La 1717, în luna mai, sătenii din Horodnic de Jos, o asezare din apropierea Radautilor Sucevei, intrau pentru prima dată în bisericuţa de lemn de larice, ca să înalţe către Dumnezeu rugi de mulţumire. Azi, micul lăcaş stă mărturie dreaptă a unui timp în care exista răgaz, răbdare, migală şi o credinţă neştirbită.
La Călugăriţa am poposit în arşiţa unei zile de mai. Auzisem că aici, în miezul aşezării de la Horodnicul de Jos al Sucevei, s-ar afla o splendidă biserică de lemn, a şasea ca importanţă din Moldova. Ca să să ajungi în poieniţa cu pricina treci, parcă, printr-o poveste: pe un drum de ţară, căptuşit, de-o parte şi de alta, de pajişti de un verde ireal, într-o linişte în care-ţi auzi până şi gândurile, şerpuind printre căsuţe bătrâneşti, cu acoperişul negru semeţit către cer. Lemnul e omniprezent, de parcă ar fi răsărit de-a gata, din pământ, sub forma lucrurilor din gospodării. E-atâta curăţenie, atâta tihnă şi răsfăţ pentru ochi şi suflet, că-ţi vine să te ciupeşti, să pricepi dacă tot ce vezi e aievea. La capătul uliţei înguste, în umbra unui castan falnic, sub un acoperiş ce-i vine ca o pălărie uriaşă, stă o bisericuţă cât o cutie de chibrituri. Mică de tot, dar bine aşezată pe o fundaţie de pietre de râu. Dacă întinzi mâinile, poţi s-o cuprinzi în braţe. E ca o căsuţă a piticilor, închinată lui Dumnezeu.
Făurită după tipicul caselor de odinioară din zonă, nici ele foarte mari, bisericuţa e o capodoperă a meşterilor bucovineni. O miniatură în lemn, înconjurată de un petec de verdeaţă şi de crucile albe ale cimitirului, gata să ocrotească sub streşinile pălăriei sale călătorul obosit, ce s-ar abate prin acele locuri.
"Horodnic de Jos e risipit pe coclauri. Casele sunt una ici, una colea. E ca şi cum ai arunca de sus, dintr-un avion, un pumn de grâu. Aşa arată satul", povesteşte părintele Gheorghe Petrea, parohul de la Călugăriţa, în timp ce intrăm pe poarta scundă a clopotniţei, ridicată şi ea odată cu biserica. Poate nu întâmplător vechii horodniceni vor fi ridicat minunăţia aceasta în mijlocul satului, la poalele dealurilor Colnic şi Osoi, ca să adune laolaltă toată suflarea risipită pe atâta întindere verde.
Aproape 300 de ani de istorie
Bisericuţa ce poartă hramul "Înălţarea Sfintei Cruci" duce în spate ani grei de istorie. A fost ridicată la 1717, conform unei inscripţii chirilice aflate pe ancadramentul uşii, în apropierea vechiului schit de călugăriţe Horodnic, menţionat în documente încă dinainte de a fi domn al Moldovei Alexandru cel Bun. Tocmai de la acel schit ar fi moştenit satul şi denumirea locului: Călugăriţa.
Tradiţia locală spune, chiar, că bisericuţa ar fi fost lăcaşul de închinăciune al schitului de călugăriţe Horodnic, devenind abia apoi biserică parohială. Aici s-a slujit neîntrerupt până în 1814, când s-a construit biserica nouă, de zid. Până atunci însă, aşa micuţă cum este, a slujit oamenilor din trei comunităţi învecinate: Horodnic de Jos, Horodnic de Sus şi Prundul Marginei.
Astăzi, din cauză că a devenit neîncăpătoare, aici se mai slujeşte doar de opt ori pe an. De altfel, acum bisericuţa este filie a bisericii noi din Horodnic de Jos, cea care poartă hramul "Sfântul Ioan Evanghelistul". "Când e frumos, facem slujbele afară, pentru că se adună multă lume. Iar dacă e frig, intră în bisericuţă câţi încap, iar restul se strâng sub streaşină, de jur- împrejur, ca un ciorchine, şi ascultă slujba de acolo. E o imagine splendidă", spune părintele.
Pentru a putea desfăşura slujbele în condiţii adecvate, la Călugăriţa, în apropierea bisericuţei de lemn, a început, în 2008, construcţia unei biserici noi, de zid.
Acoperişul - din coajă de tei
Bisericuţa cu hramul "Înălţarea Sfintei Cruci" atrage atenţia nu doar din punct de vedere estetic. Proporţiile, tehnica folosită în construcţie, decoraţiunile exterioare, rafinamentul detaliilor incizate pe lemn sunt doar câteva dintre argumentele de netăgăduit care permit încadrarea sa în rândul celor mai valoroase monumente de lemn din Moldova.
Lăcaşul a fost construit pe cheltuiala obştei, din lemn de larice (un lemn tare şi durabil, din specia coniferelor), ce provenea din pădurile ce se întindeau chiar pe locul numit astăzi Călugăriţa. Pereţii sunt construiţi, deci, din bârne de larice cioplite, aşezate pe tălpi de stejar, fixate pe fundaţii din piatră de râu. "Exact aşa se făceau şi casele în zonă", ne asigură părintele. Adevărul nici nu e prea greu de constatat, pentru că majoritatea caselor din Horodnic au acelaşi tipar şi se pot vedea şi astăzi, păstrate încă într-o formă impecabilă. Bârnele sunt încheiate la colţuri "în coadă de rândunică", fără cuie sau scoabe.
Ce uluieşte cu adevărat e faptul că de-a lungul timpului n-a suferit nici o intervenţie, n-a fost niciodată restaurată. Cu toate acestea, bârnele de lemn sunt parcă neatinse de vreme. Nici un centimetru n-a putrezit, nicăieri nu se văd urme de cari. "Având streşinile acoperişului foarte largi, pereţii au fost bine protejaţi şi de umezeală, şi de soare", ne explică pr. Petrea.
Surpriza cea mare a fost să aflu că, iniţial, bisericuţa a fost acoperită cu coajă de tei, îmbinată astfel încât să nu lase apa să se strecoare în interior. Abia mai apoi horodnicenii i-au pus şindrilă, iar la 1911 au acoperit-o, pentru a o proteja mai bine de ploi, cu tablă zincată.
O mostră de măiestrie a lucrului în lemn
La exterior, bisericuţa e încinsă cu un brâu împletit, un colac de ciubuce, cum îi spuneau meşterii, iar sub streaşină, de jur-împrejur, poate fi admirat un registru format din 92 de ocniţe, decorate cu mici brâie împletite.
Miniaturala construcţie seamănă cu o cutiuţă şlefuită atent. Ăsta e primul gând ce te izbeşte atunci când intri înăuntru. O uşă joasă, sculptată cu măiestrie cu rozete şi morişti, face trecerea către taina de veacuri sălăşluită între pereţii groşi de lemn. Naosul e cât o chilioară de sihastru. O odăiţă de lemn răcoroasă, despărţită de "tinda muierilor" (pronaosul) printr-un la fel de mic perete, ce se sprijină pe doi stâlpi. Tot ce se vede înăuntru face dovada bunului gust, a simplităţii şi a smereniei celor ce au trăit cândva pe aceste meleaguri. Nimic opulent. Totul e mic, dichisit, migălit, aşezat cu atenţie.
Catapeteasma este din lemn şi datează de la 1782, anul fiind inscripţionat, se pare, chiar de cel care a pictat-o, "zugravul Vasilii Gradul", iar pictura este apreciată de specialişti ca fiind foarte valoroasă.
Un monument ce trebuie inclus în circuitul turistic şi religios al Bucovinei
Bisericuţa de lemn se află în cătunul Călugăriţa, în cimitirul vechi al satului. Lăcaşul este înscris pe lista monumentelor istorice de pe teritoriul judeţului Suceava. Cu toate acestea, din cauza drumului greu accesibil, rar se abat prin zonă turişti. Cei care se aventurează şi ajung să o vadă pleacă, însă, buimăciţi. Nu înţeleg cum de se poate ca un lăcaş de o asemenea valoare să nu fie făcut cunoscut şi arătat lumii întregi. "Străinii care-au fost pe-aici mi-au spus că, dacă ar avea o asemenea minunăţie, ar pune-o sub un clopot de sticlă", ne mărturiseşte părintele paroh. Nici nu e greu de crezut, pentru că un astfel de monument trebuie preţuit, conservat şi apreciat aşa cum se cuvine.
Intervin, însă, aceleaşi probleme ca în majoritatea bisericilor vechi, de lemn. Lipseşte titlul de proprietate, care trebuie redobândit în instanţă. Apoi, orice lucrare la un asemenea monument trebuie făcută cu avizul de specialitate al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu, de către restauratori specializaţi în astfel de monumente, ceea ce implică destule costuri.
Cu toate acestea, părintele Petrea este optimist. Administraţia locală a promis asfaltarea drumului până în apropierea bisericii, ceea ce va face accesul mai uşor. E hotărât să facă tot ce-i stă în puteri să pună în valoare monumentul. "Avem de lucru ca să o putem pune în valoare. Trebuie să o acoperim cu şindrilă şi trebuie să găsim un specialist care să restaureze pictura interioară. Catapeteasma este urgenţa noastră capitală. Sub ea fundaţia cedează şi riscă să se afunde în pământ şi să afecteze pictura", spune pr. Gheorghe Petrea.
Horodnic de Jos, o aşezare străveche a Bucovinei
Localitatea a fost atestată documentar pentru prima oară în vremea domnului Ştefan I Muşat (1349-1399), trecând, apoi, succesiv, în proprietatea mai multor boieri şi a Mănăstirii Suceviţa. În 1775, odată cu trecerea Bucovinei sub stăpânire austriacă, în Horodnic de Jos a luat fiinţă o moşie împărătească, numită Brădetul. Pentru că în 1786 s-a desfiinţat iobăgia în Bucovina, ţăranii maramureşeni au trecut munţii şi au venit aici pentru a scăpa de robie. Cele mai vechi familii din localitate se numesc Prelipcean, Colban, Moroşan (urmaşii celor veniţi din Maramureş), Popescu, Teleaga, Lungoci. "Vă vine să credeţi că 600 din cele 800 de familii din Horodnic de Jos poartă numele Prelipcean?", ne întreabă părintele. Horodnicenii se mândresc şi cu o mare personalitate a muzicii populare bucovinene, celebrul instrumentist Silvestru Lungoci, înmormântat chiar în umbra bisericuţei de lemn "Înălţarea Sfintei Cruci" de la Călugăriţa.
