Bolnavii îngrijiţi de ucenicii Sfântului Nectarie

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj

Un articol de: Raluca Brodner - 02 Aprilie 2013

Centrul de îngrijiri paliative „Sfântul Nectarie“ al Arhiepiscopiei Bucureştilor există din anul 2006. De anul trecut însă funcţionează la noua adresă din strada Iancu Căpitanu nr. 24, sector 2, cu acces din strada General Dimitrie Salmen nr. 14. Pacienţilor internaţi aici li se oferă atmosfera unui cămin, adăpostit într-o clădire spaţioasă, luminoasă şi utilată cu toate cele necesare, fără a uita de grădina frumos amenajată pe aleile căreia, în zilele calde, bolnavii ies la promenadă. Acest aşezământ destinat celor suferinzi este printre puţinele locuri din ţară unde persoanei umane i se restituie demnitatea, pentru că este tratată cu respect şi, mai mult decât atât, cu dragoste.

În spatele porţii înalte, din fier dantelat, aşteaptă însuşi Sfântul Nectarie. Închipuit într-un mozaic atent lucrat, binecuvântează cu blândeţe pe oricine vine în spitalul ocrotit de el. La parterul clădirii ne întâmpină doi ochi albaştri, „înrămaţi“ în cercuri negre de ochelari, sub care apare, în formă de semicerc, zâmbetul unui chip încărunţit. Este chipul domnului Gheorghe Cacoveanu, asistent social, o prezenţă luminoasă. Ne rezervăm câteva momente de tăcere, pentru a descoperi, pe rând, icoana Sfântului Nectarie, imaginea cu mănăstirea sa din Eghina şi o candelă. Cercetăm cu atenţie întreg spaţiul şi suntem impresionaţi de lucrarea şi amenajarea fără cusur a zidăriei şi a mobilierului. Vizităm întreg imobilul. Pornim de la parter, ajungem la cele două etaje şi, spre final, în mansardă. Totul respiră atmosfera unui cămin, atenţia pentru fiecare detaliu şi o energie benefică a cărei sursă este dragostea. Aşa se explică faptul că între sufletele celor chinuiţi de boală şi cele ale binefăcătorilor se ţese zilnic o legătură care este mai mult decât solidaritate, e comuniune, după modelul sfinţilor Nectarie şi Pantelimon cel din urmă, ocrotitor al bisericii aflate chiar în spatele centrului.

Cum să faci un om să zâmbească înainte de moarte

Toţi angajaţii sunt croiţi din aceeaşi stofă umană. Zâmbitori, sociabili, harnici, sufletişti, îi întâlnim în turul dat prin aşezământ, în cele trei cabinete medicale, în saloane, 14 la număr, în birouri, în sala de mese, în bucătărie, spălătorie, uscătorie şi călcătorie, în sala de sterilizare sau prin curte. Fiecare îşi ştie locul şi rostul, şi asta datorită calităţilor de lider ale distinsei Adriana Căruntu, directorul instituţiei. De o modestie rară, cum n-am mai văzut de mult, domnia sa ne spune că centrul este primul spital privat de îngrijiri paliative al Arhiepiscopiei Bucureştilor, preluat de Fundaţia „Bucuria Ajutorului“, care face parte din Federaţia Filantropia. Împreună mergem să cunoaştem bolnavii. Afecţiunile de care suferă aceştia sunt, în primul rând, cele oncologice, combinate cu afecţiuni cardiace, renale, psihice. „De la 1 aprilie 2013, vom prelua doar pacienţii oncologici, aflaţi în stadiul terminal, cu domiciliul în Bucureşti. Pentru finanţarea serviciilor spitaliceşti oferite pacienţilor noştri ne dorim să încheiem un contract cu Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti“, ne-a lămurit domnişoara Căruntu.

Categoriile de pacienţi care se pot adresa centrului sunt atât cea defavorizată, cât şi cea a persoanelor care au familii, un venit bun, dar nu are cine să-i îngrijească acasă, din cauza simptomelor, a stărilor unice de suferinţă atât fizice, cât şi spirituale şi psihice, care necesită intervenţia avizată a unei echipe de specialişti. Deocamdată, pacienţii plătesc o taxă, în funcţie de veniturile lor, dar există şi pacienţi-cazuri sociale, care beneficiază de gratuitate.

„De obicei, cei internaţi în centru nu s-au bucurat de grija familiei. Motivele sunt împărţite: obligaţiile de zi cu zi, sentimentul de teamă la aflarea veştii, dar şi renunţarea pur şi simplu la cel bolnav, din lipsa dragostei faţă de acesta. Unul din lucrurile bune pe care acest centru al Bisericii îl face este acela că a preluat aceşti oameni ai nimănui şi îi consideră ca fiind membri ai familiei ei. Dragostea faţă de oamenii bolnavi pe care îi îngrijeşti devine ceva firesc. Este foarte important să fii alături de sufletul lor şi să comunici deschis pentru a şti ce-i doare, de ce au nevoie şi pentru a-i ajuta să treacă peste aceste momente grele. Tehnica pe paliative este să-l faci pe un om, înainte de moarte, să zâmbească. Starea pe care o generăm este de optimism, speranţă de viaţă şi acceptare a sfârşitului, sub forma că există viaţă după moarte, că suntem ortodocşi şi că moartea este doar o trecere. Credinţa, perspectiva veşniciei, dă sens durerii şi putere să treacă peste moment“, detaliază şeful spitalului.

Nădejdea celor fără nădejde

Adriana Căruntu mărturiseşte, aproape fără suflu, ajutorul primit în urma rugăciunilor mijlocite de Sfântul Nectarie şi de Maica Domnului, pentru ca „Dumnezeu, în chip minunat, să lucreze pentru noi“. Accentuează rolul important al centrului în salvarea sufletelor celor bolnavi, „deoarece o mare parte dintre pacienţii care vin aici nu sunt spovediţi, împărtăşiţi şi nu cunosc acest sens dat de credinţă în viaţa de după moarte. Rolul preotului şi al echipei este important şi aş spune că avem o misiune specială, deoarece aici dăm nădejde celor fără nădejde“.

Atribuţiile domnişoarei director nu se reduc la fişa postului. Lucrează mai mult de 12 ore pe zi şi găseşte soluţii pentru orice problemă, cât de măruntă. La începuturile activităţii sale la centru, în vechiul sediu din Vatra Luminoasă, deşi ocupa aceeaşi poziţie de conducere, nu s-a dat în lături de la a face mâncare bolnavilor şi a-i spăla şi îmbrăca pe cei decedaţi, cot la cot cu asistentele medicale şi infirmierele. „Mi-a fost milă de pacienţi şi de angajaţi, pentru că nu mai făceau faţă volumului de muncă şi le era şi teamă. Am făcut cam de toate. Mă consider ca o fiică pentru bolnavii noştri. Mi-a făcut plăcere să-i ajut şi am simţit că dacă îi pot bucura pe aceşti oameni, am şi eu o mulţumire“, conchide Adriana Căruntu.

„Durerea îţi aminteşte că eşti om“

Deşi ne aşteptaserăm la o cu totul altă atmosferă, dată fiind durerea care s-a cuibărit confortabil în saloanele spitalului şi care nu dă semne să plece prea curând, atitudinea optimistă, relaxată şi senină a întregii echipe ne convinge că aceasta este cea mai bună soluţie de tratare aplicată celor internaţi. Dintre toţi, Nicoleta Vascan, psiholog clinician, este cea care emană o bucurie vie de a trăi. Deşi este de o lună angajată în spital, doamna Vascan a reuşit să facă activităţi minunate cu bătrânii şi să îi scoată din starea lor de tristeţe şi de inactivitate. În fiecare zi, serveşte ceaiul împreună cu pacienţii transportabili în biroul său, pe care aceştia îl numesc „paradisul“, deoarece aici îşi pot imagina tot ce este mai frumos, pot rememora întâmplări din trecut, se pot visa în lumi imaginare, sub inspiraţia grădinii dichisite din curte, care se dezvăluie chiar în faţa uşilor de sticlă ale încăperii.

Rolul psihologului în cadrul echipei formate din medici, preot, asistenţi sociali şi medicali, farmacişti şi infirmiere este de a oferi terapie de suport pacienţilor, aparţinătorilor, dar şi personalului.

Un om al lui Dumnezeu, Nicoleta Vascan vorbeşte despre puterea rugăciunii în viaţa sa, a bolnavului şi adaugă: „Starea pacientului de aici este starea fiecăruia dintre noi, duhovniceşte vorbind. Sfinţii Părinţi spun că în vremurile din urmă omul nu se va mântui prin calităţi precum dragostea, bunătatea, mila, pentru că şi acestea pot fi înşelătoare. Fac un bine, dar în spatele acestui gest se poate ascunde mândria. Dumnezeu, în marea Sa milă, îl mântuieşte pe om prin dureri. Aceste dureri ar trebui privite ca nişte fericiri. Aş spune că această boală necruţătoare, cancerul, este şansa secolului la mântuire. Fiecare experimentăm durerea în fel personal, unic. În durere se arată chipul lui Dumnezeu, prin dispoziţia firească de îmblânzire, de bunătate, de vulnerabilitate, de răbdare. Durerea îţi aminteşte că eşti om. Când omul este diagnosticat cu cancer este bine să nu deznădăjduiască. Puterea nu stă în el, dar voinţa da.“

„Contează mult ca bolnavul de cancer să aibă un om lângă el“

Hotărât lucru, boala secolului este cancerul, aspect confirmat de Simona Tulfan, medic oncolog, care ţine să precizeze că „boala aparţine întregii familii, de aceea paliaţia este foarte importantă, deoarece nu tratezi doar pacientul, tratezi familia.“

În decursul experienţei sale, medicul a observat că pacienţii credincioşi mor liniştiţi. Ceilalţi sunt speriaţi şi sunt foarte chinuiţi, disperaţi înainte de a pleca de pe pământ. Doamna Tulfan mărturiseşte puterea de liniştire a rugăciunii pentru suferinzi şi minunile care i s-au dezvăluit, datorate credinţei bolnavilor care au înregistrat o ameliorare a stării lor, peste prognosticurile ştiinţifice.

„Am lucrat mult la domiciliu. Este important ca bolnavul de cancer să aibă un om lângă el, o mână întinsă tot timpul. Când pleci de acolo, el este foarte mulţumit, ca şi cum l-ai trata cu vorba. Marea lecţie învăţată de la pacienţii mei? Ei m-au făcut să mă apropii mai mult de Dumnezeu. El este cel mai bun sfătuitor şi cel mai bun ascultător pentru mine“, completează medicul oncolog, vizibil emoţionat.

„Însuşi Hristos stă şi îl ajută în mod tainic pe cel bolnav“

Misiunea preotului într-un astfel de loc, precum Centrul de îngrijiri paliative „Sfântul Nectarie“, este evidentă. Părintele Vlad George Dobrescu spune că bolnavii pe care îi asistă se împart în două categorii, din perspectiva prezenţei lor psihice: „Sunt unii care au conştiinţa de sine şi alţii care suferă de boli ce le-au răpit luciditatea, nu mai trăiesc în prezent, ci într-o lume a lor. Pentru cei care au conştiinţa de sine, boala este un moment de cugetare. În timpul petrecut la pat problematizează o serie de lucruri la care în timpul vieţii nu au avut timp să se gândească foarte clar şi să-L găsească pe Dumnezeu. Cei care sunt credincioşi sunt conştienţi de ajutorul Sfântului Nectarie. Cei care nu mai sunt conştienţi de sine sunt asemenea unor copii.“

Mai spune părintele Dobrescu că nici un bolnav de la centru nu este obligat să Îl accepte pe Hristos, pentru că mântuirea ţine de voinţa omului, însă adaugă: „Noi avem convingerea că lângă cel bolnav Însuşi Hristos stă şi îl ajută în mod tainic. Şi prin mâinile celor din jur, tot Hristos lucrează. Cel credincios se raportează altfel la suferinţă şi sfârşit, prin nădejdea că viaţa nu se termină la mormânt. Cel care e necredincios nu mai are aproape nici o speranţă.“

Spune psalmul 67: „Dumnezeul nostru este Dumnezeul mântuirii şi ale Domnului Dumnezeu sunt ieşirile morţii.“ În aceeaşi idee, preotul insistă asupra faptului că omului nu îi este dat să cunoască data sfârşitului său, de aceea este importantă pregătirea înainte de moarte, pocăinţa, ca un apel al lui Dumnezeu „de schimbare a vieţii, de înnoire a minţii noastre. Dacă cineva aşteaptă bătrâneţea să se pocăiască e o eroare, pentru că de multe ori bătrâneţea aduce lipsa de conştiinţă. Cei care au o vieţuire duhovnicească şi sunt în legătură cu Dumnezeu se îmbunătăţesc în timp şi odată cu bătrâneţea dobândesc înţelepciune. Cei care trăiesc departe de Dumnezeu se împuţinează duhovniceşte şi la un moment dat ajung să se demonizeze.“