Jurnalistul este martorul "de serviciu" care "declară" permanent despre viaţă. Uneori, ca un actor veritabil, joacă partituri imaginare, ca să poată descoperi sinea semenilor. Alteori, se deghizează în pom, ca să priceapă toamna, sau se face drum lăsându-se călcat ca să simtă "mersul" vremurilor. El are o singură obligaţie: să mărturisească adevărul. În această toamnă, eu am fost pentru câteva zile reporter special pe lângă Sfântul Ioan Rusul. Calitate în care m-am "autocitat" să depun mărturie despre acest inegalabil privilegiu.
În general, jurnalistul vorbeşte mai rar sau deloc despre sine în reportajele lui. Nu devine subiect principal, ci se retrage discret în spatele cuvintelor, însemnându-şi participarea la evenimente doar cu numele, ca dovadă şi responsabilitate că ceea ce mărturiseşte este adevăr.
Am avut privilegiul însă în această toamnă să însoţesc moaştele Sfântului Ioan Rusul într-un pelerinaj pornit de la mănăstirea ce-i poartă numele, din localitatea Slobozia, Episcopia Giurgiului, până în inima Ardealului, la Mănăstirea Floreşti din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului. Şi, pentru câteva zile, am trăit, într-o altă ecuaţie, mirarea continuă a lui Paul de Alep, cronicarul care îl însoţea pe patriarhul Macarie al Antiohiei prin ţările române, consemnându-i faptele acum vreo trei secole şi jumătate.
Întocmai lui, am ajuns şi eu să trăiesc minunea unei călătorii, ca o mirare continuă, căci altfel nu pot să numesc drumul alături de sfânt când, fără să vreau, m-am surprins rostind în locul cuvintelor mele cuvintele lui, să scriu în locul reportajului meu, jurnalul "de campanie" al sfântului militar, plecat în "războiul" de cinci zile cu nevăzutul din văzutul ce ne înconjoară.
La Floreşti şi înapoi, ca o urcare în cunoaştere
Totul a început într-o zi când toamna vicleană îşi farda încă chipul cu verde de codru şi îmbrăca strai străveziu de vară uitucă, de nu ştiai ce să crezi că e. Şi tocmai în pragul acestei dileme, un telefon primit de la părintele stareţ Macarie, de la Mănăstirea "Sfântul Ioan Rusul", din Episcopia Giurgiului, avea să mă aşeze la drum lung, alături de sfântul lor. Căci fusesem invitat să-i însoţesc moaştele într-un pelerinaj la Mănăstirea Floreşti de lângă Cluj, unde maicile de acolo doriseră atât de mult să petreacă hramul Acoperământul Maicii Domnului împreună cu el, Ioan Rusul, sfântul care îşi dobândeşte din ce în ce mai multă veneraţie printre români.
Nici nu bănuiam că drumul acesta avea să mă implice într-o trăire aparte, să mă transforme într-un martor al unei lucrări pe care aveam să o tălmăcesc ceva mai târziu, când, iată, aşezat şi ceva mai primenit la suflet de acest post al Naşterii Domnului, pot să-mi rândui cuvintele într-o "depoziţie", pe cât de inedită, pe atât de adâncă şi convingătoare, sper, despre o iniţiere. Căci drumul până la Floreşti şi înapoi dimpreună cu sfântul nu a fost doar o călătorie la prieteni, ci o urcare în cunoaştere, pe care încerc acum să v-o mărturisesc, pe măsura priceperii mele.
La drum alături de soldatul ţarului ridicat la cer
Deci, m-am trezit eu într-o dimineaţă aşezat în scaunul unui automobil de teren, alături de Sfântul Ioan Rusul, împreună cu părintele stareţ Macarie şi domnul Vasile Vidrean, şoferul. Ipostas inedit pentru mine, căci până atunci nu mai fusesem reporter pe lângă un sfânt.
Pregătit pentru un reportaj de eveniment, aveam să-mi dau seama că va fi ceva mai mult, din momentul în care însăşi prezenţa mea fizică atât de apropiată sfântului era un semn de acceptare din partea lui. Şi atunci am înţeles ce înseamnă bunătatea unui sfânt.
Căci tocmai pe mine, omul nu suficient pregătit a se atinge de racla lui, m-a acceptat să-i fiu martor şi prieten, deopotrivă, şi să vorbesc despre toate. Căci sfântul plecase la drum cu treabă. Răspundea unor chemări. Pornise să vindece suflete, să vindece răni, să bucure, să asculte şi grabnic să ridice la Domnul rugăciunile celor ce-aveau să-i sărute trupul cercat de moarte, dar neputrezit. Pentru că el, Ioan Rusul, soldatul din armata ţarului, trimis să lupte împotriva turcilor la 1711, prizonierul de război al tătarilor din Azov, robul vândut, dispreţuitul ienicerilor, bătutul şi scuipatul pentru credinţa lui creştină, umilitul slugilor, vindecă acum şi face minuni pentru noi, cum a făcut pentru ei, prigonitorii săi, doar cu puterea credinţei. De aceea este un înveşnicit. Cu trupul, căci chiar trecut prin foc a rămas tot mlădios şi înmiresmat, şi cu lucrarea, căci vie e şi ascultată în ceruri.
Cu o tulburare înfiptă în inimă până-n prăsele
În drumul nostru spre Cluj, vorbele au fost puţine. Doar gândurile se învolburau, se topeau, se adânceau spre un anume fel de percepere a timpului şi a locurilor prin care treceam. Şi peste toate trona o linişte senină, curată şi nevinovată ca un ţipăt de nou-născut.
Am străbătut sate şi oraşe. Am trecut pe lângă biserici şi mănăstiri împăcând parcă totul în jur: oamenii, apele, pădurile, clorofila din frunze, tensiunea din pietre, zborul din păsări, umbrele, norii, vânturile. Din ceruri, îngerii şi sfinţii ne însoţeau într-un nevăzut sobor, prins ca o undă în "antena" inimii. Pluteam ca într-un început de pace, când în orizontul aşteptării încă mai bubuie salvele mortierelor şi-n văzduh avioane de pândă rumegă în ţevile mitralierelor nehotărâte spasme îndreptate spre tranşeele fumegânde de jos.
Şi în această incredibilă stare cu care fulgeram clipa, un lucru m-a cutremurat, căci înţelegându-l am priceput ce înseamnă a trăi noi, oamenii, în unitate şi în lumina adevărului, cum trăiesc ei, sfinţii.
Cu certitudine, când am ajuns la Aiud, numai el, Sfântul Ioan Rusul, ne-a îndreptat paşii spre memorialul celor omorâţi pentru credinţa lor şi aruncaţi de comunişti în "Râpa robilor" de lângă închisoare. Cine altcineva putea să ne lumineze zvâcnetul inimii spre o asemenea pornire?
Robul Ioan venise la robii din râpă spre a le spune că îi aşteaptă în lumina cerurilor. Tăcut, a rămas însă în racla lui, în maşină, ca un rob ascultător, şi ne-a trimis pe noi să le transmitem celor neputreziţi de sub ţărână mesajul lui. Iar noi să înţelegem. Să înţelegem şi să învăţăm lecţia istoriei, a iertării, dar mai ales trăirea în unitatea şi lumina adevărului care sfinţeşte. Care vindecă. Care împacă omul cu omul şi sufletul lui cu cerul.
După o tăcere cât o rugăciune petrecută lângă ei, robii din râpă, ne-am întors la sfântul nostru stăpânind cu greu muntele de sare ce se rostogolea într-o lacrimă scăpată la vale pe obraz.
Şi am pornit mai departe. În faţă, spre Mănăstirea Floreşti, şi în adânc, spre neundele meu junghiat de-o nemaicunoscută tulburare înfiptă în inimă până-n prăsele.
A fi plin de cunoştinţa planului şi voinţa Lui
Şi iarăşi în trecerea noastră prin sate şi oraşe, pe lângă biserici şi mănăstiri bănuite dincolo de dealuri, sfântul împăca totul. Şi în cele din urmă am urcat până aproape de locul unde Maica lui Dumnezeu ne aştepta şi pe noi să ne aşezăm pentru praznic sub acoperământul său. Şi iată-ne ajunşi la o margine de sat, aşteptaţi de maica stareţă Teodora cu un mic sobor, cu flori şi lumânări aprinse, cu tămâie proaspătă în cădelniţe, căci nu se cădea a aştepta oaspetele oricum. Şi, pregătiţi de hram, am pornit pe jos cu icoana sfântului în frunte spre cealaltă icoană, cea a Maicii Domnului, care ne aştepta sub bolta unei porţi sculptate în lemn. Şi de aici, în mare sobor, în sunet de toacă şi cântec de slavă, am tot urcat, până sus, aproape de cer, în mănăstire, unde aveam să rămânem mai multe zile.
Şi acolo, aşezat sub un baldachin împodobit cu ghirlande de dumitriţe, s-a aşezat sfântul la ascultat rugăciuni. Parcă era un bunic în mijlocul nepoţilor. Şi s-au tot adunat lângă racla lui în genunchi mii şi mii de bătrâni şi tineri, bolnavi şi sănătoşi, cerându-i, rugându-l, povestindu-i, sărutându-i chipul din icoană şi bucata de trup înveşnicit, milostivindu-l ca pe un oaspete, ca pe un prieten, ca pe un mire, ca pe un sfânt. Şi el la toţi răspundea, la toţi dăruia câte ceva, neobosit, tăcut şi primitor. Se tot urca la ceruri, ducând rugăciunile celor de jos la Vindecătorul Iisus, şi tot cobora de începuseră să se zărească prin aer cărările bătute de tălpile lui.
Totul era o minune şi toţi se minunau. Şi în această uluitoare mirare, m-am trezit gândindu-mă aşa fără de gând ce înseamnă să fii plin de cunoştinţa planului şi voinţei lui Dumnezeu. Şi tocmai când mă frământam eu cu această problemă, iată, o tânără mireasă, cu mirele ei, auzind că sfântul sosise în Ardeal, a venit mai întâi să se roage lui şi abia după aceea să se cunune. Şi tocmai în această întâmplare am găsit eu răspuns la nedumerire. Căci a fi plin de cunoştinţa planului şi voinţa lui Dumnezeu stă pe deplin doar în puterea sfinţilor. Şi el, Sfântul Ioan Rusul, chemându-i pe cei doi miri la el, ştia desigur că nunta lor sta scrisă în planul şi voinţa Domnului. Şi când i-au atins moaştele cu buzele lor, cu siguranţă le-a şoptit adevărul acesta, spre dreaptă împlinire.
Pelerinajul, ca drum al înţelegerii neînţelesului
După cinci zile de "război" nevăzut cu văzutul ce ne înconjoară, timp în care am trăit minunea ca pe o firească respirare, în drumul spre casă cu sfântul ne-am dovedit ceva mai vorbăreţi. Părintele stareţ Macarie mi-a destăinuit cum a reuşit să transforme un depozit de muniţie din mijlocul unei păduri în numai câteva luni în mănăstire, ca să se aşeze apoi în ea un sfânt. Cum, după venirea lui, minunile au început să curgă. Vindecări de cancer şi de alte boli, împliniri şi naşteri nesperate, la scurt timp după rugăciunile adresate Sfântului Ioan Rusul, înzdrăveniri miraculoase şi dobândirea unei nepreţuite linişti şi curăţiri spirituale a locului şi împrejurimilor fostei cazărmi. Chiar şi tăcutul Vasile Vidrean a ţinut să-mi spună că trăieşte şi el o nemaicunoscută stare de bine şi linişte de când a devenit şoferul sfântului.
Şi eu am trăit în acele zile cât poate în ani. Şi, în această uluitoare experienţă, am izbutit să descifrez până la urmă sensul pelerinajului, transformat într-un drum al înţelegerii neînţelesului, al cunoaşterii necunoscutului, al tainei ce naşte din taină. Şi drept răsplată pentru această luminare, depun mărturie cronica celor cinci zile de "război" petrecute alături de Sfântul Ioan Rusul, drept mulţumire lângă racla lui. Şi mă gândesc acum la Maria Siaca din Frenaro - Cipru, o bătrână chinuită 18 ani de o gravă boală la coloană care, drept mulţumire şi dovadă a vindecării, a lăsat lângă racla sfântului din insula Evvia bastonul său, şi spun deodată cu ea: "Sfântul meu, nu am ce să-ţi dau, sunt sărac. Îţi las bastonul meu, că nu-mi mai trebuie până la moarte!"
