luptă susţinută a fiecărei generaţii pentru înnoirea omului şi a lumii.

Noutăţile efemere şi exilul în viitorul apropiat

Familiarizat cu lumea plină de surprize a spaţiilor comerciale, exersând, adesea, în lumea virtuală libertăţi ferite de riscuri, ascuns în spatele avatarului, asumând diverse posturi de comunicare, învăţat să recepteze efectele speciale ale superproducţiilor cinematografiei, omul recent nu mai este uşor de impresionat. Simţurile au ajuns să cunoască o diversitate impresionantă de stimuli, au străbătut deja o sumedenie de experienţe limită, ajungând să fie obişnuite cu intensităţi maxime, de prag.

În acelaşi timp, însă, setea de noutate a omului nu poate fi potolită. Curiozitatea, imboldul, care îl mână pe om înspre noi experienţe, nu are sfârşit. Heidegger remarca, pe urmele fericitului Augustin, că această curiozitate „caută noul pentru a se desprinde apoi de el, căutând din nou ceea ce este nou, fiind incapabilă să zăbovească „în preajma fiinţării imediate”. Curiozitatea este atrasă mereu, însă doar de altceva nou, fără să se oprească la nimic. De aceea, curiozitatea nu are nimic de a face cu observaţia, cu uimirea, sau contemplarea admirativă a fiinţării^ix.

Plecând de aici se poate spune că aviditatea de nou trădează dorinţa omului de a se sustrage propriului sine şi lumii în care trăieşte, vădind dorinţa lui de a fugi^x. Fugind către experienţele noutăţilor, omul fuge de fapt de prezent, exilându-se într-un viitor imediat, pe care îl crede mai bogat şi mai interesant. Preocupat să îşi însuşească diversele noutăţi, omul se dezrădăcinează de trecutul său şi se îndepărtează de adâncul spiritual al lumii în care trăieşte. Mai precis, înconjurat fiind de ofertele lumii consumeriste, ochii, simţurile şi aşteptările lui se croiesc tot mai mult pe măsura „noutăţilor” seducătoare pe care le consumă. Însă, „văzul”, adaptat curiozităţii, ajunge să fie diametral opus celui propriu contemplării frumosului, sau theoriei, căutarii intelectuale sau reflecţiei propriu-zise cu privire la adevăr^xi.

Prizonieratul libertăţilor interzise

Există, aşadar, o evidentă preocupare pentru noutate, care îmbracă numeroase forme. Mass-media este în căutarea ştirilor noi, a noutăţilor ultime, în intenţia de a aduce în proximitatea telespectatorului, instantaneu, prezentul-de-peste-tot. Globalizarea pieţei creşte diversitatea noutăţilor puse în vânzare, spaţiile largi destinate consumului devenind adevărate universuri de noutate. Divertismentul, spectacolele, producţiile cinematografice, jocurile virtuale oferă teritorii vaste, înţesate cu roluri şi experienţe noi. Toate dezvăluie felul cum omul îşi făureşte o „nouă” realitate, un spaţiu nou de viaţă, care să-i împlinească dorinţele.

Dar, îndepărtarea omului de planul spiritual al vieţii, traiul său în universuri de satisfacere a plăcerilor îl fac pe el prizonierul propriilor lui iluzii. Gilles Lipovetsky scrie, în acest sens, că „retragerea zeilor a dus nu atât la afirmarea triumfătoare a subiectului, cât la dreptul tuturor la infantilism, la distracţii „pasive” şi futile, dorinţa de băi de tinereţe, de irealitate ludică, de derealizare emoţională a sensului, până la nevoia crescândă de „uitare a sensului”, până la evadarea din viaţa de toate zilele în activităţi gratuite şi lipsite de importanţă, care îl „eliberează de exigenţele libertăţii”, îi dau o „iresponsabilitate pe care o trăieşte cu deliciu”^xii.

Naşterea lui Hristos - ziua de naştere a întregii umanităţi

În aşteptarea praznicului Naşterii Domnului şi a începutului de an nou, se împun câteva gânduri despre înnoirea vieţii şi a lumii. Din perspectivă teologică s-ar putea spune că orientarea omului spre înnoire, setea lui de noi experienţe, consumerismul sau predilecţia pentru divertisment, pentru sporturi extreme sau jocuri virtuale dezvăluie cumva adânci caracteristici antropologice. Omul simte nevoia să se înnoiască, să experieze situaţii noi pentru că are nevoie în permanenţă de noutate. În acestea se vede că el nu poate fi pe deplin mulţumit de ceva din lumea aceasta: „noutăţile” lumii, oricât de seducătoare ar fi ele, nu-l pot scoate „înafara” propriului univers.

Fiecare achiziţie de pe piaţă, fiecare experienţa artistică sau ludică, chiar dacă sunt noi, nu posedă totuşi o noutate radicală. Noutăţile, suprizele lumii acesteia, nu-l pot elibera pe om de lume şi de puterile lui. În toate el se întâlneşte tot cu sine şi cu lumea, cu propriul univers creator. Ceea ce el poate realiza de unul singur, mişcat de dorinţa de a cuceri lumea şi de imboldul de împlinire a poftelor, nu este cu adevărat nou şi nu-l poate trece dincolo de limitele lui şi ale lumii.

Teologia ortodoxă mărturiseşte adevărul că omul este chemat la înnoirea vieţii şi a lumii întregi prin comuniunea cu Dumnezeu. Prin aceasta, omul poate depăşi propriile lui limite şi graniţele lumii create, cu toate experienţele ce se dau în ea. Naşterea lui Hristos este noutatea absolută a întregii lumi şi a istoriei, şi descoperirea lucrării înnoitoare a lui Dumnezeu. În ea Dumnezeu se descoperă ca fiind Izvorul înnoirii noastre şi al lumii. Naşterea Domnului instaurează un fel nou de a trăi, în comuniune cu Dumnezeu, prin har, în Biserica lui, adică viaţa creştină. Abia Naşterea lui Hristos pe Pământ este „irumperea veacului viitor în istorie”, „inaugurarea Sfârşitului, revelarea Veşniciei în timp, a infinitului în spaţiu”.

Chiar dacă a fost îndelung pregătită în istorie de Vechiul Testament, cât şi de filosofia greacă, Întruparea lui Hristos reprezintă un început cu totul nou, o „ruptură în continuitatea” istoriei şi a vieţii omului, desfăşurate în marginile lumii create. (Re)naşterea noastră este ascunsă în Naşterea lui. Înnoirea noastră şi a umanităţii e ascunsă în Naşterea lui. Întruparea lui Hristos este, potrivit Sfântului Vasile cel Mare „ziua de naştere a umanităţii”, „ziua de naştere a întregii umanităţi”, după cum spune Kalistos Ware^xiii.

Intrarea lui Dumnezeu în istorie şi în lume, în spaţiu şi timp, ca om, reprezintă lucrarea înnoitoare a Creaţiei şi a omului. Spaţiul lumii şi timpul vieţii sunt înnoite, devenind spaţiul ecclesial şi timp liturgic, iar înnoirea omului se împlineşte nu prin bunuri trecătoare, prin „roadele” pomului cunoştinţei binelui şi răului, ci prin Tainele lui. Prin aceasta, teologia ortodoxă recunoaşte deopotrivă trebuinţa de lume şi necesitatea unei anumite dezlipiri de lume. Amândouă sunt necesare omului, scrie părintele Dumitru Stăniloae, pentru întreţinerea trupului, dar şi pentru a creşte spiritual şi pentru a dezvolta comuniunea cu semenii şi cu Dumnezeu. „Lumea trebuie folosită, dar cu măsură; ea trebuie privită ca o minune pentru ordinea şi frumuseţile aflate în ea, dar nu trebuie socotită ca ultima realitate”^xiv.

Note:

i Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală. Eseu asupra societăţii de hiperconsum, Editura Polirom, Bucureşti, 2007, p. 57.

ii Ibidem.

iii Ibidem

iv Jean-Claude Andreani, „Marketing du produit nouveau: 95% des produits nouveaux echouent”, în Revue française du marketing, nr. 182, 2001/2, pp. 5-11, apud Gilles Lipovetsky, op. cit., p. 73.

v Françoise Benhamou, Lâéconomie de la culture, La Decouverte, Paris, 2004, p. 69. apud Gilles Lipovetsky, op. cit., p. 74

vi David Harvey, Condiţia postmodernităţii. O cercetare asupra originilor schimbării culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 2002, p. 156.

vii Ibidem, p. 287.

viii Se vorbeşte deja de unele efecte terapeutice benefice asupra socializării, pentru utilizatorii frecvenţi ai acestor comunităţi virtuale. Există însă mult mai multe voci care avertizează că toate aceste practici au efecte serioase asupra capacităţilor de interrelaţionare a subiecţilor.

ix Thomas de Koninck, Noua ignoranţă şi problema culturii, Editura Amarcord, Timişoara, 2001, p. 52.

x Ibidem.

xi Ibidem.

xii Gilles Lipovetsky, op. cit., 63.

xiii Kallistos Ware, „Iată, Eu le fac pe toate noi”, în rev. Studii Teologice, seria a III-a, anul II, nr. 3, iulie-septembrie 2006, p. 146.

xiv Pr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, pp. 115-116.