Luni, în ziua praznicului Sfinţilor Mucenici Ecaterina şi Mercurie, Rădăşenii s-au aflat în sărbătoare. Hramul bisericii vechi, ctitorită de voievodul Ştefan Tomşa, i-a strâns din nou laolaltă pe aceşti vrednici gospodari de la porţile Sucevei.
E toamnă târzie, cu livezi desfrunzite şi cu miros dulceag de pământ hrănit din belşug de ploaia cernută peste dealuri în ultimele zile. Satul şi-a deşertat bogăţia de mere în hambare şi beciuri, lepădând, până la anul, haina îmbibată în mireasma roadelor în pârg şi aşteptând, cuminte, omătul ce se va aşterne peste colinele căptuşite de pomi.
De sus, de la intrarea dinspre Baia, verdele copleşitor de astă-vară e înlocuit acum de tuşe negre, trasate cu precizie de acoperişurile de şindrilă. Ca pălăria unei ciuperci uriaşe, jos, la Fundoaia, se zăreşte şi bisericuţa de lemn, locul spre care mă îndrept. Asfaltul ud şerpuieşte, alene, printre gospodăriile primenite de sărbătoare. Prin curţi, totul e aşezat în cea mai bună rânduială. Casele, văruite în alb, par mici pete de lumină în cenuşiul ce-a pus stăpânire peste tot. Pe drum, nici ţipenie de om. E dimineaţă şi gospodarii sunt la biserică, să-şi cinstească ocrotitorii. Senzaţia de sărbătoare a satului se resimte însă peste tot.
Chiar de n-ai şti că azi aici e hram, tot ţi-ai da seama. Mă uit, din mers, la casele din Rădăşeni, la ordinea ce domneşte peste tot şi-mi dau seama că oricâte valuri de modernitate vor trece peste satul acesta, nu vor putea altera niciodată duhul sărbătorii.
O sărbătoare în rugăciune
Burniţa deasă aşază picuri reci peste merii pitici din curtea bisericuţei de lemn. La intrare, în casa de prăznuire, e forfotă. Gospodinele fac ultimele pregătiri pentru masa de hram. În pridvor, pe mese lungi, colaci rumeni, cât roata carului, aşteaptă să fie binecuvântaţi întru pomenirea celor adormiţi şi a ctitorilor lăcaşului. Dinspre biserică răzbat sunetele unduite ale cântăreţilor de la strană. Înăuntru pare să se fi adunat satul întreg. Tabloul e copleşitor. Bărbaţi împuţinaţi de vârstă, gospodari zdraveni, trecuţi de a doua tinereţe, copii, femei de toate vârstele s-au adunat între bârnele bătrâne ale ctitoriei lui Tomşa, ca în braţele ocrotitoare ale unei mame.
Îngenunchind pentru citirea Evangheliei, rădăşenenii desenează o imagine vie a smereniei, a credinţei sincere, netulburate şi, mai ales, a unei comunităţi sudate.
Slujba Sfintei Liturghii, oficiată de părintele Alexie Ichim, stareţul Mănăstirii Groşi - Boroaia, din judeţul Suceava, împreună cu un sobor de şapte preoţi şi diaconi, slujitori la bisericile din Rădăşeni şi din alte localităţi sucevene, a fost un real moment de comuniune în rugăciune. „Astăzi suntem împreună într-o biserică ce este ctitorie voievodală, pentru a prăznui împlinirea prorociei lui David, aceea că Dumnezeu este minunat întru sfinţii Săi. Dacă vom face o scurtă trecere în revistă a vieţii celor doi sfinţi pe care îi cinstim, ocrotitori ai bisericii şi ai localităţii dumneavoastră, vom vedea că ei sunt cu adevărat modele de urmat. De altfel, sensul sărbătorii este ca noi să ne aducem aminte de vieţile şi de modelul sfinţilor şi să-l urmăm“, a spus, în cuvântul de învăţătură, părintele stareţ Alexie Ichim.
Sfinţii Ecaterina şi Mercurie, cinstiţi la Rădăşeni de patru veacuri
De patru veacuri, la sfârşitul fiecărei toamne, după culesul roadelor din livezi - aşa au ştiut să-şi cinstească cei de aici ocrotitorii: în ziua hramului, mai întâi în rugăciune, la biserică. Iar Sfinţii Mucenici Ecaterina şi Mercurie, prăznuiţi pe 25 noiembrie, au ocrotit şi binecuvântat această aşezare. De altfel, până nu de mult, ctitoria voievodală a lui Ştefan Tomşa de la Rădăşeni a fost singura biserică parohială din ţară care a purtat acest hram. „Cu puţin timp înainte de a muri, vrednicul de pomenire patriarh Teoctist l-a chemat pe părintele Paul Lepădatu din Bucureşti şi i-a dăruit o părticică din moaştele Sfântului Mercurie, pe care o păstra în odaia sa. Părintele Teoctist i-a spus că numai la Rădăşeni mai există o biserică ce poartă acest hram şi că trebuie să-i promită că va ridica şi el, în Capitală, o biserică pe care să o pună sub ocrotirea acestui sfânt, ceea ce s-a şi întâmplat. În urmă cu doi ani am primit în dar de la părintele Lepădatu un fragment din moaştele Sfântului Mercurie pe care le primise de la vrednicul de pomenire patriarh Teoctist. Dar sfântul n-a vrut să stea prea mult singur la Rădăşeni, aşa că, ajutaţi de Bunul Dumnezeu, am reuşit să aducem şi o părticică din moaştele Sfintei Ecaterina, precum şi ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena - al doilea hram al bisericuţei noastre“, a explicat pr. Constantin Rotar, parohul bisericii de lemn din Rădăşeni.
Un exemplu de comunitate creştină
Aşa cum e datina, ziua hramului bisericii a adunat în rugăciune nu doar localnici, ci şi oaspeţi din împrejurimi, căci hramul de aici, descris atât de frumos de condeiul neîntrecut al lui Sadoveanu, în „Oameni şi locuri“, e vestit în toată zona. „Ne-a ajutat Bunul Dumnezeu să ne întâlnim, preoţi şi credincioşi, la această mare sărbătoare a satului nostru. Este un moment de mare bucurie duhovnicească. De 402 ani, mulţime de credincioşi s-au perindat prin această sfântă biserică în care acum ne rugăm şi noi, cinstindu-i pe cei doi Sfinţi Mucenici Mercurie şi Ecaterina. Le mulţumim tuturor celor care ne-au fost alături în ziua cea mai dragă satului nostru“, a spus, cu emoţie, părintele paroh Constantin Rotar.
Aici, la Rădăşeni, poate mai mult decât oriunde în altă parte, am regăsit spiritul vechilor aşezări: unite şi la bine, şi la greu şi cu preotul călăuzindu-i şi strângându-i în sânul bisericii. Cu părul nins, cu vorba aşezată, cu ochii şi cu inima deopotrivă pline de bucurie, părintele Rotar seamănă cu un bunic sfătos, gata să-şi povăţuiască nepoţii, împletind înţelepciunea cu câte o zicere moldovenească plină de duh. Iar oamenii locului şi l-au însuşit cu totul, ca pe un bun de preţ. „Vrednic om, părintele nostru!“, îl caracterizează sumar, dar cuprinzător.
Hramul de azi - ca odinioară
După slujbă a urmat ospăţul de hram, cu bucate de post, pregătite cu drag de gospodinele de la Rădăşeni. Un alt moment de bucurie, de împărtăşire şi de regăsire între toţi cei ai acestui loc. Am plecat din satul în care mărul e împărat cu sentimentul că am coborât, preţ de câteva ceasuri, în liniştea, calmul şi frumuseţea altui timp. O vreme în care oamenii aveau grijă întâi de suflet şi apoi de trup, în care sfada şi gâlceava erau rare, în care graba şi înstrăinarea erau aproape necunoscute. Şi i-am dat dreptate lui Sadoveanu. Hramul de la Rădăşeni merita pomenit în cărţi.
