În fiecare Liturghie celebrăm taina Paștilor, moartea și învierea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și ne hrănim cu Trupul și cu Sângele Lui. „Eu sunt pâinea cea vie Care S-a pogorât din cer”, ne-a
05 Mai, 2024
„Nu mai am cu cine împărţi bucuria Paştelui”
Pentru Vasile Mălăeru, de 59 de ani, sărbătoarea pascală de anul acesta va avea gustul melancolic al amintirilor. Rămas singur, după moartea soţiei răpusă de cancer, bărbatul nu-şi mai găseşte liniştea sufletească. Deşi trăieşte într-un oraş mare precum Bucureştiul, se simte străin, aproape invizibil. Deplânge dispariţia jumătăţii sale, pe care încă o aşteaptă, chiar şi la masa de Paşti. Din păcate, scaunul doamnei Stela este gol şi cu fiecare zi care trece se încarcă cu încă un strat de praf.
Vine un moment în viaţa unora dintre noi când singurătatea ne ţine companie. Un an, doi, poate şi mai mult. Fie alegem noi asta, fie suntem luaţi prin surprindere, această stare ajunge să se transforme într-o povară grea, mai ales dacă suntem bolnavi, neputincioşi sau bătrâni. La fel ca şi boala sau moartea, singurătatea nu-şi alege victimele. Suntem cu toţii candidaţi la uitare, deznădejde, confuzie, indiferent de câte măsuri de precauţie am lua pentru a preîntâmpina efectele distructive ale singurătăţii. Această condamnare a vieţii devine şi mai greu de îndurat în preajma marilor sărbători. Dacă cei mai mulţi au parte de compania familiilor, a rudelor sau a prietenilor, cei singuri nu au nici măcar cui da „bună ziua” când intră în casă, şi asta îi face să treacă foarte greu peste aceste momente deosebite din an, revers al bucuriei resimţite de cei mai mulţi. Vasile Mălăeru este unul dintre oamenii de lângă noi la care ar fi bine să ne gândim şi pe care ar trebui să-l ajutăm cumva în aceste zile pregătitoare pentru suflet, de întâmpinare aşa cum se cuvine a Învierii Domnului.
„De atunci sunt un om singur…”
Anul trecut, pe vremea asta, domnul Mălăeru se bucura de prezenţa soţiei sale, Stela. Chiar dacă erau amândoi bolnavi, Paştele nu a trecut neobservat. Ca în casa fiecărui bun creştin, masa încărcată a sărbătorii a fost luminată de lumina Învierii, adusă de la biserică, şi de speranţa că Dumnezeu îi va milui cu sănătate pe amândoi, cât să petreacă timp bun împreună pe pământ. Dar socotelile Celui de Sus s-au dovedit contrare dorinţei celor doi soţi…
În luna septembrie a anului trecut, Stela Mălăeru a murit. La 4:25, într-o duminică dimineaţă, după cum indică fişa medicală de la Spitalul de boli cronice şi geriatrie „Sfântul Luca” din Capitală, unde a fost internată.
De atunci, în locul său, în casă, s-a instalat urâtul, „de atunci sunt un om singur. Cât am fost cu ea, nu am simţit niciodată durerea asta a vieţii”, spune domnul Vasile, un munte de om, care nu-şi poate ţine lacrimile în frâu, aşa cum nu poate vorbi cu mai multă dragoste despre altcineva decât de soţia lui, a cărei amintire o păstrează în dreptul inimii. „Dacă aş putea vorbi tot timpul de Stela, tot nu m-aş plictisi. Mi-a fost dragă. Şi ea m-a iubit. M-am împăcat bine cu ea. Îi ştiam şi bătăile inimii. Au mai existat discuţii între noi, dar le-am rezolvat pe toate, deoarece am comunicat foarte mult. Apoi, sinceritatea şi corectitudinea ei faţă de mine m-au impresionat mereu”, adaugă soţul îndoliat.
Străin printre oameni
Chiar dacă a trecut puţin peste şapte luni de când s-au despărţit, durerea nu s-a dus, deoarece: „Nici acum nu m-am vindecat de dorul ei. Mulţi îmi spun să mă consolez cu gândul că asta e viaţa, că mă pot îmbolnăvi şi mai tare şi atunci chiar nu are cine să vadă de mine”.
Ajuns la vârsta pensionării, fără o ocupaţie de rutină, cu un accident vascular-cerebral care l-a lăsat fără vigoarea pe care a avut-o toată viaţa, bărbatului îi trece foarte greu timpul şi recunoaşte presiunea singurătăţii: „De când nu mai este Stela, parcă sunt singur. Nu mai văd pe nimeni, nu mai am nimic. Când o aveam pe ea, aveam totul. Sunt un străin. Parcă aş fi plecat în America, m-am întors după mult timp şi nu mai recunosc pe nimeni. Vorbesc cu lumea, dar acasă tot singur mă întorc”.
Starea i se îmbunătăţeşte vizibil când merge la cimitirul Domneşti, unde îşi doarme somnul de veci soţia sa: „Merg săptămânal la ea. Vorbesc cu ea şi mă întorc mai uşurat de acolo. Dar Stela nu mai e. Nu mai aude”. A descris toate vizitele sale la mormânt - cu cine s-a întâlnit, oamenii cărora le-a dat de pomană, absolut toate detaliile, într-un jurnal. Când îl copleşesc emoţiile puternice, deschide carneţelul şi parcă dorul şi durerea trec. Când stările acestea revin, îngenunchează la icoana din camera sa, cu care vorbeşte ca şi cum un om, şi cu ochii în lacrimi întreabă: „Doamne, nu mi-o mai daţi înapoi?”.
Speranţa regăsirii de dincolo de mormânt
Sfânta sărbătoare a Paştelui e aproape. Ca în fiecare an, domnul Mălăeru va merge la biserică în noaptea cea mare. De data aceasta, la braţul său nu va mai fi doamna Stela. Casa va fi pustie, iar masa goală la întoarcere. Doar sâmburele de lumină al lumânării va da viaţă locuinţei. „Aş putea merge la nişte rude, dar cel mai bine rămân acasă, ca să nu deranjez pe nimeni. Dacă nu eşti singur, poţi trăi Paştele în fiecare zi. Numai eu nu mai am cu cine împărţi bucuria sărbătorii… am prea multe locuri libere la masă…”
Mai spune domnul Vasile Mălăeru că ar fi preferat ca Dumnezeu să-i lase soţia bolnavă, să o îngrijească el, dar numai să ştie că îi este alături. Că trăieşte. Dar tot el completează: „Trebuie să mă consolez că nimeni nu mi-o mai aduce înapoi. Oricum, ea trăieşte în inima mea, prin mine, până când, într-o zi, o să mor şi eu. Oare o să mă întâlnesc cu ea vreodată, în partea cealaltă? Tare mult m-aş bucura să fiu cu ea. Nu aş mai fi singur”.
