Istorie și duh la Mănăstirea Cantemirilor de la Grumezoaia

Drumul reîntoarcerii într-un loc drag poartă în sine taina unei neîntregite așteptări. Un alt fel de dor, o chemare stăruitoare spre lămurire, care se ostoiește doar ajungând acolo. Un răspuns, un confort duhovnicesc, o fărâmă de veșnicie, care se adaugă agonisirilor vieții, puține, dar pline de sens, asupra cărora, când te „înțeapă” aleanul, te apleci cu insistentă osârdie în necontenitele peregrinări prin tinda proprie-ți inimi. Asta s-a petrecut și cu noi când am aflat că vom porni din nou la drum spre Mănăstirea „Dimitrie Cantemir” din satul vasluian Grumezoaia, Episcopia Hușilor.

De data aceasta se rumeneau cireșele prin pomi și teii umpleau înserarea cu mirosul dospit al mierii din flori. În urmă cu șase ani, în toamnă, ajunseserăm întâia oară la Mănăstirea „Dimitrie Cantemir”, din Episcopia Hușilor, loc istoric și plin de har, pe care stirpea Cantemirilor își ridicase picior de Sfântă Masă, pentru a se lega cu rugăciunea și cu jertfa de pământul țării și de cer. Locul acesta ni se deschisese ca un familiar „acasă”, îndemnându-ne să aflăm „cât de mare și frumos ești azi, dacă și cum ai știut să iubești ieri”, cum spunea părintele Arsenie Papacioc.

Istorie și o lumină galben-verzuie

O lumină galben-verzuie, cu irizații violet, îmbrăca acum, ca și atunci, jur-împrejurul. Aceeași coamă domoală de deal se cerea „sărită”, ca să descoperi mănăstirea răsărită dintre lanurile de floarea-soarelui și porumb pregătite să-și preschimbe în roadă vara din nervuri. Și, dintr-odată, solitară, tăcută, aureolată de taină, se ivește biserica mănăstirii. Un coif de luptător cruciat, rămas pe câmpul de luptă într-un război nevăzut, dar sigur câștigat, căci altfel crucea biruitoare nu s-ar fi ridicat pe turla ei. În urmă cu șase ani, plecaserăm de aici fără să fi văzut obiectele vechi aparținând Cantemirilor păstrate în mănăstire, despre care ne vorbise cu reținere părintele arhimandrit Serafim Bodnar, du­hovnicul așezământului. O fărâmă de istorie și veșnicie, a cărei chemare neostoită o purta­serăm în inimi vreme de șase ani.

Din vechi hrisoave, istoricii au aflat că Mă­năstirea „Dimitrie Cantemir”, din apropierea localității Grumezoaia, județul Vaslui, cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, este ctitoria marelui voievod și cărturar umanist Dimitrie Cantemir. Ea a fost ridicată pe locul dăruit de Sfântul Ștefan cel Mare oșteanului său Stan Posatnicu, drept răsplată pentru faptele lui de vitejie. Memoria colectivă a zonei păstrează informația conform căreia însuși marele domnitor a ales locul bisericii, prin tragerea cu arcul de pe un deal din apropiere spre poiana unei păduri seculare. Iar săgeata s-ar fi înfipt în trupul unui stejar, al cărui trunchi avea să devină piciorul Sfintei Mese din Altar. Stâlp adânc înrădăcinat în glie, în istorie, care se păstrează și astăzi. Aici, la 1692, pe locul primei biserici, Dimitrie Cantemir ridica lăcaș nou din lemn, închinat Maicii Domnului, pe care îl înzestra cu icoane vechi și cu o cata­peteasmă zugrăvită pe piele.

Chinovie de monahi până în 1802, apoi mănăstire de maici, lovită de holera de la 1855 și de secularizarea lui Cuza, așezământul s-a pustiit, iar sfântul lăcaș a devenit biserică de parohie. Războaiele mondiale și comunismul au desăvârșit ruinarea vechiului așezământ. Numai biserica s-a păstrat. În 1996, mănăstirea a fost reînființată, iar prin osârdia și osteneala preacuviosului părinte arhimandrit Serafim Bodnar, starețul așezământului între 1997 și 2015, s-au finalizat lucrările noii mănăstiri care, în prezent, este deservită de o obște de 10 maici, iar părintele este duhovnicul lor.

Obiecte inedite ale familiei Cantemirilor

Ca și acum șase ani, la sosire am fost primiți cu bucurie de părintele Serafim care, la ceas de destăinuiri, ne-a reamintit istoricul așeză­mântului: „În apropierea mănăstirii noastre a existat un sat istoric numit Silișteni, despre care se vorbește că ar fi fost locul de obârșie al familiei Cantemir, unde exista unul dintre cona­cele boierești ale acesteia, în care s-ar fi născut și marele cărturar Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei în două rânduri: martie-aprilie 1693 și 1710-1711. El era fiul lui Constantin Cantemir, și el domn al Moldovei în perioada 1685-1693. Familia aceasta avea mai multe proprietăți în zonă, între Silișteni și Fălciu. După bătălia din iulie 1711 de la Stănilești, când oștile țarului Petru cel Mare împreună cu cea a lui Dimitrie Cantemir au fost înfrânte de armatele otomane, domnitorul fiind obligat să se refugieze în Rusia, o mică parte din bunurile personale ale familiei Cantemirilor a fost adusă la schitul de aici, unde se află acum mănăstirea, un loc retras și ferit de ochii cotropitorilor. Unele au dispărut, iar altele s-au păstrat până astăzi. Câteva dintre ele, necunoscute până acum de publicul larg, se află în posesia noastră. Un profesor de istorie ni le-a dăruit nouă, spunându-ne că au aparținut acestei familii. Despre ele știm doar că ar proveni dintr-una din casele boierești ale Cantemirilor. Vorbim de un policandru de lemn de stejar sculptat, de o bucată de catifea roșie, care are brodată pe ea blazonul Cantemirilor, cu sceptrul domnesc, cu sfânta cruce și monograma familiei, și de o pafta. Aceste obiecte îmbogățesc istoria locului, având în vedere că în biserica veche de aici, cu hramul «Intrarea în biserică a Maicii Domnului», se păstrează piciorul original al Sfintei Mese din Altar. Despre acest loc sfânt o legendă arată că Sfântul Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei, ar fi tras cu arcul de pe unul din dealurile dimprejur pentru a stabili locul acestei biserici. În punctul în care a căzut săgeata s-a ridicat Sfântul Altar, iar în mijlocul lui s-a așezat piciorul Sfintei Mese, care a fost sculptat din trunchiul unui stejar. Peste ani, familia Cantemir a rectitorit fostul schit. Acestui tezaur material i se adaugă și icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, care are o legătură încă din secolul al XIV-lea cu mănăstirea noastră. Despre ea se spune că a fost adusă din Sfântul Munte Athos. Pictată pe lemn de chiparos și îmbrăcată în argint, ea a reprezentat probabil un fel de recompensă pentru tot ce pleca de aici în Sfântul Munte, mănăstirea fiind închinată unui schit de acolo. Icoana are o harismă aparte. Când este secetă, e scoasă în procesiune, și numaidecât începe să plouă! Eu cunosc și alte minuni care se petrec în fața ei. O studentă în anul IV la Drept în București, bolnavă de cancer, s-a vindecat, spre exemplu, rugându-se la ea. Când am ajuns noi aici, biserica istorică, rămasă mai bine de un secol în grija satului și a unui profesor care s-a ocupat de conservarea și de istoricul ei, adunând în muzeul sătesc din Grumezoaia ceea ce s-a mai putut salva, era părăginită. Am mai găsit doar câteva obiecte vechi de cult. Până în 2004, când a fost reabilitată, am săvârșit Sfânta Liturghie pe vechea masă a Sfântului Altar, peste care s-a ridicat după aceea una mai mare, cea originală rămânând pe locul ei pentru posteritate”.

A trăi într-un duh aparte

Vechile obiecte care au aparținut Cantemirilor și informațiile aflate conferă o importanță uriașă locului. „Mănăstirea noastră este singurul așezământ din țară care poartă numele marelui cărturar și domnitor al Moldovei, deși el a mai ctitorit și alte biserici, o mănăstire în județul Vrancea și o biserică în Rusia. Ceea ce avem aici este cea mai importantă amprentă a acestei familii, care leagă prezentul nostru de trecut și dă o greutate uriașă obștii, identității noastre istorice și spirituale. De aceea trăim într-un duh aparte, cu forță de a trece peste multe vicisitudini, două războaie mondiale și un regim comunist. Cineva numea așezământul nostru «mănăstirea tinerilor». Aproape 20 de ani aici a funcționat o mănăstire de călugări, al cărei stareț am fost, după care a devenit de maici, iar eu duhovnic. În tot acest timp, foarte mulți tineri au venit la noi pentru sfat, și aceasta este cea mai mare lucrare și bucurie pe care o avem. Noi ținem permanent o candelă aprinsă în fața oamenilor, mai ales că șoseaua care trece prin apropiere leagă țara cu Basarabia, și foarte mulți frați de dincolo de Prut, tineri și adolescenți, trec pe la noi. Ne ocupăm foarte mult și de formarea obștii și de ceea ce îi este necesar pentru a trăi. Avem o grădină, o livadă, un iaz cu pește, animale, vie, o curte mare cu trandafiri, cu brazi, tei și alți arbori. Toate sunt rezultatul principiului activității specifice mănăstirilor, «muncește și te roagă». Așadar, slujim, lucrăm și ne rugăm”, mărturisește părintele duhovnic Serafim, pe care l-am rugat să facă și „o radiografie” a prezentului lumii noastre rătăcite.

„Nimic din ceea se întâmplă acum nu este fără voia lui Dumnezeu. Greutățile ne formează ca oameni. Nu ne putem instrui doar într-o viață lipsită de griji, ci și într-una cu încercări și ispite. În aceste vremuri tulburi se formează și se aleg oamenii. Vor veni poate altele și mai grele. Mesajul cel mai important în ceea ce ne privește este acela că nu trebuie să ne îngrijorăm peste măsură de toate aceste încercări. Ele sunt profețite de Mântuitorul Iisus Hristos în Sfintele Evanghelii și tot El ne spune să nu ne tulburăm. Trebuie doar să avem o nădejde puternică în Dumnezeu, privind la înaintașii noștri, care au devenit oameni foarte vrednici și destoinici, înfruntând greutățile, iar din exemplul lor trebuie să învățăm și noi să fim învingători”, spune părintele Serafim.

Să nu ne rătăcim în boala lumii

Seara, după ce toate cele ale zilei fuseseră săvârșite, am găsit timp să discutăm și cu maica stareță Teodora Pavel, care ne-a purtat de grijă în zilele petrecute în mănăstire: „Am venit în această mănăstire în 2015, iar din 2016 sunt stareță. Am intrat în monahism la Mănăstirea Grăjdeni, din Episcopia Hușilor. Suntem 10 maici aici și încercăm să păstrăm tradiția Sfinților Părinți, îmbinând rugăciunea cu ascultarea, în contextul rapidelor mutații actuale. Provocările lumii de astăzi au influență și asupra monahului. În lumea din afara mănăstirii se vorbește despre dragoste, dar există foarte multă singurătate în sufletul omului. În mănăstire ne străduim să eliminăm acest lucru, chiar dacă prin definiție a fi monah înseamnă a fi singur. Doar tu cu Dumnezeu. Da, suntem singuri, dar în același timp cu toată lumea! Cred că nesiguranța omului este una dintre cele mai mari provocări ale acestui timp. Apoi educația copiilor şi confruntarea cu marile ei provocări, abandonarea bătrânilor de către fii, lucru foarte trist și dureros. Nu mai suntem nici puternici ca altădată, ne uzăm foarte repede trupește și psihic. Toate acestea duc la o slăbire generală și facem față din ce în ce mai greu provocărilor. Lumea vine la noi să-și spună durerea. Noi îi îndrumăm și-i ducem în fața icoanei Maicii Domnului să-și spună oful, durerile, suferințele. Așa îi putem ajuta, ascultându-i și rugându-ne pentru ei. Cu toate acestea, eu cred că se pot trăi și astăzi minuni. Foarte multe minuni care se petrec după credința fiecăruia. Credința face minunea, nu altceva! E bine că ne dorim o minune, dar trebuie să acceptăm și ceea ce ne dă Dumnezeu de dus. Adică încercarea, pentru că toate sunt cu voie de la El. Şi în mănăstire sunt încercări și ispite. Toată viața noastră este presărată cu ispite. După cât de mari sunt, cu mult mai mari sunt bucuriile pe care le trăim ca monahi. Harul lui Dumnezeu revărsat în inima noastră dă bucurii negrăite, greu de descris, pe care le trăim doar noi cu Dumnezeu. Probabil că această bucurie, pe care nu o putem exprima, dar o trăim, este cea mai frumoasă! Pentru că după o furtună grea vine și mângâierea lui Dumnezeu, bucuria. El compensează renunțarea noastră de bunăvoie la bunurile lumii acesteia. Maica Domnului a fost călăuzitoarea întregii mele vieți, apoi Sfânta Teodora de la Sihla, Sfântul Nicolae și toți ceilalți sfinți ai Bisericii noastre”.

„Dumnezeu ne așteaptă să-L urmăm până în ultima clipă a vieții noastre”, ne spunea maica stareță acum șase ani, când eram oaspeți vremelnici. Din istoria, din prezentul și din acest „acasă” al locului am reținut atunci, dar și acum, lecția referitoare la cât de mare și frumos poți fi azi, „dacă și cum ai știut să iubești ieri”. Ca și atunci, și acum, am pornit la drum îmbrăcați în acest adevăr spre orașul nostru de beton și asfalt, încercând să nu ne rătăcim în boala lumii noastre, lipsindu-ne inconștienți de Dumnezeu...