Preoţii care L-au scos pe Dumnezeu din clandestinitate

„Catacombele penitenţei silite“ sau „Celula devine biserică“, iată numai două sintagme care acum un deceniu ar fi intrigat sau surprins pe mulţi cititori. Astăzi, ele sunt realităţi concrete ale lucrării lui Dumnezeu acolo unde mulţi dintre noi nici nu bănuim că există. Vorbim despre instituţii ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, unde cuvântul lui Dumnezeu aduce în dimensiunile prezentului adevărul exprimat de Însuşi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, în cuvintele rostite pe Cruce, adresate tâlharului din dreapta sa, cu mai bine de două milenii în urmă: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai“ (Luca 23, 43). Pentru că aceia care Îl descoperă pe Dumnezeu, în catacombele penitenţei sau în celulă, într-un fel sau altul, duc o cruce, regăsindu-se în ipostaza celui din dreapta Domnului răstignit pe Cruce.

Încercăm să prezentăm activitatea Secţiei de asistenţă religioasă din cadrul ministerului pomenit mai sus, care, în urmă cu 10 ani, cu binecuvântarea Bisericii, la 1 februarie 2000, îşi începea misiunea. Şi nu neapărat curajul este important acum, ci lucrarea plină de har care l-a făcut posibil într-un loc în care Dumnezeu, chipurile, nu-Şi afla locul.

La 1 februarie 2000, se înfiinţa, aşadar, Secţia de asistenţă religioasă din Ministerul Administraţiei şi Internelor de astăzi, unde clericii ostenitori „lucrează pentru întărirea credinţei strămoşeşti, reîntoarcerea la valorile de cultură şi spiritualitate ale neamului... prin cuvânt scris şi rostit, slujbe şi ceremonialuri, consiliere duhovnicească“, aşa cum se spune în documentul de constituire.

Că era nevoie de această activitate o dovedeşte şi un sondaj de opinie în care majoritatea membrilor personalului din minister recunoaşte „o credinţă religioasă (majoritar ortodoxă), uşor diferită confesional, dar în nici un caz atee“. Concluzia? 80,5 la sută dintre cei chestionaţi apreciază că religia are importanţă în istoria umanităţii, prin predicarea moralei între oameni, de unde se deduce că şi cei mai mulţi dintre subiecţi au cunoştinţe despre religie. Mai mult, „majoritatea cadrelor au o atitudine pro religie“. Acestei realităţi i-a răspuns Legislativul prin Legea 195/6 noiembrie 2000, privind constituirea şi organizarea clerului militar, lege care la articolul 1 spune: „Clerul militar se constituie dintre preoţii militari care îşi desfăşoară activitatea în structurile forţelor armate“.

În cadrul acestui minister, preoţii acordă „asistenţă canonică de specialitate, împreună cu eparhiile locale, şi efectuează periodic vizite pastorale în unităţile instituţiei, acordă asistenţă religioasă persoanelor de aceeaşi confesiune, reţinute în aresturile secţiilor de poliţie, mediind pe lângă personalul cu funcţii de conducere pentru rezolvarea cerinţelor religioase ale celor de alte religii sau confesiuni“.

Structura asistenţei religioase cuprinde 21 de preoţi, în Bucureşti, Baia Mare, Timişoara, Ploieşti, Craiova, Suceava, Bacău, Constanţa, Reşiţa, Satu-Mare, Braşov, Sinaia, Fălticeni, Drăgăşani, Ciolpani, la Jandarmeria Română şi la Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă. Aceştia deservesc şi celelalte arme ale ministerului: Poliţia Română, Poliţia de Frontieră, Arhivele Naţionale, Direcţia Generală de Paşapoarte etc. Cu toate acestea, există doar 15 biserici în funcţiune, 23 de capele şi 12 troiţe, alte şase biserici fiind în construcţie în diferite zone ale ţării.

„Semănăm cu o parohie mai mare“

Nici o declaraţie nu poate fi mai convingătoare decât cea a păstorului care, în urmă cu un deceniu, readucea acasă credinţa în Dumnezeu. Preotul Niculae Constantin, şeful Asistenţei religioase din Ministerul Administraţiei şi Internelor, ne-a precizat de la început că „specificul asistenţei religioase din Ministerul de Interne este, firesc, îndătinat şi aflat sub porunca Bisericii... Semănăm cu o parohie mai mare... La început exista multă suspiciune. Eram întrebaţi ce căutăm noi aici. Unul dintre foştii angajaţi ai Internelor chiar m-a întrebat dacă am venit să luăm locul secretarilor de partid. I-am spus: Nu. Noi am revenit acasă, pentru că secretarii de partid au fost aduşi în locul nostru. Asistenţa religioasă a existat în cadrul oştirii române înainte de secretarii de partid. Când am venit, am găsit unii oameni care nu înţelegeau rostul nostru într-un sistem în care nici nu se punea problema să vorbeşti despre Dumnezeu, darămite să te mai şi trezeşti cu preotul în birou. Privind în urmă, faptele au duioşia lor, sunt frumoase, au încărcătura lor de mesaj şi te întăresc în credinţă, pentru că, iată, am răzbătut, astăzi având în sistem biserici, capele, troiţe, locuri în care se construiesc lăcaşuri de cult, pentru că evlavia şi credinţa acestor oameni au funcţionat peste socotelile bugetare. De fapt, noi nu am venit să cucerim cu arma, ci cu „arma cuvântului“, cum spunea vrednicul de pomenire episcop, general de brigadă dr. Partenie Ciopron, unul dintre marii ierarhi ai capelanatului militar de la noi. Apar asemenea momente când realizezi că prezenţa lui Dumnezeu şi harul Duhului Sfânt lucrează şi te ajută să treci peste evenimente. Astăzi, se poate constata că venirea la slujbele bisericeşti şi împărtăşirea cu Sfintele Taine în rândul angajaţilor MAI, dar şi al celor care ajung în aresturile instituţiei, au intrat într-un firesc pe care ni-l doream cu ani în urmă“.

Dialogul duhovnicesc, un fel de antecameră a spovedaniei

Părintele Niculae Constantin are amintiri din perioada pionieratului. Îşi aminteşte de pildă cum a fost întrebat despre posibila trădare a secretului militar în cadrul Sfintei Spovedanii. „E un specific al muncii noastre. Dialogul duhovnicesc, în cazul nostru, e un fel de antecameră a spovedaniei. Am explicat că la Taina Spovedaniei vorbeşti despre esenţa fiinţei umane, nu despre problemele de serviciu. Acolo, în sufletul celui care se mărturiseşte, venim cu vindecarea şi penitenţa. Mi s-a cerut, la un moment dat, de către un tânăr, într-o unitate militară unde mergeam să predic despre Dumnezeu, să vorbesc despre... diavol. Am căzut în cugetare şi mi-am dat seama că dacă îi vorbesc despre existenţa diavolului, implicit el şi ceilalţi prezenţi aveau să înţeleagă existenţa unei forţe de anihilare a acestui rău şi, în acest mod, îi aduc pe el şi pe ceilalţi către Dumnezeu. Altă dată, într-o unitate specială, un ofiţer m-a întrebat şi el ceva în legătură cu Taina Sfintei Spovedanii, punându-mă în faţa unei situaţii aparent fără răspuns: ce mă fac, eu, ca preot militar, dacă vine la mine un tânăr şi-mi spune: «Părinte, vreau să arunc în aer depozitul de muniţie sau vreau să ucid pe nu ştiu cine»? După ordinele şi regulamentele militare, orice asemenea întâmplări trebuie să le aduc la cunoştinţa comandantului. Ce fac? I-am răspuns astfel: „Dacă un om spune sub epitrahil un asemenea lucru, înseamnă că el strigă după ajutor. Dacă e nevoie, rămân cu el până îl conving că gândul lui este ispită. Pornind de aici, pot să-i spun comandantului: Corpul ăsta de pază îl schimbi cu totul. Există un pericol în zonă. Nu pot să spun mai mult. În felul acesta, protejez identitatea respectivului, apăr unitatea şi nu trădez Taina Spovedaniei. Dar omul acela nu pleacă de lângă mine până nu-i vindecat. Datoria mea de păstor duhovnicesc este să stau cu el până iese din această înfricoşătoare ispită...

Tărâmul acesta în care am venit este unul misionar, fascinant. Materialul uman face parte din categoria celor care sunt sub alertă 24 de ore din 24 şi îşi pun viaţa în pericol. E impresionant. Şi că este aşa o dovedeşte şi faptul că atunci când am venit aici nu am găsit nici măcar un singur om care să nu fi fost botezat. De ce? pentru că, în clandestinitate, departe de ochiul rău, oamenii s-au botezat şi în vremurile de prigoană, împlinind cele necesare sufletului. În timp, lucrarea noastră a fost asimilată. Revistele ministerului, pe lângă articolele noastre teologice, au publicat materiale religioase elaborate de cadrele instituţiei, ca semn al interesului lor pentru cele divine. Nu pot să trec cu vederea nici faptul că avem şi ofiţeri care au făcut Facultatea de Teologie, unii tânjind la preoţie sau chiar fiind hirotoniţi“.

Iată cum, la 10 ani de la întoarcerea acasă a credinţei în Dumnezeu, sufletul cândva prigonit şi-a reaşezat pacea atât de necesară ostenitorilor apărători ai legii, dar şi penitenţilor căzuţi în greşeală. Iar ei, păstorii, cei cărora li se dăduseră puţine şanse, s-au dovedit învingători.