De pe drumul bisericilor de lemn ale Moldovei nu poate să lipsească popasul la Mănăstirea, un sătuc vasluian izolat, închegat pe veche vatră de codru, în care dăinuie, din veacul al XVIII-lea, un locaș ce-a îngăduit timpului să-i scrie povestea pe propriul trup.
Spre Mănăstirea, calea se desparte de drumul național ce vine dinspre Vaslui și pleacă mai departe, spre Colinele Tutovei, ca să ajungă la Bacău. În dreptul localității Laza, cotește la dreapta, înaintând, peste câmpuri, fără contenire. La intrarea în sat, drumul se îngustează, cârmind, când la dreapta, când la stânga, printre gospodăriile sărăcăcioase, lăsând, de-o parte și de cealaltă, în urmă, ulițe încă neuscate de glodul ultimelor ploi. La ieșirea din sat, în hotar cu pășunea de pe coasta Dumbravei, șade, parcă neatins de vreme, Schitul lui Gălușcă, cum i se spune din bătrâni. Adică biserica de lemn Hârșova, punctul de destinație al călătoriei noastre.
Odinioară, satul Mănăstirea nici nu exista. S-a format hăt, încoace, spun bătrânii, după secularizare. Locul făcea parte din trupul moșiei Hârșova, stăpânită de boierul Caracaș, și era acoperit de codri seculari. Pe curățitură de codru ar fi ridicat, deci, boierul, schitul de lemn, destinat a fi mănăstire de călugări. Fiindcă locașul era ca o cutiuță minunat dăltuită, oamenii i-au zis Hârșovița. Așa-i mai spun și azi bătrânii, ori Schitul lui Gălușcă, ori, simplu, Schitul Hârșova.
Povestea începe la 1756
Asupra anului ctitoririi bisericii există o serie de opinii contradictorii. În istoricul parohiei, precum și în câteva anuare ale Episcopiei Hușilor, de la începutul secolului trecut, se menționează fie că a fost ctitorită în anul 1772, fie că a fost refăcută în același an, de șetrarul Ștefan Caracaș, zis Gălușcă. Totuși, după cum apreciază cercetătorul Dorinel Ichim, din recensământul de la 1772-1774, cel care oferă date importante despre multe așezări din Moldova, reiese că în 1772 satul Hârșova îi aparținea lui Ștefan Gălușcă, că schitul deja exista și că avea slujitori. Această precizare alături de cea de netăgăduit de pe tripticul ctitorilor conduc către plasarea cu certitudine a anului ctitoririi ante 1772, respectiv în 1756, moment din care datează și valorosul pomelnic păstrat azi în Muzeul Episcopal de la Huși. Anul 1772 rămâne, cel mai probabil, consemnat ca anul unei reparații importante a bisericii, fiind regăsit și într-o inscripție de pe iconostas.
În studiul „Ctitoriile şi averile boierilor Caracaş. De la fundare la secularizare”, istoricul Lucian Lefter subliniază că biserica de lemn Hârșova, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, a fost construită la 1756, de șetrarul Ștefan Caracaș, pe ruinele fostului Schit Hârșova, cu hramul „Sfântul Nicolae”, atestat la 1669. Șetrarul Ștefan Caracaș era tatăl pitarului Ștefan Caracaș, cel care a ctitorit o bisericuță de lemn asemănătoare ca stil arhitectural la Buhăiești (județul Vaslui). Căsătorit cu Ruxanda, fata unui anume Ursul Suflet, din Hârșova, șetrarul Caracaș avea să rămână pe vecie legat de locurile acestea, dar și de frumoasa lui ctitorie de lemn, înzestrând-o cu odoare și cu cărți de cult. De asemenea, prevăzător, a interzis, printr-un act, închinarea schitului către Muntele Athos. Totuși, într-un hrisov al domnitorului Scarlat Calimah, din 2 octombrie 1814, apare mențiunea că Schitul Hârșova fusese închinat Sfântului Munte Athos.
Bisericuța lui Gălușcă a slujit drept schit de călugări până în 1863, când Cuza a secularizat averile mănăstirești. După această dată, locașul a devenit biserică de mir, slujind Parohiei Hârșova sau Hârsova, ambele forme, deși au grafie diferită, fiind utilizate. Tot după secularizare, în jurul bisericii au început a se închega gospodării, satul nou întemeiat luând denumirea de Mănăstirea, tocmai de la partea de moșie pe care se afla schitul.
Stilul arhitectural
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Hârsova - Mănăstirea este construită din bârne late de stejar, așezate pe tălpoaie și pe temelie de piatră uscată și încheiată la colțuri „în cheotori”. Acoperișul, inițial de șindrilă, are, din 1913, învelitoare de tablă.
La exterior se remarcă grațiosul pridvor, cu acolade sculptate măiastru, odinioară parțial deschis, azi căptușit cu scândură, pentru a proteja interiorul de frig și umezeală.
Tot la exterior trebuie admirat brâul median, ce încinge locașul, sculptat și acesta cu o suită de romburi succesive. În partea de sus, sub streașină, există un registru de ocnițe. Baza acoperișului se retrage în trepte decorate cu motivul „dinți de fierăstrău”. Nu pot fi trecute cu vederea nici consolele pe care se sprijină acoperișul, sculptate „în cap de cal”, după vechiul meșteșug al lemnarilor.
Decorul exterior nu se termină aici. Jur împrejurul ferestruicilor, meșterii au așezat o frumoasă decorațiune cu simbolistică vegetală - vrejul cu flori, motiv popular frecvent întâlnit în bisericile de lemn ale Vasluiului.
Trupul bisericuței este foarte îngust, ceea ce-i conferă o notă în plus de grație și zveltețe. În partea de nord, peretele de bârne este acoperit cu scândură, pentru protecție împotriva umezelii.
Interiorul - o ladă de zestre a veșniciei
Interiorul vine să completeze și să potențeze ceea ce numai cu puțin înainte am văzut în exterior. Aproape toată bogăția decorului popular moldovenesc e cioplită pe portal: brâul „frânghie răsucită” e așezat de jur-împrejur, deasupra, sculptată „în spic”, o delicată acoladă, iar și mai sus, încadrând totul, ca într-o ocrotitoare îmbrățișare, un registru decorat cu motivul vrejului, precum și cu cel al lalelei.
În pronaos, lemnul își continuă povestea, căci dinaintea ochilor se așază peretele despărțitor. Odinioară sprijinit pe doi stâlpi, înlăturați în timp, păstrează frumoasele acolade, sculptate aidoma celor din pridvor. Apoi, numai un pic dacă-ți arunci în sus privirea, te întâlnești cu eleganța uluitoare a bolților. Trei la număr, dispuse în altar, naos și pronaos, au fost construite după același tipar, decorate cu nervuri incizate cu crestături. La bază se sprijină pe un cerc imaginat de meșter sub forma unei succesiuni de console sculptate în „cap de cal”. Tot la baza bolților se observă un registru sculptat în „dinți de fierăstrău”. Marca fiecăreia dintre ele este dată de cheia de boltă: sub forma unui bulb în pronaos, a unei rozete în naos și a vrejului în altar.
Iconografia este o altă parte importantă a zestrei pe care mica biserică o păstrează. Catapeteasma este cea originală și poartă semnătura zugravului Grigorie (1756). Cele mai vechi, mai valoroase, dar și mai bine păstrate sunt icoanele împărătești. „Acestea sunt cu adevărat valoroase prin tehnica picturală. De altfel, pe iconostas se pot observa două mâini diferite de pictor, pentru registrul de jos (cel al icoanelor împărătești) și pentru cel de sus”, explică părintele paroh Ionel Stoian.
Din păcate, catapeteasma este destul de înnegrită de fum și degradată și nu a fost niciodată restaurată. O readucere a picturii la starea inițială ar reda interiorului chipul și frumusețea de altădată.
Cu o bogată istorie în spate, locașul a fost dăruit cu un fond valoros de carte bisericească, o parte din acesta păstrat astăzi la Muzeul Episcopal de la Huși. Tot acolo se află și pomelnicul ctitorilor, un obiect cu valoare de document pentru istorici și cercetători.
Reparații și refaceri
Prima reparație capitală a bisericii, pe atunci schit, a avut loc la 1772 și a fost făcută de însuși șetrarul Caracaș. Apoi, o altă însemnare menționează anul 1888 ca an al unei reparații majore. De asemenea, în 1913 locașului i s-a întărit temelia, peretele din spate a fost tăbănuit cu scândură, ca să fie protejată bârna de umezeală, iar șindrila de pe acoperiș a fost înlocuită cu tablă. „Ultimele reparații le-am făcut noi în 2008. Am vopsit acoperișul, am refăcut instalația electrică. Ar mai fi și acum de făcut destule, pentru că, fiind de lemn, biserica are nevoie de multă atenție. Însă, deoarece este monument istoric, pentru orice intervenție trebuie un studiu de fezabilitate. Un asemenea studiu costă cât noi, o comunitate cu numai 50 de familii, nu ne permitem”, spune cu amărăciune părintele Ionel Stoian.
Azi, în bisericuța de lemn Hârșova se oficiază slujbe numai de două ori pe lună. În timpul iernii stă închisă pentru că, fără căldură, oamenii nu rezistă. Din punct de vedere administrativ, satul Mănăstirea este azi parte componentă a comunei Delești din județul Vaslui și se află la circa 20 de kilometri distanță de orașul reședință de județ.
