97 de ani de viaţă şi 70 de ani de preoţie sunt repere pământeşti ale unei vieţi trăite în Hristos şi pentru Hristos. Cred că astfel şi-ar dori părintele Nicanor Lemne să rămână în conştiinţa celor care l-au cunoscut, nu spre slava sa, ci spre mărirea lui Dumnezeu. Deşi se păzeşte de cuvinte mari, este unul dintre cei mai mari duhovnici ai noştri. Prin comportamentul şi vieţuirea sa, preotul Nicanor este exemplul frumuseţii morale a simplităţii.
M-a întâmpinat pe prispa căsuţei sale, acoperită cu stuf, într-una din zilele Postului Mare. Slăbuţ, nu foarte înalt, îmbrăcat în reverendă, se sprijinea de un baston, iar capul, acoperit cu fes preoţesc, îi ajungea până în dreptul unei viţe fragede de vie. Mă privea cu atâta blândeţe, de parcă m-ar fi cunoscut dintotdeauna, deşi era pentru prima dată când ne întâlneam. Am primit binecuvântarea părintelui Nicanor Lemne, care m-a învăluit într-un duh de pace, şi am simţit de unde-i vine această familiaritate, expresie a dragostei pentru fiecare seamăn al său, după cum aveam să mă conving mai apoi. Nu ştiu de ce, dar aerul sfinţiei sale, blând şi molcom ca al oricărui basarabean autentic, mi-a amintit de călugării athoniţi din albumele de fotografii ale pelerinilor care urcă zilnic în Sfântul Munte.
La sosire, în curtea părintelui erau doar câţiva oameni - cei doi fii ai săi, Mircea şi Ionel, o nepoată şi doi buni prieteni, Nicolae şi Elena Danciu, pentru ca nu după mult timp să se adune lume ca la târg. Aşa a fost de când se ştie, acasă, la duhovnicul cel bătrân din Siliştea Snagovului, Arhiepiscopia Bucureştilor. Credincioşii l-au căutat pentru sfat, rugăciune şi spovedanie, ori pentru a-i mulţumi. Îşi face timp pentru toţi, chiar şi la anii înaintaţi pe care îi are, deoarece consideră că acesta este rolul său pe pământ, de a-i ajuta cum poate pe oameni, apropiindu-i astfel de Cer.
„Viaţa omului este ca o cântare“
Ne retragem în camera sfinţiei sale pentru un ceas şi mai bine de vorbă. O candelă aprinsă, un perete plin de icoane, portrete de familie înrămate, câteva cărţi, o masă, un pat, două-trei scaune, un covor de ţară ţesut, întins pe podea alcătuiesc decorul încăperii modeste. Duhovnicul îşi găseşte loc pe o margine a patului. Este atât de blând, de firesc şi de cuminte, că fiecare cuvânt al său alină, întăreşte, vindecă: „Viaţa omului este ca o cântare. Când ajungi la capătul cântării, pleci. Câteodată, cânţi mai repede şi pleci mai iute dincolo, fie prin accident, fie prin infarct. Altădată cânţi încet… Sau repeţi refrenul, te mai întorci la prima strofă, şi uite aşa ajungi până la 97 de ani...“
Cântecul vieţii sale, spune părintele Nicanor Lemne, a fost pestriţ, adică a avut parte şi de bine, dar şi de mai puţin bine. S-a ţinut de biserică, chiar şi în perioada comunistă, nu a lăsat oamenii de izbelişte, i-a ocrotit şi i-a învăţat să nu se lepede de credinţă. Descendent al unui neam cu mulţi preoţi, din judeţul Hotin, de mic copil, Nicanor, unul din cei 10 fraţi ai familiei Lemne, şi-a dorit să devină preot. După ce a terminat Facultatea de Teologie în Cernăuţi, s-a căsătorit cu Olga, fiica unui părinte din judeţul Bălţi, unde a şi fost hirotonit preot, într-o parohie din comuna Mihăileni. După doi ani, tânăra familie a fost evacuată, din cauza invaziei ruşilor, aşa că au poposit în Râmnicu Vâlcea pentru o perioadă, iar la 1 decembrie 1944 s-au stabilit în Siliştea Snagovului, după cum îşi aminteşte părintele, accentuând: „Am găsit aici un preot paroh bun, credincios. Am slujit cu el 56 de ani şi am fost foarte buni prieteni. În 1964, el s-a îmbolnăvit şi mi-a dat mie Parohia «Sfântul Nicolae», până ce am ieşit la pensie, în 2000. Am 70 de ani de preoţie. Acum îmi urmează părintele cel tânăr, Daniel Avram, un preot excepţional, un bun predicator, pe care îl poţi asculta toată ziua şi tot nu te saturi“.
Darul Maicii Domnului
Zâmbeşte când vorbeşte, de parcă şi-ar cânta cântecul vieţii. Pestriţ. Cu accente de doină, când vine vorba de preoteasă, a cărei fotografie o poartă în dreptul inimii, într-o carte de rugăciuni zilnice, alături de cei doi copii. „Olga a fost un dar pentru mine. Am cunoscut-o pe 1 iulie 1942 şi în 10 iulie am făcut căsătoria. A fost o femeie foarte credincioasă, sinceră şi corectă în viaţa ei. Olga venea în fiecare duminică cu mine la biserică, cânta la strană, ţinea posturile. A fost legătură foarte bună între noi. Au trecut opt ani de când suntem despărţiţi. Totdeauna mă rog: «Doamne, dacă aşa ai vrut Tu să fie, nu mă pot certa cu Tine că mi-ai luat-o. Tu mi-ai dat-o şi Tu mi-ai luat-o»“, mărturiseşte cu emoţie duhovnicul.
Maica Domnului, al cărei chip se găseşte în majoritatea icoanelor din chilia sa, şi-a făcut simţită puterea în familia Lemne. Prin rugăciune şi printr-o trăire creştinească, doamna Olga s-a vindecat de cancer uterin şi, după 17 ani, a dat naştere şi celui de-al doilea fiu, Mircea.
În umbra părintelui, păşesc pe cărarea care duce spre biserica cea veche, monument istoric, o bijuterie arhitectonică, care mai rezistă astăzi datorită acestui vrednic slujitor al lui Dumnezeu, care a îngrijit-o timp de 30 de ani. Este singura biserică din ţară care are formă de navă la exterior, iar în interior formă de cruce. În cimitirul Bisericii „Naşterea Maicii Domnului“, gard în gard cu gospodăria familiei Lemne, se odihneşte doamna Olga. Aici, lumânările nu se sting niciodată, florile nu se veştejesc. Are părintele grijă. Vine de câte trei-patru ori pe zi, iar vara se preumblă şi noaptea prin cimitir să-i lumineze drumul din lumea cealaltă soţiei sale.
Viaţa adevărată, viaţa de după moarte
Ne reîntoarcem la căsuţa pitită între pomi şi flori. Îl întreb pe părintele de ce nu şi-a construit o locuinţă mai mare şi de ce nu schimbă stuful de pe casă. Sfinţia sa răspunde: „Am făcut această casă modestă, pentru că tot o las. Chiar dacă aş fi avut o casă mare, aurită, nu o luam cu mine. Iar dacă mi-ar da cineva tablă, vând tabla, şi cumpăr tot stuf, pentru că vara ţine răcoare şi iarna cald. Îmi place acest ritm al vieţii de la ţară, unde am trăit bine cu oamenii, i-am iubit, şi cred că şi ei pe mine, pentru că atunci când mă văd, se bucură.“
Mai zice preotul cel bătrân din Siliştea Snagovului că omul este călător pe acest pământ şi abia după ce moare începe adevărată viaţă. Viaţa veşnică. Aceasta pe care o trăim este una pregătitoare pentru cea care va urma şi „cum trăieşti aici, aşa o să trăieşti şi dincolo. Totul este să ai milă de fratele tău. Iubire. Dacă nu o ai, roagă-te lui Dumnezeu să ţi-o dea. Fără iubire nu se poate ajunge în Rai. Şi iubirea este asociată cu smerenia. Oamenii zilelor noastre trăiesc nişte momente speciale. Acum ne putem ruga unul pentru altul. Numai asta ne poate salva. Rugaţi-vă din toată inima şi Dumnezeu vă va da!“.
„Sunt pregătit, trebuie să plec şi eu odată“
Chiar şi la cei 97 de ani părintele merge la biserică, e nelipsit de la slujbe şi îşi face pravila ca în tinereţe. În fiecare seară se roagă pentru toţi cei care îi cer asta, dar şi pentru cei care nu i-o cer. Zecile de acatiste, pentru care nu primeşte nici un ban, m-au convins de acest lucru. „Fac Acatistul Maicii Domnului şi al Domnului Nostru Iisus Hristos şi paraclisele, o dată unul, o dată altul. Toată viaţa am trăit aşa şi tocmai acum, când sunt gata să plec, să mă despart? Nu se poate“, recunoaşte preotul zâmbind.
Îndemnul părintelui Nicanor Lemne a fost întotdeauna spre cumpătare şi bun-simţ, spre rigoare şi limpezime în toate, calităţi care l-au ajutat să ajungă anii senectuţii înţelepte.
Cât priveşte trecerea dincolo, impresionează naturaleţea cu care îmbrăţişează acest moment inerent al vieţii pământeşti, al fiecăruia dintre noi: „Eu mă rog la Tatăl Ceresc: «Doamne, ia-mă şi acum». Sunt pregătit, trebuie să plec şi eu odată, dar să mă ducă în Rai, îi zic, dacă nu, să mă lase să mă pocăiesc (zâmbeşte). Nu poţi merge cu forţa, ci când doreşte Tatăl Ceresc. Gândul acesta trebuie să-l avem, că acolo ducem o viaţă veşnică, pe când aici, totul e trecător. Nu există teamă, totul e ca omul să-L aibă pe Hristos în inimă şi să meargă la El“.
Pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, Nicolae şi Elena Danciu, care îl cunosc de mult timp pe renumitul duhovnic din Siliştea Snagovului, spun, completându-se reciproc: „De fiecare dată când ne întoarcem de la părintele ni se face şi mai dor de el. Este un munte de iubire, de smerenie şi de înţelepciune, care ne-a ajutat enorm“.
