Aproape de părintele Cleopa la 13 ani de la plecarea în veşnicie

Şi-a dovedit credinţa nu numai cu cuvântul, ci cu viaţa şi trăirea lui. Mănăstirile şi locurile pe unde a trecut îi păstrează vie memoria. Oamenii care l-au cunoscut vorbesc despre el cu smerenie şi dragoste, ca despre un sfânt. Mulţi dintre ei îi păstrează fotografia în rândul icoanelor. Le este dor de părintele Cleopa, de vorba lui bătrânească, tămăduitoare, însă mai minunat de atât este că aceşti credincioşi simt duhul duhovnicului lor, care-i ajută de dincolo. Pentru ei, părintele Cleopa trăieşte.

Astăzi, 2 decembrie, se împlinesc 13 ani de la trecerea la Hristos a vrednicului de pomenire părinte arhimandrit Cleopa Ilie.

Marea trecere

Anul 1998. Duminică, 29 noiembrie. Ajunul sărbătorii Sfântului Andrei. Mănăstirea Sihăstria, ţinutul Neamţului.

Părintele Cleopa stă pe scaunul de spovedanie, în chilia sa, înconjurat de oameni mulţi. Unii vin, alţii pleacă. Sfinţia sa îi primeşte pe toţi, le vorbeşte scurt, cu multă dragoste, îi îmbărbătează în credinţă şi inimile credincioşilor râd de bucurie când îl aud: "Mânca-v-ar Raiul!"

La amiază, un frate vine la sfinţia sa să ia binecuvântare pentru tunderea în monahism. Părintele îi pune mâna pe cap, a binecuvântare, şi grăieşte: "De-acum nu mai ai nimic! Numai pe Hristos!"

Ora 16:00. Părintele nu mai răspunde întrebărilor ucenicilor lui. Rămâne nemişcat în scaun, cu ochii întredeschişi. Se face linişte!

Trec 11 ore. Luni dimineaţa, ora 3:30, bătrânul monah se trezeşte din somnul adânc. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, părintele vorbeşte cu ucenicii şi îi primeşte pe oamenii care îi cer sfatul. Seara, spre nedumerirea fraţilor călugări, duhovnicul îşi citeşte rugăciunile de dimineaţă. Nimeni nu bănuieşte că părintele se pregăteşte pentru clipa când îşi va încredinţa sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Marţi, 1 decembrie. Părintele Ilie Cleopa dă semne de mare oboseală. Nu are vreme să se odihnească, oameni munciţi de necazuri, boli şi deznădejde au nevoie de el. Cu ultimele puteri omeneşti îi mângâie, le dă speranţă, îi îndeamnă să-şi plângă păcatele. Timpul e scurt. Călătoria spre cele veşnice e aproape şi el nu se îndură de oameni... Despărţirea de lume este grea, chiar dacă dorul de îmbrăţişarea Luminii e mistuitor.

Marţi seara, târziu, adoarme… profund.

Miercuri, 2 decembrie, la ora 2:20, dis-de-dimineaţă, bunul părinte se desparte de lumea aceasta cu răsuflare adâncă, ca răspuns la chemarea de veacuri a pământului, şi pleacă, singur, pe cărarea la cer.

Frumuseţea simplităţii

La Mălini, o comună suceveană cu oameni gospodari şi credincioşi, trăieşte Toader Ştefănoaia, care l-a cunoscut pe părintele Cleopa, când avea 35 de ani. "Prima şi prima dată, am mărs la mănăstire la Sihăstria cu moş Dumitru Buzdugan. Părintele Cleopa ne-o ţinut predică, ne-o pus la masă, am mâncat cu toţii în trapeză şi după ce am stat o noapte acolo, am continuat drumul la alte mănăstiri din apropiere. Părintele m-o făcut să simt ceva deosebit", îşi aminteşte nenea Toader, cu luciditatea celor 65 de ani împliniţi, de prima întâlnire cu duhovnicul său.

Doi ani mai târziu, mălineanul a plecat în pelerinaj, pe jos, împreună cu alţi 80 de oameni, spre Sihăstria Neamţului. I-a condus un moş uitat de timp pe pământ, Gravril Saftiu. Bătrânul ştia cărările…

10 ani a mers nenea Ştefănoaia cu bătrânul Saftiu şi cu alţi oameni din sat în procesiune, la mănăstirile din zona Neamţului, care îi înşira pe drum, ca boabele pe metanier, mai bine de cinci zile încheiate.

De când a murit păstorul cel bătrân, Toader Ştefănoaia i-a luat locul. De o bună bucată de vreme, i-a venit lui rândul să deschidă altora calea, cu răbdare şi evlavie, spre adevăr, spre viaţă. Are alături un camarad bun, pe Gică Stoica.

De două ori pe an - de sărbătoarea Înălţării Domnului şi de Sfânta Marie - nenea Toader ia la picior, pentru aproape o săptămână, drumul de zeci de kilometri către altarele binecuvântate de Dumnezeu din munţii nemţeni, la fel ca în zilele bune, când îl aştepta la răscruce părintele Cleopa: "Luăm oleacă di mâncare într-un rucsac, câteva schimburi, apă. Dormim la mănăstiri seara, unde ni se dă şi o masă. Drumul nu e greu, cântăm imne, ne rugăm. Am cinci copchii, toţi au mărs cu mine de mici până când au plecat de acasă, la liceu. Soţia o mărs şi ea ani la rânduâ. Acum e bolnavă, nu mai poate, mere Ionuţ, copchil meu cel mai mic."

Mai povesteşte suceveanul că, odată, când trăia duhovnicul său, au mers 180 de mălineni în pelerinaj. Atât de mare era credinţa oamenilor şi dragul de părintele Ilie Cleopa. Cu trecerea timpului, oamenii s-au împuţinat tot mai mult. Astăzi, merg în jur de 16 oameni, mai degrabă tineri decât bătrâni.

Ochii îi râd de bucurie lui Toader, chiar dacă se scaldă în boabe de rouă: "Când ni videa părintele Cleopa ne zicea: "Mălinenii mei, aţi vinit şi voi, săracii? Pi gios, mamă, pi gios? Dragii di ei". Vorbea cu noi, ne punea la masă, avea grijă să nu ni lipsească nimic."

Om simplu, dar cinstit şi cu frica lui Dumnezeu, nenea Ştefănoaia transmite o emoţie autentică, curată, cum numai inima ţăranului român de demult a frământat. Mărturiseşte că întâlnirea cu părintele Cleopa i-a schimbat viaţa în bine, l-a convins să nu mai lucreze la restaurat, pentru că "te duce în fundul iadului", şi să îşi câştige pâinea cinstit. I-a urmat sfatul, iar acum, pensionar fiind, este unul dintre cei mai cunoscuţi bucătari din zonă, nelipsit de la pregătirea bucatelor pentru nunţi, înmormântări sau pentru hramul bisericii din sat.

Lupta în războiul cel nevăzut

Viaţa părintelui arhimandrit Cleopa a fost încercată de rănile, încă deschise, ale marii prigoane din perioada comunistă, dusă împotriva Bisericii şi mai ales a mănăstirilor. A suferit pentru Hristos şi biserica lui. Nenumărate retrageri în munţi şi pelegrinări la numeroase mănăstiri din ţară, din cauza Securităţii, l-au călit în focul războiului nevăzut. Fapt îmbucurător, în toţi aceşti ani de zbatere nu a fost singur. Oameni buni, puţini, dar buni, l-au ajutat.

Toader Ştefănoaia îşi aminteşte de cele auzite din gura părintelui Cleopa: "Parintili spunea cum a stat în satul Negrileasa, tot din Suceava, la o obcină care să chiamă Vărărie, într-un bordei sapat sub pamânt. Înăuntru avea o scoarţă de brad, cu cetină de brad pe deasupra, un ceaunaş şi capete de lumânări arse. Atât. Di Paşti merea şi făcea slujbă la crucea italienilor, într-un loc izolat şi după aia se întorcea la bordeiul lui. Acuâ îmi amintesc că eram di vreo 16 ani, paştem oili pi obcină, la Urzicărie, aproape de Vărărie. Sî întâmpla de multe ori sî batî (n.r., latre) cânii şi sî nu videm pi nimni. Cânii băteu ca la veveriţe sau ca la un cal. Nu sî duceau sî muşti. Părintili era acolo, dar sî ascundea după un copac şî stătea pânî sî linişteau cânii. Atunci, în păduri, nu l-am văzut niciodată."

Tot de la părintele Cleopa, nenea Toader a aflat că un văr de-al bunicului său, Vasile Ştefănoaia, a fost un apropiat al său: "Pi când era parintili Cleopa stareţ la Slatina, moş Vasili Stefănoaia ave o vacă pi cari o dat-o calugărilor la manastire, pentru lapti, pentru cî atunci erau tari necajâţi. Iarna, moşneagul lua vaca înapoi şi o ierna. Trii, patru ani sî hi durat treaba asta. Încă îl ţâu minti pi moşneag şi pi babî; ea era micuţî şî îmbla cu o traistî în şold. El era un moş tari credinşios, în casa lui n-ave sobă, făcea focul într-un colţ de casă. Omenea pi tăţi oamenii pe care îi întâlnea în drumul lui."

Coincidenţă sau nu, bucătarul din Mălini şi-a cunoscut înaintaşii prin părintele Cleopa. Astfel a aflat şi de Petre Axinte, unchi de-al său, din Slatina, care era un prieten foarte apropiat al vrednicului călugăr. "Axinti merea la manastire, la Slatina, şi aşa s-o apropiat di parintili. Când o plecat parintili Cleopa di la Negrileasa spri Neamţ, o mărs cu unchiul meu. Prin paduri s-au întâlnit cu nişti lupchi. Unchiul sî teamea di ei, dar parintili spunea: "Vezi-ţi di treabî, Petri, fără fricî, că nu au ei grija noastrî". Şî lupchii sî giucau pi lângî ei ca nişti caţaluşî."

"Cea mai înaltă filosofie pentru om este să aibă moartea neîncetat înaintea ochilor săi"

Călăuziţi de rugăciunea părintelui Cleopa, am ajuns la Mănăstirea Slatina. Smerita Mănăstire Slatina, locul în care părintele se trăieşte! El este viu, este prezent cu duhul şi grabnic ajutător al vieţuitoarelor maici de aici, care l-au cunoscut de când a fost stareţ la sihăstria Slatinei.

Maica Iuliana Şcheuleac a adunat în cei 67 de ani ai săi o traistă de amintiri despre părintele: "Când parintili o stat în bordei la Negrileasa îi aducea di mâncare, cu rucsacul, un unchi de-al meu, Straton îl chema, care a murit acu şase ani. Când trebuia să se întâlnească, aveau un semn stabilit între ei. Unchiul meu băte di trii ori în scoarţă di copac. Dacă parintili nu răspundea, însămna că ori nu l-a auzit, ori nu era prin preajmă. Moş Straton era un om tari credinşios. Odată, o vrut să se spovideascî şî părintili stăte atunşi la el în casă. Înainte sî se aşeze stea în jenunchi, dar parintili a zis "Du-te, măi, băiete încolo, stai pi scaun, că avem treabî". A înşeput spovedania de la nouă seara şi a terminat-o dimineaţa, pi la cinci".

Maica Cecilia Lupu ascultă cu atenţie. Are amintiri surori cu maica Iuliana, legate de perioada cât părintele Cleopa a fost stareţ la mănăstirea slătineană. Vrednicul monah le povăţuia să-şi ţină canoanele, să facă pravila, să păstreze credinţa, să iubească Biserica.

"Ce credeţi, eu am vinit să vă spun vouă ce să faceţi, voi nu ştiţi? Aveţi cărţile, mamă, citiţi în ele, eu, putregaiul, nu ştiu nimic", le spunea părintele Cleopa maicilor.

Aflu că zile întregi părintele nu mânca nimic şi sfătuia monahii: "Nu mâncaţi mâncarea stătătoare care se strică, mâncaţi mâncarea cea bună, care să ducă firea la rugăciune, la nevoinţa monahală, la post, la priveghere".

"Canon îţi trebuie? Dar nu e canon să conduci o mănăstire? Acesta e cel mai mare canon. Nu faci nimic, dar să ai grijă să fie mâncare, să fie lemne, să fie slujbă", îi spunea părintele Cleopa maicii stareţe care poartă şi astăzi de grijă mănăstirii.

Măicuţele se completează reciproc şi emoţia trăită în prezenţa lor îmi aminteşte de nenea Toader. Îmi dau seama că părintelui i-au plăcut oamenii aparent simpli, necăjiţi, săraci cu duhul, pentru că tocmai în aceştia a văzut scânteia divină, comoara cea bună adunată în inimă. Nici ieslea în care s-a născut Iisus nu a fost una bogată materialiceşte, dar cât de preţioasă s-a dovedit a fi pentru izbăvirea din păcat a neamului omenesc.

Maica Cecilia spune că în satul Negrileasa, unul din locurile în care părintele s-a nevoit mult, nu e casă în care să nu existe portretul părintelui Cleopa. Fotografia lui este pusă în rând cu icoanele. Avea fii duhovniceşti aici şi încă mai are.

"Oamenii l-au susţinut pentru că ştiau că face misiune pentru biserică", încheie maica Cecilia.

Au trecut 13 ani de când părintele Cleopa nu mai este pe pământ. Foarte mulţi credincioşi îi simt lipsa. Alţii spun că părintele nu a murit, că e lângă ei şi le poartă de grijă. Unii merg la mormântul său, şi cu mare evlavie, iau pământ şi pietricele de acolo. Astfel îşi pot aminti mereu de cuvintele blândului Cleopa: "Cea mai înaltă filosofie pentru om este să aibă moartea neîncetat înaintea ochilor săi".