La Agapia din Vale, în afara incintei cunoscutei mănăstiri moldave, se găsesc două bisericuţe de lemn importante atât pentru arhitectura populară în lemn a veacului în care au fost ridicate, cât şi pentru viaţa spirituală a locului.
Pe la 1600 călugării ce vieţuiau în Agapia Veche au coborât pe valea pârâului Agapia şi şi-au încropit o gospodărie chiar în zona în care astăzi se află mănăstirea. Locul, mai larg şi mai aproape de drum, le înlesnea mult munca. Şi pentru că nu puteau vieţui aici fără o bisericuţă, au ridicat un lăcaş de lemn pe un deal, sub poala pădurii. Iar în jurul ei i-au îngropat, de-a lungul vremii, pe cei dintre ei care plecau din lumea aceasta. Spre mijlocul secolului XVII s-a ridicat Mănăstirea Agapia, iar călugării au vieţuit aici până la începutul secolului XIX. În 1803, din dispoziţia mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi, Agapia a devenit mănăstire de maici.
Pe-atunci, în afara incintei mănăstirii, case existau numai pe strada mare. După venirea măicuţelor, satul s-a extins. Astăzi, în jurul mănăstirii, tabloul e încântător: căsuţe albe, cu cerdac de lemn, înconjurate de pomi fructiferi de tot felul şi de câte un o palmă de pământ, lucrat în cea mai bună rânduială. Liniştea învăluie, protector, locul. Prin micile grădini, pe uliţele pietruite, măicuţele aşază ordine şi bun rost în toate, ca nişte furnici uriaşe.
La fel şi în bisericuţele de lemn, unde totul e păstrat în cea mai bună rânduială.
Urc aleea de brazi ce duce spre bisericuţa din cimitir, „Sf. Ioan Bogoslov“, cum i se spune aici, considerată cea dintâi biserică de la Agapia din Vale. Mă însoţeşte maica Filoteia Cosma, fost muzeograf în cadrul mănăstirii, cea care ştie în amănunt istoria acestor locuri. „Bisericuţa are un amplasament extrem de frumos. Ridicarea ei sub pădure e parcă făcută pentru a se încadra fiinţial în natura înconjurătoare. Parcă natura se uneşte cu biserica, dar şi biserica împrumută de la natură măreţia, simplitatea, armonia proporţiilor, dăinuirea ei în timp. Se presupune că într-o zonă mai înaltă omul se eliberează de lucrurile pământeşti şi cu cât se înalţă şi material, se înalţă şi spiritual, apropiindu-se de Dumnezeu. Locul acesta este minunat şi de-aici, de sus, se vede până aproape de apa Moldovei“, spune maica.
Într-adevăr, locul e splendid. Înconjurat de înălţimi şi de pădure, aşezat sus, pe buza dealului, lăcaşul pare să vrea a oferi privirii întreg ţinutul Neamţului, ca într-o fotografie.
Bisericuţa din cimitirul mănăstirii a fost ridicată pentru prima oară, se pare, în secolul XVII, de către călugării de la Agapia Veche, primind hramul „Sf. Ioan Evanghelistul“. La 1821 a fost distrusă, însă, în totalitate, în urma cumplitului pârjol al turcilor. „În anul 1821 a fost incediată de turcii ce veniseră în urmărirea eteriştilor, refugiaţi în zona Neamţului. Atunci a fost distrusă în totalitate, dar a fost refăcută destul de repede. A fost reconstruită pe acelaşi amplasament, după acelaşi plan şi a avut parte de mai multe restaurări de-a lungul timpului“, explică maica Filoteia.
Stilul arhitectural al „bisericuţei din cimitir“
Lăcaşul este construit din grinzi masive de stejar, aşezate pe o temelie de piatră de râu şi este acoperit cu draniţă de brad.
În secolul XIX bârnele au fost acoperite atât la interior, cât şi la exterior cu scândură vopsită, pentru o mai bună protecţie, aşa cum se obişnuia în acea vreme.
Iniţial, biserica a avut doar altar, naos şi pronaos, pridvorul fiind adăugat ulterior.
Biserica are formă de corabie şi este realizată de meşteri locali, în cel mai autentic stil moldovenesc, fără turlă. Clopotniţa este construită alături.
La exterior se remarcă consolele ce sprijină acoperişul, lucrate cu migală şi atenţie.
Prima restaurare a bisericii a avut loc, aşa cum consemnează documentele mănăstirii, la 1883, de către maica stareţă Elisabeta Cerchez, din grija căreia s-a construit şi o gropniţă la subsol.
Astăzi, în această gropniţă se păstrează obiectele necesare îngropării morţilor. De asemenea, bisericuţa a mai fost restaurată în 1977, în vremea stareţei Eustochia Ciucanu.
În jurul micii bisericuţe s-a format şi cimitirul în care sunt îngropate măicuţele ce pleacă în lumea veşniciei. Însă, aici îşi dorm somnul de veci şi primii călugări, cei veniţi de la Agapia Veche, moşii şi strămoşii familiilor care locuiesc în jurul mănăstirii, precum şi o seamă de personalităţi: prinţul Grigore M. Sturdza, mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, Margareta I. D. Ştefănescu, fiica lui Alexandru Vlahuţă.
Inventarul de interior
„Aici nu se slujeşte decât din martie până în septembrie. Iarna e foarte frig şi nu există posibilitate de încălzire“, spune maica Filoteia, în timp ce intrăm în micul lăcaş. În bisericuţa de la cimitir, aşa cum îi spun măciuţele, au existat, dintotdeauna, două catapetesme. Una mai veche, de secol XVIII, şi una realizată la 1821, ambele fiind astăzi în atelierul de restaurare, din cauza degradării.
În interior biserica a fost pictată, se pare, la 1821. La restaurarea din 1977 a fost însă repictată de părintele Vartolomeu Florea, de la Mănăstirea Sihăstria. „Este frescă pe lemn şi nu prezintă o valoare deosebită, însă pentru noi bisericuţa aceasta este valoroasă ca mesaj spiritual“, îmi spune maica Filoteia. Astăzi şi această pictură este destul de degradată, fapt pentru care interiorul va fi repictat în cel mai scurt timp.
Din inventarul bisericii fac parte cărţi vechi de cult, aflate acum în depozitul de carte al mănăstirii, câteva icoane pictate de Nicolae Grigorescu, precum şi câteva candele deosebit de frumoase, lucrate în filigran, în stil armenesc, păstrate cu grijă în muzeul de la Agapia.
Bolniţa de lemn „Adormirea Maicii Domnului“
Coborâm dealul cimitirului pentru ca la baza lui, în partea de est, să descoperim o altă biserică de lemn. Ridicată la 1780 şi restaurată de vornicul Iordache Miclescu, la 1854, aceasta se remarcă prin proporţiile mai mari şi prin sobrietatea ansamblului.
Această bisericuţă mai este cunoscută şi sub denumirea de bolniţa de lemn de la Agapia. E o biserică liniştită, în care veneau şi vin şi acum să se roage maicile mai bătrâne. Pentru că în jur a existat o incintă de lemn în care fiecare dintre acestea avea câte o chiliuţă. Din păcate, în 1992, incinta a fost mistuită de un incendiu devastator, atunci în mare primejdie de a arde aflându-se chiar şi biserica. „Acea incintă din lemn avea formă de careu şi era construită în jurul bisericii. În 1992 a luat foc de la o lumânare uitată aprinsă. Era secetă, zăpadă mare, un ger cumplit, până au venit pompierii de la Piatra Neamţ a fost prăpădenie. Pe biserică au pus cearşafuri ude şi au reuşit s-o salveze“, îşi aminteşte măicuţa.
Biserica este construită din bârne de stejar, pe temelie de piatră. În anul 1981, din cauza degradării bârnei, aceasta a fost acoperită la exterior cu scândură vopsită, pentru a fi protejată. Acoperişul este din şiţă şi tablă. Pridvorul a fost adăugat ulterior.
Lăcaşul se remarcă prin simplitate şi graţie, eleganţa ansamblului fiind accentuată şi de cele trei turle. Forma este cruce romană cu aspect trilobat.
De-a lungul timpului, biserica a fosat restaurată integral în două rânduri: la 1854, de către Iordache Miclescu şi surorile sale, rude ale mitropolitului Sofronie Miclescu, şi în 1981, când exteriorul a fost blănit cu scândură, iar şindrila a fost schimbată.
Aici, slujbele se săvârşesc zilnic, fie iarnă, fie vară.
Inventarul iconografic
Ca şi cealaltă biserică, şi aceasta este pictată pe interior. Prima pictură a fost realizată în 1946, de pictorul Constantin Negrescu din Roman, pe cheltuiala mitropolitului Irineu Mihălcescu. În 1981 pictura a fost refăcută de către părintele Vartolomeu Florea de la Mănăstirea Sihăstria. „Catapeteasma şi stranele au fost schimbate pentru că erau prea mâncate de cari şi nu s-a mai putut salva nimic. Stranele au fost făcute după modelul celor vechi, cu câte un citat din Sfinţii Părinţi sau din texte biblice, un lucru pe care nu l-am mai văzut în altă parte“, spune maica Filoteia Cosma.
Un obiectiv turistic de vizitat
Ambele lăcaşuri de lemn de la Agapia sunt incluse pe lista monumentelor istorice de categoria A din judeţul Neamţ. Frumuseţea lor, amplasamentul pe care au fost construite, istoria şi poveştile pe care le duc în spate fac din aceste biserici un obiectiv de trecut pe lista celor pe care urmează să le vizitaţi. Aşadar, dacă ajungeţi la mănăstirile din Neamţ şi implicit la Agapia, faceţi-vă timp să ajungeţi şi la bisericuţa din cimitir, precum şi la bolniţa de lemn, urcaţi pentru câteva minute în turnul clopotniţă al acesteia şi încărcaţi-vă de pacea acestui loc binecuvântat. Şi, mai ales, luaţi în gând şi în suflet imaginea fabuloasă a satului măicuţelor, construit din hărnicie, răbdare şi migală.
