Ştiinţa confirmă intuiţiile sfinţilor

Pământul pe care trăim este de multe mii de ori mai mic decât Soarele. Galaxia noastră, însă, numără mai mult de 100 de miliarde de sori! Între aceşti sori ai Căii Lactee, mulţi aştri sunt mai mari decât Soarele, cu mult mai mult decât este Soarele faţă de Pământ. Galaxia noastră, la rândul ei, este scufundată într-un ocean de spaţiu imens. Observaţiile de până acum au pus în valoare mai bine de 100 de miliarde de galaxii în întreg Universul. Lumea se deschide copleşitor minţii şi inimii omului. În multe privinţe, o putem pătrunde, o putem înţelege şi o putem depăşi. Descoperirile ştiinţifice au arătat cât de multe splendori se ascund în Univers, în natură, în viaţă şi cât de bine este înzestrată mintea noastră pentru a le pricepe pe toate.

Totuşi, există şi fenomene şi procese pe care raţiunea şi instrumentele ştiinţifice nu le pot dovedi, nu le pot surprinde şi lămuri. Dar acestea nu sunt dovezi că raţiunea noastră a intrat într-un ungher, pe un drum închis, într-o fundătură din care nu poate ieşi. Graniţele peste care raţiunea nu poate trece sunt ferestre deschise spre un orizont în care se poate înainta cu inima şi cu mintea. Numai cu inima şi cu mintea împreună se poate desluşi într-acolo, în adâncimile şi în depărtările cu mult mai mari decât întreg Universul nostru imens. Sfârşitul cunoaşterii raţionale nu este i-raţional, ci supra-raţional, fiind comuniune de iubire cu Sfânta Treime care pătrunde şi cuprinde, străbate şi susţine Universul întreg şi viaţa, copleşind puterile noastre înţelegătoare cu lumina neapropiată.

Caracteristicile Universului au fost hotărâte foarte atent şi foarte devreme

Pentru un sistem atât de complex cum este Universul, caracteristicile pe care le are sunt cu totul excepţionale. Existenţa lui cere condiţii iniţiale foarte tari şi o calibrare extrem de fină a numeroşi parametri care fac evoluţia lui atât de bine controlată şi după 14 miliarde de ani! Condiţiile speciale nu privesc numai macrocosmosul, ci şi celelalte niveluri ale realităţii fizice. Lumea fizică este esenţial determinată de interacţiunile fundamentale şi de proprietăţile particulelor care o compun, de caracteristicile macrocosmsosului şi microcosmosului. Numeroase rezultate teoretice şi datele observaţionale evidenţiază că în situaţia în care apariţia şi evoluţia lui ar fi întâmplătoare, şansele de a ajunge într-un stadiu ca cel în care se află în prezent sunt nule.

Tot mai multe date experimentale determină pe unii cercetători să creadă faptul că multe dintre caracteristicile Universului au fost hotărâte chiar foarte atent şi foarte devreme în istoria lui. Aceste caracteristici foarte particulare, care privesc microcosmosul şi macrocosmosul, raporturi între interacţiuni fundamentale sau constante ale naturii, cum le spunem frecvent, au fost stabilite foarte devreme în istoria Universului, în primele fracţiuni infime ale primei secunde şi continuă să aibă repercusiuni fundamentale asupra structurii materiei. Faptul că aceste procese s-au petrecut foarte aproape de momentul iniţial al Big Bang-ului, când Universul avea dimensiuni cu mult mai mici decât cele ale unui proton, lasă fără grai pe oricine! Mai mult, aceste potriviri cu totul extraordinare arată faptul că nu doar explozia şi evoluţia Universului au fost extrem de precis calibrate. Toate aceste date sugerează în plus că explozia şi evoluţia lui s-au desfăşurat după ceea ce am putea spune că ar fi un adevărat plan.

Ştiinţa forţează interpretări metafizice, sfârşind în tărâmul teologiei. „Din multitudinea de teorii consistente existente, care ar putea alcătui diverse universuri, cum a fost aleasă aceea care se aplică Universului nostru? Se pare că există un singur răspuns posibil la această întrebare. Ceva extern Universului a făcut alegerea. Dacă aşa stau lucrurile, atunci am ajuns exact în punctul în care (...) va fi raţional să folosim ştiinţa ca un argument în favoarea religiei.“ 1

Cum a fost şi cum este posibilă viaţa

Nu doar Universul este bine aranjat. Viaţa este încă o dovadă, redutabilă pentru faptul că nimic din ceea ce vedem nu este întâmplător. Ştiinţa probabilităţilor nu dă nici o şansă rezonabilă vieţii să apară din haos, accidental. Universul actual, imens şi foarte vechi, într-un mod cu totul remarcabil face posibilă viaţa. Organismele vii nu pot supravieţui decât în codiţii extrem de atent potrivite; acest rezultat este o evidenţă experimentală, verificată chiar prin condiţiile vieţii terestre. Alături de condiţiile ce privesc Universul sunt adăugate altele, ce fac referire la amplasamentul Soarelui în Galaxie, poziţia Pământului pe orbita Soarelui, existenţa unui companion de dimensiunile Lunii, câţiva parametrii lui Jupiter, numeroase caracteristici ale Terrei ce privesc o serie elemente din constituţia lui (de la nucleu şi scoarţă, până la atmosferă). Toate acestea trebuiesc potrivite atent pentru ca viaţa să poată exista.

Mai mult, oamenii, observatorii Universului şi cititori conştiincioşi ai „povestirii“ lui, există într-o perioadă în care cunoaşterea Universului şi datele accesibile pot să explice, îndeajuns, etapele principale de formare a acestuia.

La finele acestor constatări, cercetătorii nu pot evita abordări care depăşesc graniţele ştiinţei. „Pe măsură ce privim în Univers şi identificăm multele accidente de fizică şi astronomie care au lucrat în beneficiul nostru, aproape pare că Universul trebuie ca, într-un anumit sens, să fi ştiut că noi venim. 2

Interpretări relative pentru date ştiinţifice certe

S-ar putea opina că toate aceste date dovedesc, fără echivoc, într-un fel, să-i spunem tare, aproape ştiinţific faptul că există un Creator al Universului. Totuşi, nu este aşa!

Există interpretări care utilizează aceste date pentru a sprijini astfel de afirmaţii. Trebuie spus însă că există şi alte interpretări, care pleacă de la aceleaşi rezultate, care afirmă, spre exemplu, contrariul, anume că ele nu sunt decât dovezi ce sugerează că Universul în care trăim este… auto-creat! Alţi cercetători, evitând interpretările pomenite (considerate, pe bună dreptate, speculative) cred mai degrabă faptul că este posibil să existe nenumărate alte universuri care să aibă fiecare alte caracteristici. În acest fel, faptul potrivirii atât de atente a constantelor fundamentale din Universul actual, ce favorizează viaţa, nu ar mai fi un eveniment excepţional, ce ar reclama existenţa unui plan iniţial. Lumea ar fi, în acest caz, o combinaţie reuşită, apărută firesc, după consumarea unui număr imens de variante eronate. Această ultimă explicaţie are şi un punct extrem de sensibil pentru cei ce aşteaptă ca descoperirile ştiinţei să furnizeze certitudini: existenţa universurilor paralele, a lumilor alternative este, evident, imposibil de demonstrat, pentru că, acestea sunt cu mult prea departe, de unde nu poate proveni nici un semnal...

În fine, o parte importantă dintre oamenii de ştiinţă preferă să considere lumea drept rezultat al accidentului, decât să considere că aceste date sugerează existenţa unui Creator...

De ce sunt posibile mai multe afirmaţii (care, până la urmă, sunt contradictorii)? Răspunsul se află într-o distincţie esenţială. Legea descoperită în natură, care se verifică mereu, nu este acelaşi lucru cu interpretarea ei. Datele ştiinţifice menţionate nu demonstrează (în sens riguros) nimic. Ele nu sunt teorii ştiinţifice în sens strict, care se verifică de multe ori cu mare uşurinţă în laborator. Demonstraţia existenţei lui Dumnezeu, prin ştiinţă, ca şi modelul universului autocreat şi celelalte variante explicative sunt doar maniere de interpretare a unor date experimentale. Datele sunt certe, interpretările nu! Pe de altă parte, şi datele, şi interpretările sunt insuficiente pentru a constitui o teorie ştiinţifică valabilă. (Situaţia s-a mai întâlnit în cazul dualităţii undă-corpuscul sau în cazul incertitudinii lui Heisemberg. În aceste situaţii, interpretările sunt contradictorii, chiar dacă pleacă de la o teorie ştiinţifică riguros elaborată.)

Teologia nu aşteaptă demonstrarea ştiinţifică a lui Dumnezeu

Prin urmare, datele şi rezultatele acestea din marginea ştiinţei, despre probabilitatea înfiorător de mică de a apărea lumea şi viaţa nu demonstrează existenţa lui Dumnezeu. Însă nici nu pot infirma acest lucru! (Nici cei ce afirmă că Universul este autocreat sau că există mai multe universuri nu infirmă existenţa unui Creator. Şi ei utilizează tot o interpretare, care nu poate demonstra nimic!) Pe de altă parte, acest fapt nu este un punct slab (cel puţin din punct de vedere teologic), nici pentru ştiinţă şi nici pentru teologie.

Faptul că ştiinţa nu se poate pronunţa asupra existenţei unui Creator, nu poate fi un punct slab! Investigaţia ei nu poate depăşi graniţele lumii create. Nici nu şi-a propus vreodată acest lucru (dar nici nu ar putea să o facă, chiar dacă şi-ar propune-o). Or, din perspectivă creştină, Dumnezeu este necreat şi nepătruns. Faptul că o teorie ştiinţifică nu demonstrează existenţa lui Dumnezeu nu poate fi un punct slab nici pentru teologie. Teologia nu a aşteptat niciodată din partea ştiinţei demonstraţia existenţei lui Dumnezeu. Nici sfinţii, nici credincioşii simpli ai lui Hristos nu resimt lipsa certificărilor ştiinţifice cu privire la existenţa Lui. (La ce ar putea să le folosească dovada existenţei lui Dumnezeu, cât timp ei simt prezenţa Lui în Evanghelie şi în Biserică, cât timp ei au primit şi primesc ajutorul Lui în viaţa lor?) Din această perspectivă se poate afirma că Biserica nu are nevoie de ştiinţă, în sensul că nu îşi întemeiază credinţa pe demonstraţiile ei. Biserica mărturiseşte nu doar existenţa, ci şi lucrarea lui Dumnezeu, purtarea lui de grijă faţă de lumea pe care a creat-o, iar asta o face în baza altor dovezi, de altă natură decât cele ştiinţifice, dar nu mai puţin autentice.

Este adevărat, teoriile ştiinţifice pot proba caracterul ordonat al lumii, însă nu pot demonstra (în sens strict) existenţa lui Dumnezeu şi, cu atât mai puţin nu pot face afirmaţii cu privire la tainele Lui. Există chiar multe alte aspecte în care teologia şi ştiinţa nu pot fi puse pe acelaşi plan.

Nepătruns de ochiul iscoditor, Dumnezeu sălăşluieşte în inimile curate

Ştiinţa investighează lumea fizică (ce reprezintă, de fapt, o parte din Creaţia lui Dumnezeu). Dacă investigaţia este făcută corect, ea va descoperi caracterul ordonat al Creaţiei. Aşa s-a şi întâmplat: rezultatele ştiinţei probează caracterul ordonat şi profund raţional la toate nivelurile ei. Pe de altă parte, datele ştiinţei nu pot constitui o demonstraţie a existenţei Creatorului. Prezenţa lui Dumnezeu în Creaţie rămâne în continuare discretă, în ciuda tuturor acestor realizări remarcabile cu privire la alcătuirea lumii fizice. De fapt, prezenţa lui Dumnezeu rămâne insesizabilă unei anumite maniere de investigaţie. (Nici în vremea apostolilor, nu l-au cunoscut pe Hristos toţi cei care l-au văzut întrupat cu ochii lor fizici!) El poate fi auzit doar de cei ce au urechi să audă şi poate fi văzut doar de cei ce au ochi să vadă.

Iubirea lui Dumnezeu protejează libertatea omului, iar credinţa fiecărui om rămâne un act liber! Între timp, rezultatele ştiinţei nu se opresc să apară; dezvăluind tot mai mult (pentru unii) splendoarea Operei şi măreţia Autorului ei şi acoperind tot mai mult (pentru alţii) semnele prezenţei Lui în ea.

1. Lee Smolin, Spaţiu, Timp, Univers, Trei drumuri către gravitaţia cuantică, traducere din limba engleză de Anca Vişinescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 235

2. John D. Barrow, Despre Imposibilitate. Limitele ştiinţei şi ştiinţa limitelor, traducere din limba engleză de Mihai Popescu, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 121

3. Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, în Filocalia, vol. VI, p. 17. Părintele Dumitru Stăniloae remarcă faptul că Maxim Mărturisitorul recunoaşte puterea revelatoare egală a Scripturii şi creaţiunii pentru cei ce înţeleg în Duh, precum şi „putinţa lor egală de a se acoperi în obscuritate pentru cei ce nu le înţeleg în Duh!“

▲ Întreaga creaţie ascunde indiciile unui plan

Sfinţii Părinţi nu şi-au propus să impresioneze cu scrierile lor pe lectorii vremii şi nici nu au urmărit în vreun fel originalitatea. Cu multă smerenie, s-au trudit să rămână fideli mesajului Revelaţiei şi mărturisirii de credinţă a Bisericii. Hrăniţi din aceste izvoare, ei au avut curajul să facă afirmaţii ce intrau nu doar în contradicţie cu tradiţia filosofică multiseculară, ci chiar şi cu bunul simţ. Cu toate acestea Întruparea lui Hristos, descoperirea creştină şi întreaga spiritualitate ce le-au urmat au reprezentat cele mai profunde evenimente din istoria umanităţii, de la Creaţie.

▲ Lumea - biserică şi laborator

Tainele lumii copleşesc şi mintea pătrunzătoare a cercetătorului, şi măiestria poetului, şi inima rugătorului smerit. Nici ştiinţa nu a urmărit, în general, expresii senzaţionale, surprinzătoare.

Omul de ştiinţă nu poate crede orice. El nu poate apela la originalitate precum artiştii sau filosofii, care au libertatea de a se ancora într-un curent de gândire sau altul. Cercetătorul trebuie să accepte constrângerile realităţii fizice pe care o investighează. Ştiinţa nu a făcut decât să urmeze „docil“ natura fizică în toate legităţile ei şi să le descrie cât mai precis. Cu cât au fost mai atenţi şi mai fideli realităţii fizice, cu atât mai mult rezultatele cercetătorilor au fost mai bune. În general, ştiinţa nu cuprinde decât investigaţia acestei lumi fizice. Această lume este la dispoziţia simţurilor, încât chiar pare (pentru unii) să nu mai ascundă nimic interesant. Cu toate acestea, ştiinţa a produs cele mai profunde şi mai surprinzătoare răsturnări de paradigmă dintre toate preocupările omului secularizat, depăşind cu mult imaginaţia pictorilor sau originalitatea filosofilor. Adâncirea (investigaţiilor ştiinţifice) în Creaţie a schimbat înţelesul lumii, al vieţii şi al omului, într-un fel radical şi profund, cum nici o filosofie sau artă nu a făcut-o înainte. Aşa cum se va vedea, forţa şi originalitatea rezultatelor ştiinţifice, au fost posibile tocmai pentru că ştiinţa a pătruns în parte raţionalitatea Creaţiei lui Dumnezeu. Numai aşa se poate explica coincidenţa fizicii contemporane cu gândirea patristică a răsăritului creştin care, în mare măsură mărturisea aceleaşi lucruri adânci şi contraintuitive despre Creaţia lui Dumnezeu, cu mai bine de 1500 de ani înainte!

Până la urmă, în strădaniile lor de a înţelege lumea fizică, cei ce au fost fideli doar Creaţiei întâlnesc pe cei care sunt credincioşi, mărturisesc şi slăvesc pe Creatorul ei. Sf. Simeon Noul Teolog spune că „Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar pentru cei ce înţeleg duhovniceşte, este pretutindeni; căci e de faţă, fiind în toate şi înafară de toate“. El este în toate şi aproape de cei ce se tem de El (Psalmul 84, 10), dar mântuirea Lui e departe de cei păcătoşi. (Ps. 118, 155). (3)