Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Lăcaşul care adăposteşte moaşte ale sfinţilor dobrogeni

Lăcaşul care adăposteşte moaşte ale sfinţilor dobrogeni

Un articol de: Marius Nedelcu - 14 Iun, 2011

Situată la câteva străzi de zona centrală de la Piaţa Unirii, Biserica ”Ceauş Radu” este o mărturie smerită a istoriei tumultuoase a Bucureştiului, care a produs multele căderi, dar şi ridicări ale acestui sfânt lăcaş. Astăzi, biserica adăposteşte părticele din moaştele Martirilor de la Niculiţel, dovedind că sfinţii scriu încă istorie în lume, chiar dacă se bucură de fericirea veşnică în Împărăţia cerurilor.

Începuturile acestei parohii este plasat între anii 1755 şi 1757, când Ceauş Radu a ridicat o bisericuţă de lemn pe moşia sa, care se afla atunci în afara Bucureştilor. Despre acest enigmatic ctitor nu ştim mare lucru, doar că a fost un soldat. Titulatura de ceauş este echivalentă cu a unui sobofiţer. De numele său au fost legate şi biserica pe care el a zidit-o, şi cartierul care s-a construit în jurul ei. În secolul al XVIII-lea în Ţara Românească au avut loc mai multe războiae între ruşi, austrieci şi turci. Putem doar bănui că biserica a fost ridicată de Ceauş Radu drept o mulţumire lui Dumnezeu pentru faptul că a scăpat cu viaţă din urma unor bătălii sau lupte la care a participat. Bisericuţa de lemn a ajuns la scurt timp după zidire o capelă mortură pentru cimitirul care s-a făcut în apropierea ei.

Distrusă în urma Marelui foc”

În 1847, Bucureştiul a fost răvăşit de un puternic incendiu cunoscut ca „Marele foc” care a pârjolit un sfert din capitala Munteniei. Au pierit atunci în flăcări 12 biserici, printre care şi ctitoria lui Ceauş Radu. Se spune că însuşi domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, a luptat cot la cot cu locuitorii capitalei pentru a stinge focul, şi că puţin a fost ca el să nu piară în flăcări. Incendiul a fost domolit atunci când mitropolitul Neofit al Ţării Româneşti a făcut o procesiune cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou de pe dealul Mitropoliei până spre Biserica „Sfântul Antonie”. Înaintea raclei cu moaştele Sfântului Dimitrie, flăcările s-au stins ca prin minune. Pe locul bisericii de lemn care a dispărut în urma incendiului s-a construit între 1847 şi 1852 o biserică de zid, care astăzi este cunoscută ca Biserica „Ceauş Radu”.

Istoria închinaţilor”

Deşi era situat în cea mai din urmă mahala a Bucureştiului, lăcaşul s-a bucurat de atenţia specială a mitropolitului Neofit, care a contribuit la ridicarea lui. Numele său este inscripţionat pe un pomelnic de marmură din altarul bisericii, alături de el fiind pomeniţi mai mulţi ctitori ai noului lăcaş. Printre numele amintite se află şi aşa-numiţii „închinaţi” dintre credincioşii şi binefăcătorii bisericii. Părintele paroh Cristian Onea ne-a spus că această titulatură era dobândită de pelerinii care ajungeau la locurile sfinte, la Ierusalim sau la Athos. În urma daniilor pe care le făceau acolo, primeau această denumire de „închinaţi”, o modalitate specială prin care li se cinstea râvna şi dragostea pentru Dumnezeu, precum şi efortul de a sprijini locurile sfinte ale Ortodoxiei din afara graniţelor româneşti. Printre slujitorii de seamă ai Bisericii „Ceauş Radu”, părintele Cristian Onea ne-a pomenit de preotul Mirodot Grigorie, autorul unui testament autobiografic în care mărturiseşte bucuriile şi dramele personale şi ale comunităţii pe care o păstorea. Din acest testament duhovnicesc aflăm că preotul a pierdut de timpuriu singura fată şi apoi pe soţia lui. El a lasat cu limbă de moarte să fie pomenit la altar alături de soţia sa Raliţa. Testamentul, scris în anul 1921, şi documentele din vremea lui, vădesc că preotul Mirodot a fost un slujitor al altarului devotat misiunii sale şi foarte bine pregătit, un preot de şcoală veche, cum se mai spune. „Din ce am găsit în registre şi în actele bisericii, ne putem da seama că preoţii şi credincioşii Bisericii «Ceauş Radu» au fost cu adevărat preocupaţi de viaţa spirituală. Nu făceau lucrurile să fie slăviţi de oameni sau din raţiune omenească, ci ardeau pentru Dumnezeu, erau credincioşi cu adevărat şi aveau această perspectivă şi dimensiune a veşniciei”, ne-a spus preotul Cristian Onea. În perioada interbelică, biserica a început să fie văduvită de credincioşi pentru că zona a devenit cartier evreiesc. După al Doilea Război Mondial, a urmat exodul evreilor spre noul stat Israel, astfel încât casele lor au rămas pustii şi apoi ocupate la întâmplare. În perioada comunistă şi până în anul 2007, Biserica „Ceauş Radu”, ocolită de credincioşi, proape că şi-a încetat activitatea.

Sfinţii martiri de la Niculiţel aduc credincioşii la biserică

Revigorarea vieţii parohiale la Ceauş Radu a început din anul 2007, de când părintele Cristian Onea a venit aici. Cu ajutorul Sfinţilor martiri Zotic, Atal, Camasie şi Filip, ale căror părticele din sfintele moaşte au fost aduse de la Mănăstirea „Cocoş”, Biserica „Ceauş Radu” a renăscut la viaţa. Credincioşii au căpătat drag de ea, de silueta ei smerită, dar preţioasă şi de bucuria sfinţilor dobrogeni, care prin lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu fac în continuare istorie în Bucureşti. În timpul lucrărilor de reparare a acoperişului bisericii, în podul acesteia a fost găsită o icoană de lemn cu chipul Maicii Domnului. Se pare, conform mărturiei credincioşilor mai în vârstă care ştiau de o asemenea icoană, că aceasta datează din prima biserică de lemn şi ar fi scăpat de incendiul din 1847 care a mistuit biserica. Acum, icoana este aşezată spre închinare într-un baldachin de lemn, fiind foarte iubită de credincioşi. Prin lucrarea sfinţilor martiri şi prin râvna neobosită a părintelui paroh, credincioşii Parohiei „Ceauş Radu” se simt ca o familie în vechea lor biserică, dar înnoită acum de binecuvântarea sfinţilor mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip.